Marile puteri întrunite la Paris, în cadrul conferinţei Puterilor Garante, convocate de Napoleon al III-lea (26 febr./10 mart.1866-23 mai/4 iunie 1866), au încercat să deschidă calea lichidării actului de la 24 ianuarie 1859, a destrămării statului român.
Conferinţa transmitea, la 23 martie/4 aprilie, în acest sens, decizia sa, guvernului de la Bucureşti, privind alegerea unui nou domnitor: „Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean, în termenii articolului XII al Convenţiunii din 19 august. Dacă majoritatea deputaţilor moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunţa contra unirii, acest vot ar avea consecinţă separarea ambelor Principate”, arată lucrarea „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)” (Vol. I, Carol I, Editura Enciclopedică, 2004).
Cu acordul Locotenenţei Domneşti, Ion Ghica, preşedintele guvernului provizoriu şi ministru de Externe, îl propusese în calitate de domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Alegerea acestuia s-a datorat faptului că Belgia era un model pentru oamenii politici români: devenise independentă în 1830, a cunoscut, apoi, un rapid proces de modernizare; avea cea mai avansată Constituţie din Europa şi o monarhie recunoscută pentru respectul său faţă de valorile democratice. Însă, Napoleon al III-lea nu a primit favorabil această alegere, întrucât Filip de Flandra aparţinea familiei de Orleans, pretendentă la tronul Franţei. Anticipând opoziţia lui Napoleon al III-lea, ministrul de externe belgian a făcut cunoscut că Filip de Flandra nu a acceptat calitatea de domn al României.
În aceste împrejurări, având în vedere rolul internaţional al lui Napoleon al III-lea, spre care se îndreptau speranţele de sprijinire a României, la 12/24 martie 1866, Ion Ghica, preşedintele guvernului provizoriu şi ministru de Externe îi scria agentului României, Ion Bălăceanu, aflat la Paris: „Declaraţi că noi nu am ales pe comitele de Flandra candidat contra Franţei; suntem decişi şi datori a susţine pe orice candidat se va propune de Franţa şi să garantăm succesul”.
La 14/26 martie, după tatonări făcute la Paris, reprezentantul Locotenenţei Domneşti, Ion C. Brătianu transmitea la Bucureşti: „Aici dispoziţiuni bune. Anglia are de asemenea convingerea că un principe străin este posibil. Candidatul Angliei este Hohenzollern”.
Primind încuviinţarea guvernului de la Bucureşti, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde, la 19/31 martie, a avut loc o discuţie cu principele Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, precum şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, în vârstă de 27 de ani, locotenent în regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene, care avea reputaţia unui ofiţer distins şi era considerat un exemplu de virtute atât în viaţa personală, cât şi în cea publică. Ion C. Brătianu i-a propus tânărului ofiţer să primească tronul României.
Carol I s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen în Germania, fiind al doilea fiu al prinţului Carol-Anton de Hohenzollern şi al Josephinei, fiica Marelui Duce de Baden. A urmat, începând din 1857, Şcoala de Artilerie şi Geniu din Berlin, participând şi la audierea unor cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn (1863). A cunoscut o ascensiune militară rapidă: a fost înaintat la gradul de sublocotenent în 1857 şi la cel de căpitan în 1866. În anul 1864, a participat ca voluntar în armata Prusiei, la războiul împotriva Danemarcei, experienţă memorabilă, pe care avea s-o repete în 1877-1878 şi în 1913, notează https://peles.ro/.
„Prinţul răspunse că nu se simţea destoinic pentru o astfel de misiune, deşi curajul nu i-ar fi lipsit, de aceea nu putea să dea acum un răspuns hotărât; afară de aceasta, nu cunoştea încă deloc intenţiile regelui Prusiei, şeful familiei şi fără învoirea lui nu putea să să facă un pas atât de important” („Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular”, vol.I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992).
Răspunsul a fost considerat de Ion C. Brătianu ca pozitiv, drept care a transmis în ziua de 20 martie/1 aprilie la Bucureşti: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon III”.
Între timp, o altă delegaţie a guvernului român s-a deplasat în Belgia, unde, în ziua de 17/29 martie, a fost primită de regele Leopold al II-lea, care a confirmat oficial refuzul contelui de Flandra şi prin urmare s-a anulat jurământul de credinţă depus faţă de acesta. În aceeaşi zi, Locotenenţa Domnească şi guvernul au anunţat dizolvarea corpurilor legiuitoare în vederea organizării unor noi alegeri parlamentare.
Urmărind să pună Marile Puteri în faţa faptului împlinit, la 30 martie/11 aprilie, Locotenenţa Domnească a publicat o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern ca domn al României, sub numele de Carol I. Oficialităţile de la Bucureşti au reacţionat rapid. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14-8/20 aprilie 1866 şi a aprobat cu o majoritate covârşitoare de voturi (685 696 de voturi din cele 686 193 exprimate) alegerea lui Carol ca domn al României.
Între timp, Carol (la 23 martie/4 aprilie fusese înaintat la gradul de căpitan) a avut o discuţie, la 7/19 aprilie cu Otto von Bismarck, atunci ministru-prezident al Prusiei, care l-a sfătuit să „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. Chiar dacă nu a aprobat deschis sugestia lui Bismarck, regele Wilhelm I, şeful Casei de Hohenzollern i-a recomandat lui Carol să fie prudent. Principele Carol a hotărât să primească propunerea fără aprobarea prealabilă a Marilor Puteri, ai căror reprezentanţi se aflau în conferinţă. La 25 aprilie/7 mai, Carol l-a informat pe Ion C. Brătianu asupra deciziei sale. („Istoria românilor în timp celor patru regi (1866-1947)” ,Vol. I, Carol I, Editura Enciclopedică, 2004)
La întâlnirea finală din 23 mai/4 iunie a Conferinţei de la Paris, majoritatea marilor puteri s-a opus proiectelor otomane de intervenţie militară şi de ocupaţie. Războiul izbucnit între Austria şi Prusia a făcut ca lucrările Conferinţei să se încheie brusc, iar Marile Puteri au fost astfel, indirect, în mod tacit, de acord cu faptul împlinit în România.
Principele Carol a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals. S-a deplasat apoi, între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg -Munchen-Salzburg-Viena-Pesta-Timişora-Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). A ajuns la Turnu-Severin, pe pământ românesc, la 8/20 mai 1866, după o călătorie la bordul unui vapor austriac.
AGERPRES
