„Moartea” este dură şi necruţătoare. Ea dezbracă pe om de toată frumuseţea deşartă şi de toată gloria efemeră. Odată cu ea apune valoarea efemeră a vieţii pământeşti şi răsare într-o formă mai frumoasă şi mai strălucită în alt loc. Moartea este aura veşniciei, întoarcerea la Dumnezeu, la izvorul vieţii şi la locul de odihnă, întoarcere în veşnicia din care am plecat. Ea este groparul păcatelor şi eliberarea sufletului de chinurile trupului.
*
Chinurile, necazurile şi suferinţele pe care le au cei păcătoşi în clipa morţii nu le au Sfinţii şi Drepţii ale căror suflete sunt în mâna lui Dumnezeu şi de ele nu se poate atinge moartea (Înţelepciunea lui Solomon 5, 1). Împreună cu toţi aleşii lui Dumnezeu, ei vor rosti: „Cu pace ne vom culca şi vom dormi, că Tu, Doamne, întru nădejde ne-ai întărit” (Ps. 4, 8). Cu dreptul şi îndelung răbdătorul Iov, cu o profundă şi neţărmurită credinţă vor zice: „Răscumpărătorul meu este viu şi în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a ,ea care se destramă. Şi afară din trupul meu, voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 25-26).
*
Când Sfinţii şi Drepţii vor auzi din gura Celui Prea Înalt cuvântul „pleacă” din lumea aceasta, nu se vor întrista fiindcă nu şi-au legat inima de ea. Scopul şi idealul lor au fost permanent numai împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Despre aceşti aleşi ai Împăratului ceresc, Sfântul Apostol Pavel scrie cu înţelepciune către evrei: „Ferice de voi, aleşilor, care aţi primit cu bucurie jertfirea averilor voastre, ştiind că voi veţi avea avuţie în ceruri mai bună şi veşnică” (Evrei 10, 34).
*
Aleşii lui Dumnezeu, Sfinţii şi Drepţii, nu s-au întristat niciodată că trebuie să părăsească onorurile şi bucuriile deşarte pe care nu le-au dorit şi nici nu le-au căutat niciodată, ci au socotit cinste mare de a iubi şi a fi iubit de Dumnezeu. Plecând din lume, nu îi întristează că se despart de rudenii, de părinţi, de fraţi, veri şi prieteni pe care i-au iubit numai în Dumnezeu şi acum îi încredinţează numai Lui, care poate să-i ajute mult mai bine decât ei.
*
Fericitul Augustin (+1430), marele filozof creştin spunea: „O, moarte, tu eşti vrednică de iubit. Tu eşti sfârşitul relelor, capătul ostenelilor, începutul liniştei”. Şi el se ruga fierbinte: „Auzi-mă, Doamne, eu vreau să mor ca să te văd pe Tine”!
*
Când simţi că trupul îţi slăbeşte, cheamă preotul să te spovedească şi împărtăşească cu Sfintele Taine. Fă aceasta cât mai eşti sănătos trupeşte, ca şi pocăinţa şi cuminecătura ta să fie bucurie şi lumină Soarelui ceresc. Ia aminte la glasul Domnului dumnezeu care zice prin profetul Său: „Cheamă-mă în ziua bucuriei tale, ca să nu vin în ziua necazului tău”. Roagă-te să-ţi dea darul lepădării de tine însuţi, al sărăciei în cele materiale şi bogaţiei în cele duhovniceşti.
*
Este un dar dumnezeiesc să fi sărac în cele materiale şi îmbogăţit în cele duhovniceşti, cum şi-au sfârşit viaţa sfinţii, marii Părinţi ai Bisericii din secolul de aur, Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie etc. Este apoi o harismă cerească să ţi se descopere ceasul morţii (ex. Dr. Paulescu) şi să sfârşeşti în stare de binecuvântare, iubit şi consolat de Dumnezeu şi cu aleşii Săi. Dumnezeu însuşi fericeşte pe cei ce sfârşesc în stare de har, care se odihnesc de ostenelile lor.
*
Sfinţii ne sunt exemple bune nu numai pentru virtuţile lor, ci şi prin pilda vie de fiecare zi. Iată ce ne spun ei ca părinţi şi fraţi mai mari: „Să căutăm să dăm lui Dumnezeu cele ce sunt după voia Sa cea bună, adică să lăsăm moartea în grija Lui cu încredere şi dragoste desăvârşită faţă de El, căci El ne cunoaşte inima şi ne cheamă la El când şi cum voieşte El. Să luptăm creştineşte, cu ale luminii, a păcii, a dragostei, a dreptăţii, a bunătăţii, a milei şi a binelui, cu care au luptat toţi aleşii Lui. Luptând după modelul Sfântului Apostol Pavel, să putem zice cu el: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”. De acum mi s-a găsit cununa dreptăţii pe care o va da mie Domnul Dumnezeu în ziua aceea El dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci tuturor care au iubit adevărul Lui” (II Tesaloniceni 4, 3).
