Magdalena Albu: Dna Ana Grama, ați mărturisit faptul că ați fost printre ultimii studenți ai profesorului Aurelian Sacerdoțeanu, după cum acad. Cornelia Bodea a fost cea din urmă studentă a savantului Nicolae Iorga.
Ce a însemnat acest lucru pentru întreg Destinul Dvs.? Spiritul Școlii arhivistice Sacerdoțene, precum o numește profesorul Corneliu-Mihail Lungu, s-a definit drept Lumină a vieții Dvs., pe latura științifică a cercetării documentelor istorice?
Ana Grama: Am absolvit Facultatea de istorie a Universității București, numită „C. I. Parhon”, în anul 1961. Dacă am spus că am fost printre ultimii studenți ai PROFESORULUI – exact așa, am greșit, după plecarea seriei noastre profesorul a mai predat aproape un deceniu. Dar, sigur, tot timpul m-a stăpânit sentimentul că, într-un fel, de grupa noastră a fost mai apropiat decât de altele. Îmi amintesc că, la un moment dat, nu se găsea la nici un fost student al său vreo fotografie a unei grupe de arhiviști, o întrunire amicală într-o sală de clasă a facultății, în care studenților secției să le fie alături doi dintre cei mai importanți dascăli din generația celebrităților, printre care și profesorul Sacerdoțeanu. Apoi, m-a dominat, întotdeauna, atmosfera momentului oarecum stingher din ultimul an, 1959, când urma să ne alegem titlurile și profesorul pentru susținerea Lucrării de absolvire. Atunci, numai Virgil Mihăilescu-Bârliba și subsemnata, cu inima strânsă de emoții, am ales lucrări la Arhivistică, la profesorul Sacerdoțeanu, și nu la Istoriografie, asemenea celorlalți 5 colegi. În ceea ce mă privește, această stare nu era lipsită măcar de o oarecare stânjeneală, aici soră cu frica, una dominată de îngrijorarea că nu voi face față cerințelor, nu mă voi descoperi blocată de toate datele acestei colaborări. Profesorul, cu impunătoarea sa statură și personalitate, abia se retrăsese/fusese schimbat din funcția de Director al Arhivelor, până de curând Regale, acum Naționale. În plus, nu pierdea ocazia de a-mi aduce aminte, uneori, de o gravă lipsă a condiției mele de student acolo, aceea că nu vorbesc limbi străine, nici moderne, nici clasice, cum s-ar fi cuvenit. Și totuși, îl alesesem ca profesorul meu de licență, urmând să beneficiez astfel, încă o dată, de verificarea, și valorificarea, celor acumulate. Ținteam, deci, sus, deși simțeam că era riscant. Și am primit/am susținut lucrarea „Acte cu caracter normativ în Țara Românească din sec. al XVIII-lea”.
Deși, nu aveam habar că primele mele lucrări mai importante, publicate cândva, vor fi unele sub genericul „Acte cu caracter normativ pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea”, de la Buletinul Guberniului Provinciale pentru marele principat Transilvania – Foaia Legilor, la Protocoalele Sessiilor Consistoriale și Protocoalele de porunci etc., toate pe seama bogatului documentar al fondurilor arhivistice sibiene. Destinul meu profesional a dorit ca eu să slujesc două personalități de excepție, fiecare la locul său și, din multe puncte de vedere, pereche, în fața istoriei, diferite rămânând doar detaliile.
Magdalena Albu: Sunteți născută în satul socotit al folcloristul Ion Mușlea, membru corespondent al Academiei Române, colaborator al marelui om de cultură Sextil Pușcariu, dar și fondator al Arhivei de folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca.
Ce v-a fost de folos, în mod deosebit, de-a lungul timpului, din opera acestei personalități recunoscute a culturii naționale? A constituit fiul învățătorului Candid Mușlea din Scheii Brașovului și al Ecaterinei, născută Pitiș, un model aparte pentru parcursul Dvs. profesional?
Ana Grama: CANDID MUȘLEA, preot-profesor din Șchei, a fost, întâi, un adevărat dascăl șagunian, care, într-o vizitațiune obișnuită pe sate a episcopului sau măcar a protopopului de Agnita care-l însoțea – atunci, nimeni altul decât viitorul academician episcop Nicolae Popea -, a fost remarcat pentru istețimea și talentul său de a vorbi. Astfel, a fost adus la Sibiu să învețe carte, la singura școală românească din oraș, la Biserica din Groapă, a comunității greco-negustorești, patronate de celebra familie Ctin. Zenobiu POP și gestionate de episcop. Din cei 10 născuți ai învățătorului brașovean din Rodbav, fiu al țăranului Moise Mușlea și al Ioanei din Rodbav, acad. ION C. MUȘLEA s-a născut, de fapt, la Brașov. Dar, toată viața lui, și a unor urmași, familia lui Candid – fratele străbunicii mele Măria Mâșloaia – a gravitat în jurul gospodăriei rodbăvene a lor/a noastră. Prima cercetare a lui Ion s-a realizat, sigur, la îndemnul tatălui, în această curte a familiei, descrierea unei nunți în sat, devenită prima lui cercetare, publicată în prestigioasa Gazeta Transilvaniei, la vârsta de 12 ani. Numai o întâmplare a făcut ca declanșarea primului Război Mondial să nu-l prindă în Rodbav, alături de tatăl său venit aici să-și ajute sora la seceră.
De la ei, a intrat, pentru totdeauna, în mintea celorlalți căseni obiceiul-lege că Nici o bucată de hârtie scrisă nu se aruncă înainte de a fi citită, Toate actele trebuie păstrate cu grijă, Tot ce n-ai citit până acum e o noutate pentru tine etc. Fiul folcloristului – și el regretat poet și intelectual complex clujean, IOAN (Pi) – a păstrat mare parte din documentele vechi ale familiei. Ceea ce îi privea pe înaintașii noștri din partea rodbăvenilor a trimis la Sibiu, pentru ca, aici, să le alăturăm noi celor ce le aveam, deja, unele din ramura feminin-locală a mușleștilor, și, împreună, să se constituie într-un fond familial MUȘLEA-GRAMA, acum, donat bătrânei Biblioteci ASTRA din Sibiu. Cu astfel de prilejuri, am decis, laolaltă, ca numele Mușlea, deținut de mine pe linie maternă, să fie adăugat celui folosit deja, de-a lungul timpului, sub forma Ana Grama Mușlea … după ce, din neamul nostru, pe linie bărbătească, nu va mai fi în viață nici un Mușlea cu preocupări cultural-umaniste și care să semneze cu acest nume contribuții de istorie transilvană/familială.
Magdalena Albu: Ce înseamnă cu adevărat acasă, pentru dvs., Dna Grama: Sibiul sau Rodbavul?
Ana Grama: În Rodbav, am petrecut primii ani ai copilăriei (tata a făcut un război mai lung și, sigur, am stat mult la bunici), la fel și oricare dintre zilele următoare ale tinereții mele în care puteam fi acolo, dar numai până în anul 1962! De acolo, am plecat, mai ales, cu învățătura/obiceiul de a păstra orice hârtie scrisă de cineva important (?). Bunicii, țărani din Rodbav, respectiv, Saschiz-Sighișoara (bunica), au păstrat o adevărată arhivă a familiei, inclusiv, acte asociate celor două călătorii „pe apă” și sezoane de lucru ale bunicului în America. Cu prilejul editării unui volum dedicat ardelenilor americani de către mai mulți istorici, am constatat că unele dintre ele, de interes general, sunt de negăsit altundeva, azi. Am fost, mai sunt, încă, o rodbăveană. Dar una marcată de regretul că … satul nostru/satul meu este aproape gol și, cât mai e, prea multe vechi datini cotidiene sunt, azi, cel puțin neglijate, intențiile celor ce am proiectat aranjarea unei expoziții documentare în sat eșuând prea ușor.
În legătură cu acel spațiu, întotdeauna am avut părerea că eu nu doar din Arhive am pregătirea de a înțelege, cât de cât, sigur, insuficient, Istoria, Viața. Și, mai ales, pe Andrei Șaguna, cu o corespondență atât de bogată a sa cu țărănimea română, cu atâtea scrisori ale sale în minte, până și cu imaginea ductului penei și a creioanelor sale colorate din concepte, finisate, apoi, altfel, sau nu etc. Dar, temeiul acestei apropieri s-a bazat pe faptul că, la bunicii din Rodbav, ani la rând, când mă trezeam în lădoiul deschis pe-nserat ca să intre acolo câțiva nepoți aduși aici de prin orașele bombardate, vedeam chipul episcopului ȘAGUNA. Avea Mâșloaia o casă în Rodbav cu 13 scări, ca sasii, fiul ei, bunicul meu lucrând zilier în America în două etape. Și, astfel, la ei, locuiau ofițeri, întotdeauna când erau manevre prin apropierea satului vecin Cincul Mare, uneori și pe vremea lui Franz Josef (!?). Prins pe perete, la picioarele lădoiului invocat, era un mic tablou sub glajă cu două, respectiv, patru chipuri, pentru bunica eroi români. Erau acolo Andrei Șaguna și o imagine grigoresciană, pe verso, Iancu și Horea. Când au venit rușii și ofițerii erau comuniști i-au obligat pe bunici să-l dea jos de pe perete pe popa ăla cu barbă mare. Drept pentru care, partea în care se vedea episcopul era întoarsă la vedere de bunica numai seara, dar așa rămânea acolo sus până după ce se sculau copiii! Deși aceste lucruri s-au petrecut pe termen scurt, în sine am avut timp suficient să mă familiarizez cu chipul lui Șaguna. Pentru o reprezentare magistrală a momentului în care un copil i-a văzut imaginea lui Andrei Șaguna, recomand să-l citiți pe Lucian Blaga care rememorează propria sa descoperire – excepțională – a portretului marelui ierarh.
Dar, următoarea amintire, adevărată aventură asociată locului nașterii și creșterii mele, Rodbavul, o revăd mereu. Nepoata de țărani din Rodbav, în primul an de facultate, abia descinsă în București la nici 17 ani – eram colegă de grupă cu Zoe Condurachi, Rodica Berciu, Sandi Repan, Geo Potra, Tudor Mateescu, Radu Constantinescu etc. -, în mod mai mult decât discret, spre stupoarea secretarei, în a doua sesiune de examen, am cerut ca la una dintre materii să dau examen cu o altă grupă. Am obținut această modificare a datei unui examen, altfel de neimaginat, explicându-i cu lacrimi în ochi decanului că trebuie să ajung acasă la bunici. Căci, în acea săptămână, singuri și bătrâni acum, trebuia să secere o postate de grâu pe care o mai aveau și, de ani de zile, doar eu făceam legăturile durabile ale snopilor lor; de nu mergeam, mă bântuia îndoiala că nu se vor putea descurca, căci cine le face legăturile snopilor din paie lungi, bine alese …, etc.? Am primit învoirea de la decan, Profesor – arheolog Dumitru Tudor, tatăl viitoarei mele colege de la Arhivistică, Măriuca Rodica. Profund impresionată de înțelegerea sa, dar speriată de gestul meu, târziu, am avut curajul să aflu că și el era născut într-un sat, în Isverna Mehedințiului, „plină de legende”, cu peșteri, comori îngropate, tezaurul Serbiei și Obrenovici etc.
Magdalena Albu: Dintre marii arhiviști ai României contemporane, pe care îi invocați cu admirație, se numără și regretatul Ioan Ranca, despre care scriați, cândva, astfel: „Îl invidiam pentru lucrările importante, complicate, frumoase pe care le-a scris/le scrie! Îl invidiam pentru că face ceea ce şi eu ar fi trebuit să ştiu să fac şi nu ştiu (măcar paleografie pentru documentele în limba maghiară!). Îl invidiam pentru că atât de mulţi arhivişti din „veche gardă” îl invocă prin amintiri frumoase, prin cuvinte admirative, impresionante pentru trecutul lor profesional comun! Îl invidiam, poate, şi pentru ceea ce a ajuns să fie la onoranta vârstă a intelectualui neodihnit.”
Cum evocați, azi, când discutăm, valoarea arhivistului anilor nu de mult trecuți Ioan Ranca, stimată Doamnă?
Ana Grama: Mă uit la cartea sa exemplară, care îmi e la îndemână. Și îi recitesc cu nostalgie dedicația, asemenea celei de la Vasile Lechințan, căci ei au rămas în mintea mea cei puțini ce acopereau un spațiu transilvan, de care eu nici nu mă puteam apropia, și le rezervasem de mult o aleasă prețuire, sigur dreaptă.
Și Sibiul a avut arhiviști pe care puteam să contez în multe situații, cu care am și păstrat nu doar relații profesionale, ci și personale, simțindu-i ca pe membri ai aceleiași familii … arhivistice. Mă gândesc acum la Liliana Popa, Monica Vlaicu, Alec Tatu, și el venit din etnomuzeografie. În ultimii ani, am devenit impresionată de colegii din Cluj, cercetători la Institutul George Barițiu, care au publicat Fondurile șaguniene sibiene din AMA, care își așteptau cercetătorii de zeci de ani. Ele au fost alese și separate, se păstrează selectate de celelalte documente șaguniene, curente, în „Colecții speciale”, mutate la etaj la Facultate, în sala Bibliotecii. Selecția lor a fost justificată, chiar motivată, inclusiv de faptul că, în martie 1849, în vremea Rebelei, toată Arhiva Episcopiei din Sibiu – probabil datată începând din anii 1760 – a fost transformată de dușmani în praf și cenușă, odată cu celelalte bunuri din Casele clerului ortodox, arse aproape în totalitate – cu furie și dispreț – în curtea din centrul orașului Sibiu. Doar că ei, clujenii, în plus, azi, bat Europa centrală și activizează și alte fonduri documentare esențiale pentru români, cum face neobositul istoric-teolog Mircea Ghe. Abrudan pe la Viena. „Familia” numită mai sus nu a pierit, … s-a înnoit doar!
Magdalena Albu: Privind în urma timpului trecut, cine și când v-a îndreptat primii pași către domeniul istoriografic și ce semnifică, deopotrivă, Istoria și Arhivistica, pentru omul de cultură Ana Grama?
Ana Grama: Pentru familia noastră rodbăveană, un efect mai pronunțat a avut apropierea de bătrânul Candid și de fiul său Candid C. Mușlea, preot și profesor de limba franceză la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov – chiar și arhivist angajat la Arhivele Statului din Brașov, până în comunism – premiat de Academia Română. El este și autorul celor trei volume de Istorie a Bisericii Sf. Nicolae din Șchei – dominant documentar-arhivistică, totalizând aproape 1000 pagini -, pentru toate cercetările fiind recompensat, inclusiv de Mitropolia Ardealului, cu calitatea de PROTOPOP STAVROFOR. Cărțile sale ajungeau acasă, în familia rodbăveană, de obicei, cu dedicație specială.
În casă la el, am petrecut, de fapt, prima mea aventură profesională. Într-o vizită la ei, în Casa profesorilor din Brașov, la vârsta de 6 ani, așteptam o dată ca „Unchiul Didi”, fiind eu lângă o masă din biroul său arhiplin de hârtii, să mă verifice și să mă laude că eu știu să citesc. Mi-a pus în față, cum îi cerusem, o carte… dar, vai, era cu caractere chirilice din care, evident, nu am putut citi. M-am rușinat și am lăcrimat, m-a mângăiat și mi-a explicat că pentru a citi așa ceva trebuie să faci o școală specială, iar eu mi-am promis în acel moment – am mărturisit asta și mamei, care îmi era alături – că, atunci când voi fi mare, voi urma ACEASTĂ ȘCOALĂ. Astfel, am ajuns ca, absolventă a liceului Doamna Stanca din Făgăraș (1956), să merg până la București la facultate, nu la Cluj, unde mergeau colegele, știind sigur tot de la Unchiul arhivist că doar la București este acea școală specială: Secția arhivistică de la Facultatea de Istorie a Universității reapăruse din anul 1853.
Magdalena Albu: „Să rememorăm succesele şi insatisfacţiile din care se constituie orice Viaţă trăită cum se cuvine, să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară şi ne luminează, fie şi metaforic, strălucitoare sau înnourată, fiecare zi din Viaţă!”, scriați de la Sibiu, în 2007.
Muzeul județean din Ploiești, unde ați primit repartiție după absolvirea Facultății de Istorie din București, apoi, în Sibiu, la Muzeul Brukenthal, lector asociat la Universitatea „Lucian Blaga”, muzeograf cercetător la Complexul Național Muzeal ASTRA. De asemenea, Etnomuzeografie transilvană: Muzeul Asociațiunii 1905-1950; Români sudtransilvani în secolul al XIX-lea. Economii. Contribuții documentare comentate; Români sudtransilvani în secolul al XIX-lea. Județul Covasna. Contribuții documentare; Imanențe în consolidarea conștiinței de sine a neamului. Imagini – înscrisuri – interferențe, cu un Cuvânt înainte semnat de prof. univ. dr. Ioan Opriș, sunt titluri de cărți ce vă aparțin, la care adăugăm colaborări la diferite volume de specialitate, numeroase articole științifice publicate în reviste din țară, participări la manifestări culturale de prestigiu național, distincții acordate la înalt nivel (Medalia Meritul Cultural în clasa a II-a, categoria H Cercetarea științifică, de către Președinția României; medalii jubiliare din partea Muzeului ASTRA din Sibiu și a Muzeului Țăranului Român din București; Diploma de Excelență „I. I. Rusu” și CRUCEA MUNȚILOR, oferite de către Episcopia Covasnei și Harghitei, apoi Ordinul „Anastasia Șaguna” de către Mitropolia Ardealului, în anul 2022.
Ana Grama: Da, am început prin a lucra în muzeografie, și încă asociată unui fenomen de ISTORIA CULTURII LITERARE. A fost o întâmplare? – căci fericită a fost, întâi pentru că aveam responsabilitatea de muzeograf la un muzeu nou creat, dedicat scriitorului prahovean „Ion Luca Caragiale”. Fiind atunci, probabil, singurul intelectual interbelic acceptat de politica comunistă, în acel an a beneficiat, la muzeul său și în alte instituții culturale naționale de … două sărbători UNESCO: 110 de ani de la naștere și 50 de la moarte. A fost un an greu, plin de probleme, inclusiv, politice. Dar, cu acest prilej, am și cunoscut floarea istoriei literare românești, pe fiica sa și soțul ei, și, mai ales, pe prietena lor nedespărțită, Cella Delavrancea, mereu în mijlocul nostru, în ochii mei eclipsându-i pe ceilalți. Proaspăta absolventă – vrăjită de prezența ei – a fost declarată prietena sa și musafir în modesta sa locuință. Eram în anul 1962! Înspăimântător de impresionant George Călinescu, care n-a vizitat muzeul la vernisaj sau cu echipa Academiei Române, asemenea lui Tudor Vianu și Mihail Ralea, de exemplu, ci doar cu asistenta sa, doamna Ștefănescu, și, cu ei, am petrecut … aproape o jumătate de zi, dar de neuitat.
Revenită în Ardeal, la Secția de Istorie a Muzeului Brukenthal, aveam, acum, sarcini profesional-tematice noi, specifice acestui loc de muncă, acolo, ivindu-se interesul pentru o reprezentare complexă a comunităților românești transilvane, oricare dintre noile demersuri urmând a fi preliminate de investigarea informațiilor documentare arhivistice despre această tematică. De fapt, la Secția Istorie a acestui muzeu, eram singurul absolvent al Universității bucureștene, și nu clujene, practicantă a paleografiei chirilice! La un test/examen de avansare în postul de muzeograf principal (1977?), șeful Secției Istorie din Muzeul Brukenthal, dr. Iuliu Paul, plecat din școală ca Șef de promoție, acum, arheolog pasionat, ulterior, creatorul Universității „1. Decembrie” din Alba Iulia și primul ei rector, mi-a lansat întrebarea: Avem în Muzeul nostru piese prin care putem reprezenta societatea românească sudtransilvană de dinainte de Unirea cea Mare? Și nu era vorba despre etnografia românilor, bine studiată și reprezentată, ci despre – eventual – fapte de istorie social-culturală națională și asociativă etc. Răspunsul a fost clar NU, pentru că deja cunoșteam în detalii colecțiile, exclusiv, cele arheologico-antice. Cum, totuși, trebuia să mergem mai departe cu acest gând, sigur, pentru început, eu urma să intru în arhive și, conform propriului proiect de demers științific, în singura arhivă generos românească, altceva decât clasica Arhivă Națională, Fil. Sibiu, predominant administrativă a unor instituții oricum neromânești și socio-cultural săsească. Sau cea a ASTREI – dar aceasta, deși a fost mai mult cercetată, sursă de doctorate deja publicate, cum a fost și studiul colegului meu de an din București, universitarul Mihai Sofronie, apoi, și profesorul Pamfil Matei. Trăiam încă în regim comunist și documentarul acesteia era încă restricționat. Și-a găsit mult mai târziu cercetătorul ideal, în persoana directorului dr. Alexiu Tatu. Sigur, intenția abia rostită de mică restructurare românească a Secției noastre s-a oprit și din motive de „orientare politică”.
x x x
După anul 1990, lucrând la Muzeul ASTRA – desprins din Muzeul Brukenthal -, la un anumit moment dat, timpurile și timpul mi-au permis, m-au obligat să realizez, pe lângă alte atribuții, ceea ce mi se ceruse în urmă cu mai mult de un deceniu: prezentări expoziționale cu prezență românească specifică, aproape locală, ieșind din practica obsesivă de a expune chestiuni naționale majore clasice – deci, nediscutabile – uzate de comunism (inclusiv, la Botoșani și Turnu Măgurele, erau mereu reluate subiecte de tip Bobâlna, Horea, 1848, Școala Ardeleană etc.). Astfel, mi-am putut permite să expun, în cea mai mare sală de expoziții din acel moment, „Casa Artelor”, o expoziție ce ieșea din tipare, în care însă puteam prezenta toată societatea spațiului de interes, pe o anumită temă, la fel de onorabil și serios, cea românescă sincronă, adevărată și la fel de onorantă cu cea săsească: „COPILĂRIA, UN MIRACOL ETERN”. Temeiul ei era completarea tridimensionalului existent în muzee și colecții particulare cu documentul arhivistic, acesta din urmă, lipsind de mult din expoziții, căutat cu insistență de viziatori! De fapt, însăși nașterea ideii – prevăzută ca un succes – s-a bazat pe impresia sigură, ca și în cazul altor expoziții, că documentele arhivistice nu pot fi puse la îndoială atât de simplu, asemenea multor altora. „NOI, ROMII; SUB SEMNUL DEMNITĂȚII ÎNAINTAȘILOR” a beneficiat de un bogat documentar scripturistic și iconografic generos și a fost, de asemenea un succes, ca o mare surpriză ce era cu adevărat, mai ale fiind cu referire la un grup minoritar, dar specific transilvan. S-a excelat probabil cu „Iconografie transilvană”, în vreo 4 secvențe deosebite, ieșind cu ele și în alte orașe, țări, stârnind dispute, antrenând pe unii sceptici, cu zeci de piese stocate și valorizate pe CD-uri mult căutate, colaborând strălucit și cu oameni de artă celebri: echipa din jurul regretatului Horea Bernea etc. În anul 2013, am publicat – în colaborare – un articol, devenit studiu cu planșe color și numeroase alte imagini, despre PORTRETISTICA LUI ANDREI ȘAGUNA (Transilvania, nr 10, 2013. p. 29-70), pe baza unei corespondențe cu 11 instituții muzeo-bibliotecărești de cel mai înalt nivel din țară. Acum, socotesc că însăși realizarea acestuia din urmă – în ultima vreme subiectul a renăscut în abordările noilor cercetări-, a avut un sâmbure în semnificațiile și revelațiile începuturilor din acei ani 1900.
Pentru cercetătorii arhivelor este clar că, dacă în lucrarea unei EXPOZIȚII – însuși fapt esențial în sistemul de comunicare -, valoarea DOCUMENTULUI DE ARHIVĂ EXPUS poate fi nu numai declanșator de inițiative noi, ci, mai ales, DOVADĂ a unei/a unor afirmații, dar mai ales idei, concepții etc. Expoziția provoacă Arhiva, eventual invers, dar, sigur, Arhiva susține Expoziția. În structura de organizare a Catedrei de arhivistică a anilor în care urmasem cursurile sale (1958-1961) se specifica faptul că, aici, se fac specializări -asemenea cum se făcuseră în trecut, pentu ARHIVE („suporturi de informații pe materiale moi”), dar și pentru CRV-CARTE VECHE ROMÂNEASCĂ (am urmat un curs de Biblioteconomie) și MUZEOGRAFIE, înainte ca acestea, din sub-specializări, să devină adevărate școli de specialitate.
Între numeroasele mele experiențe de colaborare expozițională sui-generis, cea mai interesantă a fost cea cu Evelyn Ionescu, PhD, Professor Emeritus, University of Regina, CANADA, întinsă pe mai mult de un an, despre care ea a scris intermediarului ministerial: „Așadar, Ana Grama nu pornește cu intenția de a îngrămădi în tipare dinainte stabilite faptul de viață. Ci caută să reconstituie trecutul după cursul vieții însăși, păstrat în mărturii de arhive disparate (…), nu ascunde deloc nici „spinii” întâlniți, nici tarele unora, pentru că astfel ar fi schilodită însăși viața acelui trecut istoric, cu luminile și umbrele ei, cu caracterul ei profund uman”. Era urmașa unei producătoare și posesoare de bunuri cultural-naționale românești, unele duse de-acasă, altele realizate în noua sa casă, în sudul Canadei, pe care le dorea expuse științific. Direcției Muzeelor a Ministerului Culturii din România, la care apelase la început (Dr. Ioan Opriș), i-a comunicat că la Muzeul ASTRA există specialiști cu o astfel de expertiză. Am început atunci o corespondență creatoare de luni de zile, sprijinită de o tânără colegă, actualmente Prof. univ. în America, Cristina Ungureanu. Spre final, am primit mărturisirea compensatoare a tuturor eforturilor, că … a ajuns să gândească și să rezolve cerințe despre care nici nu știa că pot exista și să-și transforme demersul, dintr-unul CULTURAL EXPOZIȚIONAL, în unul de Istorie a unor popoare în crescere neîntreruptă!, oriunde se aflau. Valorificând mai multe arhive sibiene, îi trimisesem documente cuceritoare despre educația fetelor române, inclusiv, de la școli săsești sibiene.
Aș mai adăuga faptul că sunteți una dintre cele mai bune cunoscătoare ale „tainelor” arhivei Mitropoliei Ortodoxe a Sibiului, membru de onoare aL Ligii CulturaL-Creştine „Andrei Şaguna”; ați sprijinit înfiinţarea Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sf. Gheorghe şi a Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, şi a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni…
Ana Grama: La venirea în Sibiu, Arhiva Mitropoliei Ardealului (AMA) din acest centru episcopesc-mitropolitan celebru, fiind singura despre comunitățile românești ortodoxe din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, mai ales sudtransilvane, bineînțeles că pentru mine a devenit atracția principală. Era aici mult de lucru, căci chirilicele și alfabetul de tranziție a fost folosit în Biserica Ortodoxă transilvană (declarativ) până în anul 1862 și mai târziu. Cum spuneam, la început, am avut un mandat special de a crea un documentar expozițional complementar despre comunitatea românească, care să întregească pe cel al Muzeului Brukenthal. Doar mi se ceruse acest lucru prin membrii de vază ai unei comisii de specialiști: Dr. Iuliu Paul și Raymonde Wiener, în mod expres. Dar, interesul meu a fost activat și de faptul că fondurile curente ale AMA erau necercetate. Cei 3-4 paleografi auto-eliberați de restrângeri ideologice comuniste (1970), aveau teme de cercetare specifice sau, deja, nu-i mai interesau toate cele din jurul lor, specialiști de talia Prof. pr. Bodogaie, a preoțillor Ioan Beju și Victor Bunea – responsabili (consecutivi) ai arhivei numite, asemenea, Prof. Chircă de la Universitate se pensionase, lucra la cererea unor reviste. Cu ei se umplea, din ce în ce mai rar, mica săliță de studiu de la parterul bibliotecii. A-mi găsi aici un spațiu preferențial de lucru pentru mine a fost un fapt natural, eficient, nu doar atractiv, ci, chiar acaparator și … am ales!
În anii următori, după finisarea – de etapă – a cercetării Protocoalelor de porunci din parohii (1780-1850), unele recuperate pe parcurs, interesându-mă alte fonduri, am fost mutată într-o sală a Secretariatului principal din Reședința Mitropolitană .
Am început cu câteva pachete din miile care erau, foi de hârtie, file din dosare venite de pe la protopopiate, de la preoți, lucrate de Sesile Consistoriului. Care Sinod, apoi, trimitea răspunsuri ce invocau și mari reprezentanți oficiali ai comunității etc. După oarecare trudă, iată, am găsit materialul de care aveam nevoie și am descoperit teme noi, unele ce așteptau de mult să fie scoase la lumină, respectiv, valorificate în vreun fel, în Sesiuni de comunicări ori publicistic, în reviste de specialitate (dacă erau acceptate în acei ani) și expozițional. La masa de lucru, erai pus în fața unui exercițiu adeseori împovărător – ca în orice arhivă istorică de acest fel; fiecare/aproape fiecare document avea o grafie diferită de a celuilalt document, mai mult sau mai puțin exersată, nu asemenea celei de cancelarie, clasice. Lucram acolo cu multe creioane bine ascuțite și gume de șters, cu pixuri și alte instrumente de birou ale unui arhivist-muzeograf român de provincie din acei ani, cu margini de foi umplute cu notiție, eventual, creându-mi prescurtări personale, sigle etc. Îmi veneau pe masa de lucru 3-4 Dosare cu cca. 100 „dosare” aranjate cronologic, după data de intrare, a căror cunoaștere o puteam finisa într-o zi sau o săptămână, după cercetarea – cel puțin – a rezoluțiilor de la finalul discutării lor în Ședințele Consistoriului, în alte instanțe, la alți oficiali. Dar, în cele mai multe, „mici dosare de subiect”, chestiunea principală producea alte câteva dosare sau zeci de alte pagini ce se întindeau, uneori, pe decenii … Școlar conștiincis, știind că nu mă voi putea întoarce niciodată la ele, la toate, iar prezentarea din SESILE consistoriale fiindu-mi insuficientă, citeam, citeam, ore întregi … Rezumam, copiam sau nu, dar citeam și notam…
După câteva săptămâni de lucru aici, Secretarul consistorial cultural Diacon Gh. Papuc, redactor al mai multor publicații ale Mitropoliei, și încă de mulți ani, mă întrerupe din lucru fixându-și picioarele pe dușumea ca și când are a sta mai mult acolo pentru a-mi vorbi. Și așa a fost, mi-a vorbit în mod strict personal-sentimental în tonul de mai jos, în cea mai mare măsură și cu aceleași cuvinte: „Doamna Grama, dumneavoastră aveți atâta răbdare, vă trec prin mână filele astea și nu le puneți la loc până nu știți despre ce e vorba. Ați putea face un mare lucru pentru noi (?)”. Bursa bârfelor vorbea despre niște protopopiate care nu-și au, nu-și mai găsesc nicăieri documentele, măcar unele care să le ateste existența …. Se zice chiar și că românii ortodocși au fost făcuți cu forța din maghiari (?) sau au fost aduși/au venit de prin alte locuri (?), de fapt, n-au avut bunuri în TREI SCAUNE…. Dar nu, oameni au fost, insista părintele, unde să le găsim noi arhivele?… ERA COVĂSNEAN! Și eu știam, din diverse împrejurări chiar, că e o eroare dușmănoasă în aceste afirmații, deja întâlnisem niște documente care atestau starea -sigur, precară, dar reală – a comunităților ortodoxe românești.
„Tot stați dumneavoastră în arhiva asta câteodată toată ziua, luați în mână și întoarceți fiecare filă din fiecare dosar (…), n-ați vrea ca, dacă întâlniți vreuna din zona asta, să le puneți deoparte?!” Și „părintele Papuc” – deși nu era încă sfințit – mi-a întins o listă cu parohii din niște sate ale județelor Covasna și Harghita. Abia apoi am aflat că fusese pe la dânsul de curând un domn, Ioan Lăcătușu de la Sf. Gheorghe cu astfel de liste și propuneri… Am trecut la a răspunde acestei cerințe, nu peste mult timp ajungând să fiu integrată în întreg procesul edificator ce a urmat. La început publicam câte ceva -documente integrale, uneori – în fiecare număr al fiecărei publicații a acestei noi structuri a Mitropoliei/a noi Episcopii, a Centrului de documentare ecleziastică „Nicolae Colan”; în crearea și dezvoltarea căruia am fost chiar intens implicată. Copiam și scriam cu creionul, scriam și copiam, copiam și iar scriam, poate greșeam, ștergeam, revedeam, scriam cu peana, că nu aveam aparat de fotografiat și încă nu exista alt mijloc de a reține o informație ….
După ce am ajuns să mai vorbim și despre de-ale noastre, ale copiilor elevi postbelici din Ardeal, am ajuns la anii săi de liceu la „Andrei Șaguna” din Brașov și marele necaz pe care i-l făcuse tocmai un preot, iar acesta mai era și cel de franceză … Candid C. Mușlea ! M-am crispat, eram stânjenită, sufeream, a observat și, cu cea mai mare sinceritate, a continuat: Pentru accent mai mult. Nu aveam nicicum accent la limba franceză. De unde să am, că eu am crescut în casă de păstori români din Covasna!? Dar, fiți liniștită, eu am motive să-l socotesc ca pe un sfânt, că numai așa m-a făcut să învăț mai mult și tocmai destul ca apoi să pot vorbi franceza și cu străini, să mă ocup de editură, reviste, întâlniri etc. !!
La aranjarea generoasei și convingătoarei Prime expoziții a grupului, de la demisolul Catedralei din Sf. Gheorghe nu mai aveau nevoie de registre sau ale documente. Sate din zonă se ișcaseră, au văzut că lucrurile pot fi serioase, au adus în expoziție documente din propriile fonduri impresionante. De la Sibiu, prin câte vreun funcționar apropiat ASTREI, am intermediat aducerea acolo a unor alte lucruri: covoare, o frumoasă Carte de Onoare pentu Vernisaj etc., elegantă, cum nici nu speram. Regretatul director al Muzeului ASTRA, Dr. Corneliu Bucur, devenit, apoi, statornic prieten al colegilor de la Sf. Gheorghe și al instituției, a transferat la noul muzeu vitrine, panouri, podiumuri din expoziții dezafectate etc. Și toate au fost duse la noul loc de folosință de o persoană dăruită faptelor de bine pentru Centrul Românesc de cercetare … într-un camion de transportat bușteni imenși, în care, pentru că nu avea cum să facă altfel, călătorea și ea. Acum, ca și atunci, cred că acesta era un fapt extrem de periculos – dar cât de merituos – pentru o doamnă cum se dovedea a fi întotdeauna.
Magdalena Albu: Lăcătușu, Ioan (coord.), Ana Grama: cercetător, etnomuzeograf și arhivist la 70 de ani muzeograf și arhivist la 70 de ani (prefață de Ligia Fulga), precum și Lăcătușu, Ioan, Lechințan Vasile. „Ana Grama și colecția „Profesioniștii noștri”, apărute la prestigioasa Editură Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe…
„Personal însă, cutez să-mi revizuiesc părerea, aceea că tu ești magistral în a aduna oameni în jurul tău, și a-i ține acolo unde ei nici nu știau că le e locul că, apoi, înșiși au descoperit că e chiar așa, în a ține și a duce-n spinare greutăți ale grupului, ale neamurilor și neamului nostru”, îi trimiteați carte arhivistului I. Lăcătușu, la un moment dat.
Întâlnirile Dvs. cu ÎPS Ioan Selejan, azi, Mitropolit al Banatului, cu instituția numită Centrul European de Studii Covasna-Harghita, aflat sub egida Academiei Române, și cu dr. Ioan Lăcătușu, ce amprentă au lăsat în sufletul Dvs., Dna Ana Grama ?
Au cuvintele capacitatea necesară de a descrie ceea ce denumim, generic, forță a destinului? Sau să lăsăm doar emoțiile ca să vorbească în locul lor ?
Ana Grama: Din puținul pe care vreau să-l împărtășesc acum, spun întâi, pe scurt, că, ajungând Preasfințitul Ioan ierarh, în acel spațiu, totul părea locul în care tocmai și numai de el, de mult, era nevoie să fie, lui îi fusese hărăzit, îl aștepta, nu-i era doar potrivit, ci acolo era așteptat, un loc sigur de ceea ce este, ce trebuie și poate să fie! Fără a i se pregăti o Arcadie, cu străluciri înșelătoare.
Apoi, ceea ce s-a început după venirea Preasfinției sale acolo, ce s-a făcut atunci și s-a dus mai departe, toate au avut o mare componentă personală. În paralel, a beneficiat de propria capacitate de a da încredere altora/celorlalți din preajma sa, conștienți de proiectele sale, adeseori, scump plătite cu energie și renunțări nemeritate. Primul dintre noi toți, era „frate Ioane”, cum adeseori îi spunea directorului Centrului de la Sf. Gheorghe, neobositului și dăruitului dr. Ioan Lăcătușu. Și așa, ce trebuia făcut se făcea, dacă se putea, dar nu se pierdea ocazia de a se încerca… După ce zilele grele mai trecuseră, la una dintre aceste ocazii am fost eu impresionată, până la amuzament, când a reușit nu doar un spectacol cu copiii din zonă, ci o demonstarție de idei și virtuți ! La una dintre manifestările localnicilor cu cei veniți din țară, un grup de băieți și băiete s-au așezat la locurile lor de artiști și au început să cânte …la violoncel și instrumente din elita interpretativă, încât puteai crede că te afli la un concert de muzică cultă ! Cum s-a reușit așa ceva, am întrebat mirată și încântată? Răspunsul, parțial prezumat, a fost: Preasfințitul a reușit să implice nu doar copiii artiști, ci întâi pe dascălii speciali ai acestora, care au fost … militari tineri din garnizoana locală, ce urmaseră cândva licee de muzică, știau de-acasă să cânte la pian etc.! Și așa, toți cei de față erau/eram fericiți, simțind că orice e bun și frumos e și încurajator, ca golurile seculare să poată fi acoperite. Totul era încă esențial și urgent!
La rândul meu, ieșeam, cu bună credință din tipare, contând pe efectul faptelor frumoase și a cuvintelor potrivite. Probabil și contaminată, eu însămi am trimis prietenilor o Felicitare cu URĂRI DE AN NOU prin cuvinte grafiate de Marele Andrei, la 50 de ani de viață și tot 50, dar de episcopat, găsite pe verso-ul unei ciorne din anul 1858, în anul 2008, când ne pregăteam de Serbările naționale ale Bicentenarului Șaguna. O foloseam, iată, după 150 de ani de la momentul când a fost scrisă cu vizibilă bucurie, mult calm și înțelegere a unor protopopiate unde devenise posibil, la acel moment, ca neprietenii și necunoașterea lucrurilor mai complexe să ițească ceva neînțelegeri despre „școalele mestecate”! Alăturam acestei felicitări un fragment din scrisoarea cea mare adresată preoților și poporenilor locului: o explicație/un sfat de înaltă ținută, o explicație clară și de-a dreptul duioasă despre condiția națională a neamului sieși subordonat…
Nu știu sigur dacă în fața acestui text și acestei împrejurări nu m-am gândit la lucrările similare ale urmașului șagunian din Treiscaune, ale Părintelui Episcop Ioan, dar cred că am făcut-o ! Poate eram pregătită sau chiar predestinată acestei atmosfere, trăite din plin. Răspunzând deselor invitații ale prietenilor mei de a fi acolo în numeroase momente speciale, aproape întotdeauna, Preasfinția sa îmi făcea prezentarea cu fraza: „Să vedem ce ne mai aduce, azi, Doamna Grama de la Sibiu”.
Și, răspunzând abia acum unei întrebări de mai sus, NU, NU cred că au cuvintele capacitatea de a descrie, în suficientă măsură, ceva/orice din trăirile unora dintre oameni, fie ele conștiente sau nu. Mai ales pentru că, adeseori, le cenzurăm cu prea multă acribie. Totuși, înclinăm să credem că am păcătui, dacă nu am lăsa loc și pentru îndulcirea acestui NU, probabil mult prea sigur de sine, sărăcind, astfel, însăși realitatea!
Magdalena Albu: În Arhiva Mitropoliei Ardealului este depozitată una dintre cele mai bogate arhive în care se puteau regăsi, cu deosebire, comunitățile românești ale secolului al XIX-lea, menționați Dvs., cercetătoare dedicată studiului complex al documentelor de mare valoare istoriografică existente aici și colaboratoare apropiată a pr. consilier Gheorghe Papuc, conducătorul publicaţiilor bisericeşti tipărite de Arhiepiscopia Sibiului. Din această perspectivă, v-aș supranumi Doamna arhivaliilor din fondul documentar al Mitropoliei Ardealului.
În ce grai v-au vorbit Măriile-Lor, Documentele de arhivă, Dna Grama? CUM A FOST SĂ IDENTIFICAȚI, DE-A LUNGUL ANILOR, „PUNCTELE TARI” ALE „COMUNITĂȚILOR TĂCUTE” DIN ISTORIA TRANSILVANĂ și, totdeodată, care este MESAJUL TESTAMENTAR, pentru viitorime, al paleografului, arhivistului, muzeografului, cercetătorului, pedagogului, autorului de cărți și istoricului Ana Grama, privind studiul detaliat al arhivaliilor, pentru construirea continuă a Istoriei multimilenare a Neamului românesc și a Bisericii sale Ortodoxe, înalt ziditoare spiritual?
Ana Grama: Dacă nu veți reține această afirmație ca pe un grav păcat, mândrie deșartă, afirm că sunt arhivist din copilărie, ajuns aici, întâi, prin calități naturale – curiozitate, paciență, disponibilitate în corectare și re-corectare, îndoială și acceptarea nereușitelor, în care plăcerea/neplăcerea să nu fie criterii de apreciere a adevărului și valorii unei împrejurări anume etc. Dar și prin educație, crescând aproape de intelectuali din spațiul cărturăresc așa-zis clasic – mușleștii din Rodbav -, la limitele unor norme validate de timp, însă capabili să răspundă schimbărilor, noutăților tehnico-științifice.
Arhiva dominantă în cercetările mele avea, ca primă însușire, faptul că informațiile stocate priveau complexitatea existenței – în vizibilă crescere – a unei părți importante din societatea românească transilvană a epocii pe care o acoperă, firește, predominant rurală. Referințele pe care le căutam – sub bagheta ierarhic-profesională a șefului meu, absolvent, ca șef de promoție, al Facultății de Istorie din Clujul anilor 1950 – domnul Iuliu Paul -, încă la venirea mea în celebrul muzeu sibian, în anii 1970. Dar și cu o profesionalizare sistematică, încă din Școala arhivistică de la Istoria bucureșteană, despre care se spunea că funcționa în momente de glorie, prin dascălii să din generația matură. În acest spațiu cultural-științific, românii se puteau regăsi ca un grup cât se putea de bine reprezentat prin Biserică, de fapt, singura instituție a lor, la care intrau acte ce plecau în popor, de unde se produceau acte de răspuns despre aceiași subiecți, un documentar care îi avea în centru pe ei, românii ortodocși. Inclusiv acțiunile liderilor, care îi reprezentau, girau respectarea ordinelor, uneori, nereușită etc. Altfel, ei erau reprezentați cinstit prin folclor, sursă paralelă interesantă, dar insuficientă. De la datele de mai sus, până la a fi măcar un pasionat cercetător al arhivaliilor din fondurile numite aici de Dvs., nu a fost decât un pas, dinspre istorie și etnomuzeografie, și acela extrem de discret, uneori, contorsionat.
Arhivistă cu acte la mână, calitate sau doar profesie, cum scriam mai sus, am conștientizat o stare regretabilă obsedantă: Arhiva Mitropoliei era greu accesibilă chiar celor ce o căutau anume. Nu era deosebit de căutată, dar putea fi! Cu deșartă plăcere profesională, înregistrasem că reputați profesori de istorie clujeni își îndrumau, uneori, studenții și viitorii doctoranzi, pentru documentare în Șaguna și epoca sa, să se consulte și cu Ana Grama de la Sibiu („Dar la Ana Grama la Sibiu ai fost ?” l-a întrebat regretatul profesor Nicolae Bocșan pe premiatul cercetător, tânărul istoric și teolog, Mircea Gh. Abrudan). Pe toți îi știam din scrierile lor, cu domnul decan/rector conversasem mai mult, uneori, provocându-mă cu apelativul „Documentul!”. La fel, regretatul Dr. Gelu Neamțu – coleg de bancă la liceu cu vărul meu Pi Mușlea – ajunsese să-mi fie chiar prieten de la Sf. Gheorghe; pe dl. Suciu, de la care aveam ceva semnale, unele publice, nu l-am văzut.
Șocul în această chestiune l-am avut atunci când, într-o dimineață, intrând de-afară în Sala de studii, m-am ciocnit aproape de un profesor universitar teolog de la Cluj (Pr. Al. M.), însoțit de merituosul său tânăr asistent, iar ei erau deosebit de triști. Cauza: nu-și puteau găsi aici mult doritele documente -pentru că nici nu le puteau căuta! Arhivistul principal, preot responsabil cu Arhiva lipsea, era de față doar un asistent ce supraveghea/păzea fondurile. Am îndrăznit să-i abordez ca pe niște colegi oaspeți, veniți probabil de mai departe. După aflarea răspunsului prezumat, i-am întrebat dacă dețin un nume propriu de localitate sau de persoană (protopop/preot) implicate în chestiunea de interes. Aveau, mi l-au dat și acesta a fost găsit ușor într-un repertoriu sui-generis, de unde am ajuns la un registru, apoi, la un dosar, ulterior, o cutie cu foi volante. Era un lucru excepțional, zona vizată fiind vitregită de astfel de referințe. Documentele căutate, acum găsite, au fost copiate, comentate și folosite de-a lungul anilor, publicate chiar ca fond arhivistic independent și în diverse studii tematice.
Detaliind acest episod cu regretatul Profesor Pr. Dumitru Abrudan, a devenit clar că situația merita/trebuia să fie îmbunătățită, pe loc. Deși preda „ebraica”, de pe vremea studiilor bucureștene știam că și el e oarecum „paleograf”, slavist, și, uneori, mai depănam amintiri despre profesorii ardeleni paleografi din Capitală ori ne consultam în vreo problemă tehnic-arhivistică. De zeci de ani, era și redactor-responsabil pentru majoritatea publicațiilor Mitropoliei. Mi-a cerut, pe loc, ca, până la angajarea unui arhivist paleograf (fostul meu bun tovarăș de drum lung la arhive, Pr. Nechifor, se dăruise unei parohii din zonă), să pregătesc o prezentare a Arhivei despre care e vorba, pentru volumul care se proiecta, deja, la Editura Mitropoliei, cu prilejul Bicentenarului Șaguna. Teoretic, s-ar fi impus, se și intenționa, un documentar clasic al AMA, dar personalul, de care era nevoie pentru astfel de lucrări, lipsea. Urma să redactez un text despre conținutul și instrumentele de regăsire din ARHIVĂ, ca o colaborare publicistică, cu scopul de a face cunoscute măcar fondurile existente și organizarea lor, primară și secundară. Cam despre ce cuprindea arhiva și, mai ales, cum se poată accesa mai ușor în condițiile date, sigur mai modestă decât se cerea, dar utilă pentru cine este urgent interesat de ea. Cu prilejul impresionantei lansări a publicațiilor numite, regretatul Acad. Prof. Pr. Mircea Păcurariu, la finalul intervenției sale, a atras atenția că ceea ce am publicat aici nu e doar o primă prezentare a unei arhive de acest nivel, ci un instrument de lucru absolut necesar și eficient! Ceea ce am și dorit să realizez – p. 388-422, cu numeroase imagini-dovezi -, invocat cu o bună apreciere de Presfințitul Mitropolit al Ardealului și Arhiepiscop al Sibiului Laurențiu, când m-a onorat cu acordarea distincției de merit ORDINUL „ANASTASIA ȘAGUNA”!
Magdalena Albu: „Ştiindu-mi-i alături pe cei mai noi profesionişti-arhivişti, cum este acum dl. dr. Ioan Ranca, şi mai ştiind că alţii vor veni în continuare, reuşesc să-mi avansez, măcar în gândurile cele mai intime, proiecte noi, (prea) curajoase”, mărturiseați cu un timp în urmă.
Ce PROIECTE are Ana Grama, acum, în spațiul unui timp asimetric, aflat în perpetuă neodihnă?
Ana Grama: Pentru că prima mea intenție, cea mai corectă și respectabilă, era să spun că doresc doar să-mi termin lucrările începute, duse departe, neterminate … Totuși….
(…) neapărat, alăturați-vă celei ce eram deja acum câțiva ani și nu lăsați să treacă neamendată o vorbă oarecare în uzul conferențiarilor, acceptată dintr-o lene intelectuală inacceptabilă: Domnul X, o promisiune printre celebrității …. „a eșuat într-o arhivă”! Căci ARHIVA este însăși o promisiune deschisă, un spațiu al realizărilor și răsplătește oamenii care i se dăruiesc. Pe cei ce-i folosesc daturile, asemenea naturii înconjurătoare.
Și, hrănindu-ne din veche înțelepciunea populară, să nu ne abatem de la o zicere seculară, căci Arhivele sunt încă un cal de cursă lungă în cercetarea românească: Dacă vrei să ai cai buni / Să le dai apă din pumni!
LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE, STIMATĂ DOAMNĂ ANA GRAMA!…
(Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Dialoguri pentru Istorie”, apărut la Editura Stefadina din București, în anul 2025.)
Dr. Magdalena ALBU
