Aparatul de fotografiat are o istorie de aproape 200 de ani, însă principiul optic pe care se bazează este cunoscut de peste două milenii. Filosoful grec Aristotel descria încă din secolul al IV-lea î.e.n. fenomenul camerei obscure, dispozitiv care avea să fie studiat și perfecționat de-a lungul timpului. În Renaștere, Leonardo da Vinci i-a explicat în detaliu funcționarea, iar artiști precum Johannes Vermeer se consideră că au utilizat acest principiu pentru realizarea unor compoziții remarcabile. Camera obscură reprezintă fundamentul optic al fotografiei și, mai târziu, al cinematografiei, marcând începutul unei revoluții a modului în care omul a învățat să surprindă și să păstreze imaginea.
Călătoria fotografiei în România începea în secolul al XIX-lea, evoluând într-un ritm destul de accelerat de la primele aparate voluminoase (aparate masive din lemn, cu burduf) și plăcile de sticlă la peliculele portabile și, mai târziu, la tehnologia digitală. În decurs de aproximativ un secol, fotografia s-a transformat dintr-un proces complex, rezervat profesioniștilor, într-un mijloc accesibil publicului larg, iar arta portretului, practicată în elegantele studiouri fotografice interbelice din București și din alte mari orașe ale țării, a devenit treptat parte din viața de zi cu zi a celor care au avut posibilitatea de a-și procura un aparat. Evoluția tehnologică și artistică a fotografiei poate fi urmărită prin câteva etape esențiale.
Pionieratul și plăcile umede (secolul al XIX-lea)
Primele fotografii erau realizate cu aparate masive din lemn, prevăzute cu burduf și montate pe trepied. Unul dintre cei mai importanți pionieri ai fotografiei din România, Carol Popp de Szathmári, a rămas în istorie prin documentarea Războiului Crimeii, dar și prin numeroase fotografii, picturi sau desene ce ilustrau peisaje și oameni din spațiul românesc. Fotografiile sale erau realizate pe plăci de sticlă tratate cu substanțe fotosensibile, proces care necesita vaste cunoștințe, măiestrie și precizie. Ulterior, aparatele au devenit mai compacte, fiind construite din metal și păstrând mecanismul cu burduf, ceea ce le-a făcut mai ușor de transportat și utilizat.
Stereoscopul este un dispozitiv optic destinat vizualizării imaginilor bidimensionale în relief (cu efect 3D). Acesta utilizează două fotografii ale aceluiași subiect, realizate din unghiuri ușor diferite, imitând modul în care percep lumea cei doi ochi ai omului, aflați la o distanță de aproximativ 6–7 cm. Fiecărui ochi îi este prezentată o imagine diferită doar la nivel de detaliu, iar creierul le suprapune, creând impresia de adâncime și volum. Stereoscoapele, realizate inițial din lemn, apoi și din metal, au fost extrem de populare ca formă de divertisment în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Prin intermediul lor, oamenii puteau “călători” virtual în locuri în care nu puteau ajunge altfel în vremuri în care călătoriile erau rezervate doar celor mai norocoși. Alte imagini stereoscopice prezentau scene din filme sau povești pentru copii. În expoziție puteți descoperi atât modelul clasic din lemn și metal, cât și variante mai recente, din plastic (anii ‘50-’80).
Epoca de aur a studiourilor (1920–1940)
În perioada interbelică, fotografia de salon și fotografia de legitimație cunosc o dezvoltare fără precedent în România. Studiourile fotografice devin tot mai numeroase, iar portretul fotografic se transformă într-un simbol al statutului social și al modernității. Aparate performante, produse de companii precum Leica sau Zeiss Ikon, ajung în atelierele fotografilor profesioniști din București și din întreaga țară, contribuind la realizarea unor impresionante arhive de portrete, imagini de familie și documente vizuale ale epocii.
Aparatele de masă (1950–1980)
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, fotografia devine tot mai accesibilă publicului larg. Pe piața românească ajung aparate de fabricație sovietică, precum Smena, Zenit sau FED, dar și modele est-germane, precum Praktica și Exakta. Odată cu răspândirea acestora, fotografia se transformă într-un hobby practicat de mii de români, care își imortalizează familia, vacanțele la mare sau în stațiuni, excursiile montane și momentele importante din viața de zi cu zi.
Revoluția analogică târzie și tranziția
În ultimele decenii ale fotografiei pe film, aparatele care utilizau pelicula de 35 mm au devenit standardul atât pentru amatori, cât și pentru profesioniști. Modelele produse de Olympus, Canon, Nikon și alți producători consacrați, alături de aparatele compacte cu bliț încorporat, au dominat piața până la începutul anilor 2000, când tehnologia digitală a început să înlocuiască fotografia analogică.
Anii ‘70: Trecerea spre digital
Primul aparat foto digital a fost construit în 1975 de Steven Sasson, inginer al companiei Kodak. Dispozitivul cântărea aproape patru kilograme, realiza imagini alb-negru cu o rezoluție de numai 0,01 megapixeli și înregistra fiecare fotografie pe o casetă magnetică, procesul de salvare durând aproximativ 23 de secunde. Deși rudimentar după standardele actuale, acest prototip a marcat începutul revoluției digitale care avea să transforme complet fotografia.
Un loc aparte în istoria fotografiei îl ocupă aparatul Polaroid, inventat în 1947 de americanul Edwin Land. Acesta permite obținerea unei fotografii dezvoltate aproape instantaneu, datorită unui film special care conține propriul sistem de developare. După expunere, fotografia trece printre role presoare care distribuie uniform substanțele chimice necesare, iar imaginea apare treptat sub ochii utilizatorului, fără a fi nevoie de un laborator fotografic.
În expoziția de la Muzeul Oltului și Mureșului Superior din Miercurea Ciuc veți putea descoperi aparate fotografice, accesorii și echipamente reprezentative pentru fiecare dintre aceste etape, ilustrând evoluția tehnologică și artistică a fotografiei de-a lungul ultimelor două secole. Expoziția este deschisă până pe 31 octombrie 2026, iar pentru date suplimentare puteți consulta website-ul sau pagina de Facebook: MNCR – Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.
Cosmina Marcela OLTEAN
