În contextul sporirii cercetărilor referitoare la realităților din timpul regimului comunist și al valorificării muzeale ale acestor cercetări, conducerea Centrului European de Studii Covasna-Harghita și-a propus să introducă în spațiul public informații referitoare la aspecte ale totalitarismului regimurilor hortist și comunist în județele Covasna și Harghita (1940 – 1989).
În condițiile specifice ale localităților din Transilvania de Nord, zonă cedată Ungariei hortiste prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, nu putem aborda începuturile instalării regimului comunist în aceste localități făcând abstracție de realitățile specifice acestei zone, în care principalii lideri hortiști au devenit peste noapte cei mai înfocați promotori ai instalării regimului comunist, regim care, în această zonă, a avut un caracter antiromânesc, atât în perioada 1944-1950 cât și în timpul regiunilor „Stalin” și „Mureș – Autonomă Maghiară”.
Informațiile pe care le vom prezenta, în serial, toate provenind din surse documentare credibile, pot întregi baza documentară a celor care se ocupă de proiectarea, documentarea și realizarea viitoarelor muzee ale regimurilor totalitare hortist și comunist.
Vom începe serialul cu date referitoare la consecințele politicii de intoleranță față de români practicată de către reprezentanții regimului hortist apoi vom continua cu perioada regimului comunist cu referiri speciale la județele Covasna și Harghita.
Aspecte ale intoleranței dezlănțuite împotriva rimânilor din județele Covasna și Harghita, în timpul regimului totalitarist horthyst (1940-1944)
După secole de intoleranţă de care „s-au „bucurat” românii din fostele scaune secuieşti, în mult trâmbiţata autonomie secuiească, calvarul lor s-a încheiat odată cu unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918. Dar, doar numai după 20 de ani de linişte şi prosperitate, norii negrii ai intoleranţei, urii interetnice şi ai violenţei dezlănţuite, au devenit realităţi de coşmar, odată cu instalarea administraţiei horthyste, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940.
Pentru că aceste tragedii trăite de românii din actualele judeţe Covasna şi Harghita, în acei ani de neagră teroare, au fost date uitării, redăm câteva secvenţe despre drama bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, şi a încercaţilor credincioşi români din localităţile Arcului Intracarpatic, aşa cum sunt ele prezentate în lucrarea „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, volum apărut la Editura Grai Românesc, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, din Miercurea Ciuc, în anul 2003, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Ioan Selejan.
- Judeţul Covasna
Aita Mare
După declararea Dictatului de la Viena (1940), în biserica din localitate s-a tras cu puşca din biserica din cimitirul unitarian, care se află pe un deal, iar credincioşii au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Au fost distruse crucile din curtea bisericii, cimitirul a fost profanat, iar casele românilor au fost jefuite (ancheta jandarmilor maghiari a stabilit o pagubă de 6.000.000 lei). Preotul ortodox Ioan Comşa a fost izgonit în acelaşi an. Căminul cultural al ASTREI a fost confiscat, iar Monumentul Eroilor Jandarmilor dărâmat.
Aita Medie
În toamna anului 1940, drama preotului Ioan Bunuş, a bisericii şi a credincioşilor este similară cu cea a multor biserici ale judeţului (preotul este izgonit din sat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele reformate). La 1 septembrie 1940, „poarta părintelui era bătută cu bâte de membrii gărzii naţionale maghiare, strigând cuvintele: «ieşi afară popă valah, să te spânzurăm de limbă de stâlpul de telefon (să) nu mai înveţi tu pe aici pe valahi valaheşte»”. În noaptea de 4 septembrie 1940, 12 săteni maghiari au venit la casa parohială cu căruţe, pentru a-l expulza pe preot, spunând: «Nu putem tolera popă valah sau valahi printre noi». Apoi au încărcat carele cu lucrurile familiei preotului şi, sub ameninţări şi insulte, l-au obligat să părăsească satul.
Baraolt
În toamna anului 1940, preotul greco-catolic Ioan Ţălnariu şi cel ortodox Octavian Stoian au fost expulzaţi din localitate şi credincioşii români trecuţi la cultele maghiare. Biserica ortodoxă a fost devastată în interior şi ferestrele au fost sparte, iar biserica greco-catolică a rămas ridicată în roşu, neterminată.
Biborţeni
În toamna anului 1940, biserica a fost dărâmată iar locuitorii de confesiune ortodoxă au fost obligaţi să treacă la reformaţi. În urma ameninţărilor primite, părintele Eşianu a fost silit să părăsească localitatea în primele zile ale lunii septembrie 1940. Pe locul bisericii s-a construit o cârciumă. Acest lucru împiedică astăzi înălţarea unei troiţe care să amintească de existenţa sfântului lăcaş, dărâmat samavolnic în anul 1940.
Bodoş
În septembrie 1940, noile autorităţi maghiare au voit să distrugă din temelie şi biserica ortodoxă română din Bodoş. Intenţia necreştinească a fost împiedicată – cu arma în mână – de preotul reformat din localitate care, prin gestul său hotărât, a salvat sfântul lăcaş de la dărâmare. Totuşi, biserica a fost devastată, fiindu-i date jos crucile, sparte geamurile, furate uşile şi distrusă Sfânta Masă, mobilierul şi cărţile de cult. Odoarele sfinţite au fost salvate de soţia epitropului Nicolae Bogdan, Bucura Bogdan, printr-un gest pilduitor pentru ceea ce înseamnă statornicia în credinţă.
Căpeni
În toamna anului 1940, preotul Nicolae Colceriu a fost izgonit, cei 217 credincioşii siliţi să treacă la cultele maghiare, iar biserica cea nouă dărâmată samavolnic din temelie de noile autorităţi civile şi militare. Tot atunci a fost dărâmată şi o frumoasă troiţă din lemn, înălţată în centrul localităţii. Preotul Nicolae Colceriu, întors înapoi în ziua de 11 octombrie 1944, a constatat numeroase treceri ale credincioşilor Bisericii româneşti la „confesiunea reformată, sub ameninţarea expulzării sau a deportării în interiorul Ungariei”, iar „biserica cea nouă dărâmată până în temelie, terenul nivelat şi iarba crescută pe el, acoperind astfel orice urmă de creştinism… Biserica veche, deteriorată şi mânjită cu materii fecale, a fost folosită ca loc de observaţie a graniţei despărţitoare… iar uneori chiar şi de closet…”. Acestea erau urmele „administraţiei civilizate” din perioada 1940-1944.
Racoşul de Sus
Sfântul lăcaş a fost distrus în toamna anului 1940. Pe locul bisericii a fost ridicată o grădiniţă, iar pe locul altarului WC-ul. Preotul Ilarie Căpâlnean a fost nevoit să plece din localitate, ajutat fiind de unii credincioşi să-şi ia o parte dintre lucrurile sale.
Descrierea începutului dărămării bisericii din Racoşu de Sus, în 1940, este relatată de unii dintre martorii oculari astfel: „La câteva zile după ce a sosit armata ungară de ocupaţie, s-a dat ordin ca toţi sătenii să se adune în faţa Primăriei. Comandantul a spus oamenilor că trebuie să dărâmăm biserica românească. Oamenii au rămas încremeniţi. Nimeni n-a cutezat să zică nimic. Au stat pe loc nemişcaţi mult timp. Deodată, un nebun de secui a spus: «Mă urc eu»! S-a urcat sus pe turlă să dea crucile jos. Dar Dumnezeu l-a pedepsit pe loc. A căzut de sus şi a rămas mort pe loc. Nimeni dintre săteni nu a mai pus mâna să atingă biserica şi să o dărâme”. A fost totuşi distrusă ulterior.
Băţani Mari
În toamna anului 1940 biserica a fost devastată, icoanele şi obiectele de cult distruse, preotul Ioan Garcea expulzat, iar credincioşii trecuţi cu forţa la Biserica reformată.
Herculian
În decembrie 1940, biserica a căzut pradă gărzilor de ocupaţie, care au tăbărât cu târnăcoapele asupra ei, devenind o ruină şi a servit drept groapă de gunoi a satului timp de aproape 50 de ani. În Sfântul Altar crescuseră mai mulţi copaci. Prea Sfinţitul Episcop Ioan a intervenit şi în acest caz. Ruinele sfântului lăcaş au fost curăţate de tonele de deşeuri menajere şi zidurile consolidate
Belin
În timpul ocupaţiei ungare şi în timpul războiului de eliberare al Ardealului (1940- 1944), biserica, încă neterminată, a suferit avarii şi furturi de materiale. În toamna anului 1940 parohia s-a dezorganizat din cauza lipsei de preot. Parte din credincioşi s-a refugiat din comună şi o însemnată parte a trecut la alte religii, între care majoritatea la religia reformată. Tot atunci au fost scoase din loc şi doborâte la pământ 54 de cruci din cimitirul românesc (1940-1944). “Cultura milenară maghiară a găsit că e bine să fie batjocorită şi sfărâmată biserica ortodoxă”, arăta preotul Gheorghe Iacob într-un raport din 10 octombrie 1945. “Geamurile bisericii au fost sparte, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene, apoi au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ”. Cazul este relatat şi de Telegraful Român de la Sibiu din toamna anului 1944. Revenind la parohia sa, preotul Gheorghe Iacob arăta că revederea cu enoriaşii lui a fost deosebit de emoţionantă. ”Apoi, printre lacrimi, cu glas aşezat, potolit, fără ură, fără dor de răzbunare”, a povestit calvarul pe care l-a îndurat timp de patru ani.
Boroşneul Mare
În septembrie 1940 biserica a fost dărâmată, rămânând în picioare doar ruinele până la ferestre. Autorităţile locale au demolat şi zidurile rămase, iar cu materialele obţinute au ridicat alte construcţii, deposedând parohia de cele 12,9 jugăre de teren arabil. Preotul Ioan Teodorescu a fost alungat. Credincioşii români au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Biserica greco-catolică, rămasă fără cei 91 de credincioşi şi fără preotul Iuliu Aron, a fost demolată în 1961.
Filia
Credincioşii români din Filia au aparţinut de parohia Vârghiş. Prin eforturile preotului Ioan Popa din Vârghiş, ale enoriaşilor din localitate (în număr de 79) şi împrejurimi, cu sprjinul Arhiepiscopiei din Sibiu, în anul 1939 a început construcţia unei biserici ortodoxe. Construcţia a ajuns până la centura de beton de deasupra ferestrelor. În septembrie 1940, noile autorităţi civile locale şi militare de ocupaţie au ras de pe faţa pământului clădirea neterminată a bisericii, iar credincioşii români, rămaşi fără preot, au fost obligaţi să treacă la cultele maghiare.
Cernat
Au venit anii de urgie şi ocupaţie ungară şi, în 1940, biserica a fost devastată în interior iar mobilierul a fost distrus. Au fost sparte icoanele şi distruse veşmintele preoţeşti, precum şi alte obiecte liturgice. Părintele Ciutac a fost izgonit de asemenea din parohie. Credincioşii români rămaşi în localitate au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. În Cernatul de Sus au mai rămas două familii. La întoarcere, în 1945, pr. Ciutac a mai găsit doar 11 familii rămase ortodoxe.
Chichiş
Evenimentele din toamna anului 1940, au pus capăt lucrărilor de construcţie a bisericii, localitatea intrând în perimetrul ocupat în urma Dictatului de la Viena. Lucrările finale la clădirea bisericii, care a fost avariată în timpul anilor de Dictat, au fost reluate după război. Despre cum s-a făcut intrarea în comună a trupelor maghiare, în septembrie 1940, ne reletează chiar părintele Gheorghe Lincu, care va trece printr-o adevărată dramă a suferinţei şi umilinţei, atât în anii Dictatului cât şi după, pentru îndrăzneala sa de bun român şi preot ortodox. “Când a venit armata maghiară să ocupe teritoriul, o companie de honvezi a venit şi în Chichiş. Toţi locuitorii i-au primit cu flori şi urale în mijlocul comunei, unde era improvizată o tribună. Deşi auzeam vociferările la adresa mea şi a soţiei mele, am îmbrăcat reverenda şi am mers spre tribună. Soţia mea avea un buchet de flori albe în mână. Am urcat în tribună, unde erau cei doi preoţi maghiari. Noul primar ungur, Zsigmond Carol, m-a lovit cu un lemn. Umplundu-mă de sânge, am căzut jos. În acelaşi timp, femeia Imreh Varvara a luat buchetul de flori din mâna soţiei şi a lovit-o peste faţă, până n-a mai rămas nimic din buchet (…). În ziua de 31 octombrie, înainte de a fi expulzat, primarul a venit cu mai mulţi secui să le plătesc zilele de muncă pe care, ziceau, le prestaseră la zidirea bisericii, vociferând că, dacă nu le plătesc, voi fi ucis eu şi soţia mea. Deşi nici unul din cei ce ridicaseră pretenţii nu fusese silit să lucreze la construirea bisericii, ca să scap, le-am plătit 18.000 lei ce-i aveam. În plus mi-au luat toate produsele ce le aveam, vitele şi tot ce mai păstram în gospodărie şi am plecat cu hainele de pe noi şi cu umărul strivit de bătaie. Am venit în ţara liberă, în satul natal Doboli de Jos”. Tot atunci, clopotarului român i se interzice să tragă clopotele, fiind ameninţat că va fi legat de funia de la clopot. În schimb romano-catolicii foloseau şi clopotele bisericii ortodoxe.
Comandău
În perioada interbelică, pentru cei peste 500 de credincioşi români s-a construit o capelă, distrusă în toamna anului 1940
Covasna
Imediat după declararea Dictatului de la Viena (1940) şi în Covasna s-au petrecut acte tragice pentru populaţia românească. Acest act odios a deschis drumul unor grele suferinţe: peste 310 persoane adulte şi copii sunt izgoniţi din vatra străbună peste graniţele vremelnice şi doi voineşteni cad victime bestialităţii hortyste: Dumitru Gavrilă şi Ion Cimpoi. În noaptea de 13-14 septembrie 1940, unii locuitorii de origine maghiară din Covasna s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi apoi au năvălit în casa lui Balea Ionel Trandaburu, pe care au devastat-o. Trei femei din sat, din cauză că nu au trecut la o confesiune maghiară, au fost puse în genunchi pe boabe de porumb şi ţinute astfel ore întregi, cruzime care se practica pe tot cuprinsul Transilvaniei ocupate.
După retragerea administraţiei româneşti din zonă, începând din 15 noiembrie 1944, românii au fost supuşi la noi şi grele încercări, generate de atmosfera de nesiguranţă exercitată de autorităţile locale de etnie maghiară. În timpul celor patru ani de Dictat, dar şi după 1944, părintele Aurel Babiciu a trecut printr-o adevărată odisee. El făcea parte din lotul de învăţători trimis în zonă de episcopul Nicolae Colan al Clujului pe timpul ocupaţiei Ardealului de Nord. În ianuarie 1945, pe fondul diverselor pretexte ale noilor autorităţi, preotul Aurel Babiciu a fost închis timp de zece săptămâni. În urma unui aşa-zis proces cu ascultare de martori şi prezentări de dovezi este eliberat în schimbul unei sume de 200.000 lei garanţie. Regulile existente nu admiteau eliberarea, chiar dacă cel arestat se dovedea a fi nevinovat, aşa încât devenea obligatorie o sumă de bani.(va urma)
Biroul de al Centrului European de Studii Covasna-Harghita
