La 5 februarie 1990, Andrei Pleşu, ministrul Culturii, reînfiinţa Muzeul Naţional al Ţăranului Român numindu-l pe pictorul Horia Bernea director.
Unul dintre cei mai mari pictori români contemporani, ale cărui expoziţii în ţară şi în străinătate au rămas ca repere permanent actuale în domeniu, s-a născut la Bucureşti, la 14 septembrie 1938. Din 1990 şi până la moartea sa în 2000, Horia Bernea a fost director al Muzeului Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, contribuind la redefinirea muzeografiei etnografice în România, potrivit www.eminescuipotesti.ro.
„Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh. Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.” („Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare”, Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993; www.muzeultaranuluiroman.ro)
După o serie de expoziţii temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ „Triumf”.
Muzeul Naţional al Ţăranului Român a primit, în 1996, premiul EMYA („European Museum of the Year”) pentru originalitatea expunerii şi pentru modalitatea în care acţiunile muzeului au fost prezentate publicului. Înalta distincţie a fost pentru prima dată acordată unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei.
Pictorul Horia Bernea a absolvit Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti (1958), apoi Şcoala Tehnică de Arhitectură şi Construcţii (1962) şi Institutul Pedagogic-secţia desen (1965). A debutat în 1966, împreună cu Paul Negulescu şi alţii, la Cenaclul Tineretului din cadrul Uniunii Artiştilor Plastici. În 1967 a avut prima expoziţie personală, la Bucureşti. Au urmat expoziţii personale şi de grup între anii 1967-1998, la: Bucureşti, Haga, Budapesta, Edinburgh, Glasgow, Liverpool, Londra, Paris. A fost premiat în dese rânduri pentru lucrările sale: Premiul pentru Pictură al Uniunii Artiştilor Plastici (1970); Premiul Stahly la Bienala de la Paris (1971); Premiul revistei „Arta” (1972); Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1978); Marele premiu al UAP (1983); Premiul pentru contribuţia excepţională adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, acordat de Fundaţia Culturală Română (1994); Marele Premiu „George Apostu”, acordat de Centrul Internaţional de Cultură şi Arte din Bacău (1995); premiul Grupului pentru Dialog Social pentru promovarea societăţii civile şi ale statului de drept, acordat post-mortem (2000); Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce acordat de către Preşedinţia României (2000).
Muzeul Naţional al Ţăranului Român este continuatorul Muzeului de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Industrială, înfiinţat în baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de regele Carol I. Mihail Vlădescu, ministrul Cultelor de atunci, l-a numit pe etnograful Alexandru Tzigara-Samurcaş director al muzeului. Instituţia a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când a fost pusă piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Şosea.
Numele instituţiei a fost schimbat în Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională, Alexandru Tzigara-Samurcaş spunând despre vechiul nume că era ”inutil de complicat”. Mai târziu, a devenit Muzeul de Artă Naţională „Carol I”.
Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO
Arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti a fost cel căruia i s-a încredinţat întocmirea proiectului clădirii ce urma să adăpostească muzeul precum şi coordonarea lucrărilor. Clădirea este o reprezentare a stilului neoromânesc provenit din fondul arhitectural tradiţional, în special cel brâncovenesc, şi se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei. Au fost utilizate, în mod echilibrat, elemente decorative florale şi zoomorfe, care împreună cu zidăria aparentă de cărămidă roşie, elementele traforate, coloanele logiei, balustrada, marile ferestre cu arcade, silueta turnului central, conferă clădirii acea importanţă a unui adevărat palat al artei.
Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO
După nesfârşite întreruperi, lucrările s-au încheiat în 1941, clădirea luând înfăţişarea actualului monument de arhitectură, care adăposteşte Muzeul Naţional al Ţăranului Român. În anii ’60, clădirii i s-a adăugat un corp central de birouri şi săli conexe, independente de elementele stilistice ale concepţiei lui Nicolae Ghica-Budeşti. Noua construcţie, amplasată în spatele clădirii, se singularizează printr-un mozaic de proporţii, realizat în spiritul epocii.
S-a numit din 1953, Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului Comunist Român. Colecţiile au fost adunate o vreme în Palatul Ştirbey de pe Calea Victoriei, unde au alcătuit Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România, după care au fost mutate în depozitele Muzeului Satului. În 1978, s-a unit cu Muzeul Satului sub denumirea de Muzeul Satului şi de Artă Populară. La 5 februarie 1990, a fost reînfiinţat sub denumirea de Muzeul Naţional al Ţăranului Român.
Foto: (c) Sorin LUPŞA / AGERPRES FOTO
Patrimoniul Muzeului Naţional al Ţăranului Român este format din aproape 90.000 de piese – un veritabil tezaur de interes naţional şi internaţional – structurate în mai multe colecţii: ceramică (18.000 de piese), port popular (20.000 de piese din toate provinciile româneşti, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea), ţesături pentru interior confecţionate din in, cânepă, bumbac, borangic (aproape 10.000 de piese), ţesături din lână (peste 7.000 de piese), lemn, mobilier şi feronerie (aproape 8.000 de piese), obiecte religioase (aproape 4.000 de piese – icoane pe sticlă şi pe lemn, izvoade pentru icoane, xilogravuri, veşminte preoţeşti, vase şi alte obiecte cu destinaţii liturgice, troiţe şi cruci), obiceiuri, etc. Piesele de ceramică adunate în colecţia muzeului sunt reprezentative pentru cele aproape 200 de centre de olărit din România, printre care Horezu, Vama, Curtea de Argeş, Leheceni, Bârsa, Marginea, Rădăuţi şi Făgăraş. Din anul 1991, sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român se află bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa şi Troaş (Arad) şi Lunca Moţilor (Hunedoara).
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES FOTO
Colecţiile Muzeului Naţional al Ţăranului Român sunt expuse într-un mod inovativ şi original, cele mai multe dintre obiecte fiind prezentate publicului, liber, etichetele fiind şi ele evitate. Muzeu de natură experimentală, Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă în mod constant noi modalităţi de prezentare a colecţiilor.
Foto: (c) Liviu ŞOVA / AGERPRES FOTO
În acelaşi timp, Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate, atât prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, cât şi prin organizarea târgurilor tradiţionale prilejuite de sărbătorile importante ale românilor, prin promovarea „produselor ţăranului român”, prin activităţile sale dedicate copiilor şi prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.).
Foto: (c) Radu TUŢĂ / AGERPRES FOTO
În perioada 12-22 septembrie 2019 s-a desfăşurat cea de-a şaptea ediţie a Zilelor Muzeului Ţăranului, care a cuprins o serie de manifestări, între care: expoziţia de tapiserie şi colaj textil, „Cela Neamţu. RESTITUIRI”, Târgul iconarilor şi al meşterilor cruceri, Zilele Europene ale Patrimoniului, conferinţa „Reţele arhivistice: expunerea online a colecţiei Aurel Bauh”, susţinută de Viviana Iacob, proiecţii de filme în cadrul Retrospectivei ANONIMUL 16, Festivalului Pelicula şi al evenimentului „Un secol de cinema românesc la Bucureşti”, Târg 100 de Tradiţii Româneşti.
AGERPRES