Domnule Barabaş, nu există discuţie telefonică prin care dvs. să nu jigniţi Poporul Român. Eu v-aş ruga să fiţi cu luare aminte la următoarele. Dacă atitudinea Poporului Român nu a mai fost aceea a „păstorului nioritic” care a ştiut să dea un răspuns metafizic dureroasei condamnări a istoriei, ci a oilor risipite de stăpânul cel năimit şi cel care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, şi care vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte (Ev. după Ioan 10, 12).
*
Poporul Român nu e turma cea risipită de stăpânul „cel năimit”, ci este, încă, asemenea păstorului care trăieşte plenar în fiinţa lui dimensiunea orizontală şi verticală a lumii, care opune morţii creaţia şi care ştie, în faţa risipirilor veacului din jurul lui, să nască veşnicia în inimă.
*
Poporul Român, pe care dvs. îl blamaţi atât de urât, a ştiut să trăiască în istorie cu inima în veşnicie. De aceea pare că a stat la marginea ei. El a fost prins în râşniţa timpului fără să fie măcinat tocmai pentru că inima lui era în veşnicie. Şi a ieşit din malaxor sfidând legile fizicii numai pentru că el trăia în metafizic, iar făptura lui era în nevăzut croită.
*
Poporul meu, nu şi al dvs., şi-a cântat durerile mai mult decât le-a rezolvat cu soluţii lumeşti, şi-a plecat capul mai mult decât şi l-a semeţit, s-a întors spre sine mai mult decât a privit peste hotare. A clădit biserici mai mult decât palate, s-a adăpostit în mânăstiri mai mult decât în tranşee, a făcut copii mai mult decât alianţe, a privit cerul mai mult decât pământul. Poporul meu a fărâmiţat coşmarul în semne mici pe care şi le-a cusut pe cămaşă, a aşezat troiţe la răspântii, a căutat cele Trei feţe ale lui Dumnezeu în Care a crezut cu toată tăria fiinţei lui, deşi nu Le-a văzut.
*
Dureros este că în ultimul veac foarte mulţi români nu au mai respirat aerul tras în piept de poporul lor, nu au mai povestit despre jertfa bunicilor şi străbunicilor lor, ci s-au plâns de caracterul înapoiat şi necivilizat al locuitorilor acestui pământ, nu au mai ascultat pe cei mai buni dintre ei, ci i-au ucis sau i-au alungat din ţară, nu au mai făcut copii, ci case şi cariere, nu au mai citit cărţile esenţiale ale acestui popor, ci au introdus în programele şcolare subcultura, nu au mai vrut ca în şcoală copiii să înveţe istoria acestui neam, ci modele sofisticate şi abstracte din care lipsesc modelele proprii, nu au mai ştiut dacă drumul pe care merg este al lor sau al altora.
*
Aşa s-a ajuns ca dimensiunea esenţială a apropierii dintre noi să fie astăzi, mai mult decât oricând, dezbinarea. Schimbarea, divizarea, împărţire de idei, păreri, simţiri, atitudini, fapte. Ceea ce nu a reuşit râşniţa istoriei, reuşeşte fratele meu de lângă mine, semenul alături de care trăiesc şi pentru care nu ştiu să mă rog din toată inima. Închizând ochii am pierdut lumina, transfigurarea ciobanului mioritic şi ne-am rătăcit pe cale, ajungând ca oile risipite de stăpânul „cel năimit”.
*
În studiul fundamental „Istoria românilor ca apocatastază”, publicat de profesorul de filozofie şi antropologie Gheorghiţă Geană, se încearcă răspunsul la întrebarea „care ar putea fi criteriul suprem de judecare a evenimentelor şi faptelor din istoria noastră?”. Rămâne ca Dumnezeu să ne judece ca popor pentru faptele noastre. Dacă am închega o punte între noi, atunci poate şi Dumnezeu ar aşeza altfel curgerea noastră în istorie.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
