Prin bunăvoința cercetătorului bucureștean Alin Spânu, colaborator statornic al instituțiilor de cultură românești din sud-estul Transilvaniei, ne-a parvenit micromonografia intitulată Sfântu Gheorghe. Din trecut și până astăzi, redactată de învățătorul Gheorghe Briotă, în anul 1947.Autorul lucrării de față, învățătorul Gheorghe Briotă (împreună cu familia sa) este bine cunoscut de către generațiile mai vârsnice din municipiul Sfântu Gheorghe și din județul Covasna. Deoarece după pensionare a fost colaborator al ziarului Cuvântul nou, l-am rugat pe bunul nostru prieten, cunoscutul publicist Dumitru Manolăchescu, să creioneze un portret despre Omul Gheorghe Briotă, așa cum l-a cunoscut, în anii când au trudit împreună la Cuvântul nou, ziarul în limba română cu cea mai lungă apariție din județul Covasna.. Lucrarea se compune din două părți distincte: în prima parte, invitând cititorul să viziteze împreună orașul, autorul face o descriere a localității, începând de la gara CFR și terminând cu împrejurimile acestuia; așa cum era localitatea în anul 1947, iar partea a doua, cea referitoare la trecut, este practic o traducere în limba română a unor importante pasaje din volumul Haromszek Varmegye (Comitatul Treiscaune), coordonator Potsa Josef (prefectul comitatului Treiscaune), lucrare apărută la Tipografia „Tokai” în anul 1899, în cadrul manifestărilor organizate pentru marcarea a o mie de ani de la așezarea ungurilor în Câmpia Panoniei – cu menționarea sursei din care s-a făcut traducerea. Ne aflăm, așadar, în fața unor pagini monografice, redactate în anul 1947, care ne redau, pe de o parte, o „frescă” a orașului Sfântu Gheorghe, de acum mai bine de 70 de ani, iar, pe de altă parte, mai ales pentru cititorul român necunoscător al limbii maghiare, o scurtă incursiune în istoria orașului, din cele mai vechi timpuri.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
Sfântu Gheorghe. Din trecut și până astăzi
„Sunt multe localități, care prin trecutul lor istoric și economic, merită să fie cunoscute și chiar cercetate. Țara nostră are atâtea priveliști care merită să fie văzute, dar – să mă ierte cititorii – lipsa de interes ne face să nu luăm în seamă nimic. Când vizităm o rudă într-un oraș, nu ne interesează decât drumul care duce la locuință, ca să nu ne rătăcim, un local de distracție și locul de plimbare. Nu avem curiozitatea să întrebăm dacă acest oraș are o bibliotecă, un muzeu, un monument de artă etc. Nu căutăm să întrebăm de localitățile din împrejurimi, care sunt locurile de refugiu a celor de la oraș în timpul verii. Ce este mai trist, chiar și cei localnici nu caută să-și cunoască împrejurimile. Cu ocazia vizitării unor orașe am putut face această constatare. Brăilenii nu își cunosc faimosul canal Filipoi, izvorul nesecat de pește, Măcinul cu munții și carierele de piatră și „Izvorul Tămăduirii”, unde se adună credincioșii în vinerea după Paști, redându-le sănătatea, și apoi bălțile bogate în pește și nu mi-e rușine să afirm că sunt mulți dintre ei care n-au călătorit cu vaporul la Galați, cale de 55 de minute cu vaporul și nici nu s-au dus la Lacul – Sărat la 3 km, departe de oraș unde te duce tramvaiul în 25 de minute, printr-o frumoasă pădure zisă Monument și apoi prin pădurea de salcâmi a Lacului Sărat.
Tulcenii n-au avut curiozitatea să vadă Vâlcovul – Veneția României – și de acolo să treacă la Periprava să viziteze pădurea de la Letea și C.A. Rosetti declarată monument al naturii cu specii rare de arbori, ca de aici să treacă spre Sfiștofca și Cordon, să se îndrepte spre Sulina, ca apoi pe canalul cu același nume să vie acasă. Toate aceste locuri le-am vizitat și m-am minunat de frumusețea și monotonia bălților noastre. Doar păsările din localitatea ta fac să crezi că ele au reușit să stăpânească aceste locuri nesfârșite de apă. Pe ici, pe colo vezi câte un pescar de-ți schimbi părerea că trăiesc și oameni prin aceste locuri.
Același lucru l-am observat și la brașoveni. Mulți dintre ei îți vorbesc de Piatra Craiului și Omul, dar puțini dintre ei s-au urcat pe Tâmpa, de unde se poate vedea panorama Brașovului, cu câmpia Bârsei și valea Oltului. Brașovul, prin trecutul lui, ne poate da diferite date importante și demne de reținut. Dar Brașovul are împrejurimi ce merită a fi vizitate: Branul, cu fermecătorul castel Regal, leagănul Reginei Maria, Râșnovul – veche așezare teutonă – apoi cetatea Feldioara, ce ne poate vorbi despre Petru Rareș și luptele lui aici, apoi apoi stațiunile climaterice și balneare ca: Zizin, Dârste, Satulung, Bran, Poiana Mărului etc.
Spun toate acestea pentru că orașul Sfântu Gheorghe, ca și localitățile balneare și climaterice din împrejurimi, sunt vizitate anual de un important număr de vizitatori, dar nimeni nu caută să le cunoască de aproape. Nu vor să știe decât de locul curei și al distracției. Sfântu Gheorghe, prin configurația lui geografică și ca punct de trecere, face legătura sudului și nordului în partea de răsărit a Ardealului cu Moldova prin pasul Oituz, prin Brețcu – veche așezare românească în secuime – pomenită în toate hrisoavele vechii stăpâniri, care odată a fost reședință de „Scaun”. Ca nod de legătură cu stațiunile balneare și climaterice din apropiere, ca Vâlcele, Șugaș, apoi cele din județ ca Malnaș, Covasna etc., merită să atragă atenția multor vizitatori. Cu un tren local mă îndrept spre Sfântu Gheorghe. Nu-l mai văzusem de șase ani. Mă întreb: „O fi Sfântu Gheorghe mai frumos ca acum 14 ani, când am venit pentru prima oară aici?”. Gara e aceea pe care o știam. Lipsită de orice însuflețire, vopsită în alb, cu un debit cu ziare, veșnic închis la sosirea trenului, un restaurant și birourile gării. Ceasul – punctul de privire al călătorilor – se odihnește de mult, trei ghivece cu mușcate atârnă de sârmă, ca în toate gările noastre. Gara Sfântu Gheorghe n-are nicio faimă, nicio legendă, ca alte gări din provincie – Galați, renumit prin covrigi, Ploiești, prin gogoși și că restaurantul a fost condus odinioară de C. Dobrogeanu Gherea, Mizilul c-a reușit să facă o statuie mobilă, să privească la sosirea trenului și apoi să-și îndrepte privirea spre oraș, Buzăul cu sprițurile și țuica renumită, ca să nu mai vorbim și de alte gări. Cine a avut ocazia să călătorească sau să cutreiere țara, a aflat încetul cu încetul ce înseamnă și prin ce se caracterizează gările noastre din provincie. Gara Sf. Gheorghe nu se ostenește prin nimic să spargă monotonia ce o caracterizează.
În dosul gării, o mică grădină de flori, dar fără flori, două trăsuri, trei căruțe, un autobuz ce nu face curse regulate, sunt insuficiente pentru numărul mare de călători. Vis-a-vis de gară este Economatul Funcționarilor C.F.R., iar în dreapta la 500 m, se vede o clădire modernă construită care a adăpostit mulți ani Centrul de Instrucție al Infanteriei, mutat la Făgăraș, astăzi cazarma Batalionului de Vânători de Munte, iar la stânga silozul, rămas în părăsire, pentru că seceta care s-a abătut asupra județului nostru, nu i-a putut da viață, în față câteva vagoane care așteaptă să fie încărcate.
Să mergem împreună să vizităm Sfântu Gheorghe. Deodată ți se deschide în față, culcat la poalele dealului, Sf.Gheorghe. Priveliștea e frumoasă. În dreapta se vede biserica reformată, înconjurată de un zid gros, ca o cetate, clădirea pompoasă a C.A.M.-ului (blocul C.A.M.), fabrica de tutun și fabrica de țesătorie „Industria Textilă”. După ce coborâm puțin, trece în fața noastră, domol și tulbure, râul Olt care-și adună apele din munții Harghitei, le duce la vale către locuri îndepărtate, până la marginea de sud a țării. Oltul e veșnic tulbure, așa cum l-am cunoscut din literatură, veșnic nemulțumit. Locurile pe care le udă, îi dau o culoare deosebită și aceasta o duce până la vărsare. Dar să trecem podul Oltului, încet spre a nu cădea. Podul a fost distrus în parte, în timpul retragerii armatei nemțești și a fost reparat provizoriu, adică definitiv, că lucrările nu s-au mai continuat.
Bulevardul gării nepavat și fără bordură de trotuar, se mândrește în schimb că este străjuit de plopi așezați în ordine ce-și îndreaptă frunza către orice călători. În stânga se văd câteva case ce par părăsite. Apropiindu-te de ele, vezi că ele sunt locuite de țigani. Aceste locuințe sunt luate de apă, ori de câte ori Oltul își mărește albia. Desigur că aceste locuințe strică aspectul orașului făcându-i o impresie urâtă călătorului. După ce trecem pe lângă vama orașului, cunoscută prin bara ce stă suspendată, gata să coboare ori de câte ori este nevoie și trecem un pod de lemn, intrăm în oraș. Chiar de la periferie, Sf. Gheorghe se vede a fi un oraș curat. Casele frumos așezate, curate și aliniate. Trotuar nu există, ca la periferie. În schimb, nu este noroi, că e pus nisip. Drumul este pavat cu piatră cubică. În dreapta e o tablă de afișaj, fără nici un afiș, ceea ce denotă nefolosirea ei și tot gardurile sunt cele care trebuie să suporte și acest greu.
De cum intrăm în mijlocul orașului, începe pavajul și canalizarea. În curând ajungem în dreptul clădirii Băncii Populare „Progresul” a învățătorilor din județul nostru, care în vremuri grele și-a ajutat membrii cu tot capitalul. Face parte dintre băncile populare cele mai bine organizate și îndrumate. Desigur că este o cinste pentru membrii corpului didactic primar din acest județ. Pe stânga se află poșta, o clădire frumoasă și arătoasă. Dar fără să vrem și stând de vorbă am ajuns în centrul orașului. Aici vedem prăvălii frumoase, vitrine (veșnic în curs de aranjare). Iată și primăria orașului și administrația financiară. Am ajuns în plin centru, în Piața Libertății. Piața e largă, spațioasă, cu un parc de flori. Aici este cartierul comercial al orașului, numărând câteva prăvălii, frizerii, două librării, o cafenea și restaurant, o bodegă, un cinematograf, o cooperativă de desfacere. La dreapta e o clădire cu un etaj, un turn cu ceas, este tribunalul, în fața căruia stau câțiva locuitori din județ, veniți să li se facă dreptate. Ca toate orașele ardelene, Sf. Gheorghe are un ceas, care niciodată nu arată ora exactă.
În fața unei alei de castani este localul prefecturii de județ, bine îngrijit și curat, apoi cele două inspectorate școlare, inspectoratul local al muncii și cazarma pompierilor cu un ostaș la poartă. Promenada este singurul loc de plimbare a locatarilor. La capătul promenadei este spitalul județean, o clădire care se impune de la prima vedere prin curățenia desăvârșită. În apropiere este Cercul Teritorial al județului Treiscaune. Parcul orașului are câteva alei de castani bine întreținute, bănci și un monument, apoi în grădina publică a orașului, cu brazi, se zărește biserica catolică. Clădirea liceului „Miko”, se impune prin înălțimea ei, dominând tot orașul, ocupând un colț de stradă de peste 300 m. Vis-a-vis de liceul „Miko” stă încă neterminată catedrala ortodoxă, o clădire impunătoare și un monument de artă. În apropiere e Banca Națională, casa asigurărilor sociale, ocolul silvic și camera de agricultură.
Pe o stradă importantă a orașului se află în imediata apropiere a centrului, societatea de telefoane, iar pe partea cealaltă este școala primară de stat nr. 1, un local frumos, bine îngrijit, cu o curte mare și grădină. Tot în apropierea orașului este Poliția și în plin centru e Comenduirea Pieții. Să pornim pe bulevardul Regele Ferdinand, artera cea mai frumoasă a orașului. La începutul străzii vedem o clădire veche cu o terasă în afară, sprijinită pe patru stâlpi groși de zid, aici este parchetul tribunalului Treiscaune, Judecătoria Mixtă și cazierul Judiciar. În spatele acestei clădiri se ridică, dominând orașul, catedrala ortodoxă în construcție. Bulevardul este larg, străjuit de copaci pletoși, umbra lor e binefăcătoare vara. Flori nu găsim pe acest bulevard. Trotuarul e cu pietriș, iar drumul este pietruit. Mașinile merg cu viteză maximă, lăsând în urmă nori de praf. Cetățenii și elevii se îndreaptă grăbiți spre el. Aici sunt școlile secundare ale orașului și fabricile, cartierul cultural – economic. Un soldat cu arma stă de pază în fața Legiunii de jandarmi. Lângă ea este Liceul mixt român, nou înființat, cu elevi puțini, dar dornici de învățătură, din toate straturile sociale din județ. Aici se face legătura sufletească dintre sat și oraș, bazată pe înțelegerea dintre fiii lor. Liceul are și internat bine întreținut. Lângă liceul român este liceul reformat de fete „Miko” și ceva mai departe școala normală catolică. O deosebită atenție merită muzeul regional secuiesc. O clădire originală ca stil, cu turnuri înalte și ascuțite, conține un material bogat. Totul este strâns din ținutul secuiesc, de la urmele preistorice găsite în județ, până la zilele de azi. Materialul este orânduit metodic și păstrat cu grijă. Muzeul a luat ființă în anul 1873. Posedă și o bibliotecă deschisă tuturor celor dornici de lectură. E interesantă și prin cărțile vechi pe care le are. Alături e o frumoasă sală de conferință cu tablourile sprijinitorilor și donatorilor principali. Muzeul este mândria orașului, demn de imitat și vizitat. Pe aceeași parte, în umbra copacilor e clădirea fostei școli normale de fete, o clădire spațioasă, cu grădină în față, cu săli mari, este astăzi în părăsire. Porțile larg deschise, curtea neîngrijită, localul la fel. Școala normală a fost mutată spre a se da loc altei instituții (Centrului Străjerăsc – n.n.), apoi desființată în 1938, pentru motivul că nu „avea local propriu”. Astăzi clădirea este locuită de funcționari și militari ce nu și-au găsit locuințe. Menținerea acestei școli e necesară pentru viața și cultura românească. Astăzi am auzit că se intenționează ca de la toamnă să ia ființă o școală normală mixtă. Ar fi și păcat ca acest local, cu tot ceia ce-i trebuie unei școli, să fie lăsat în părăsire.
Peste drum este fabrica textilă și fabrica de țigări cu mașini numeroase, unele din cele mai importante fabrici din țară. Parcurile bine îngrijite și clădirile bine întreținute, se impun imediat. Tot vorbind, am ajuns la marginea orașului. De aici drumul se desparte, unul merge spre Brașov, altul spre Vâlcele, renumita stațiune balneoclimaterică, vestită pentru apele sale minerale, tămăduitoare pentru bolile de stomac și băi pentru vindecarea reumatismului. La marginea orașului e modesta biserică ortodoxă. Pe un deal despărțit printr-o vâlcea de altul e biserica reformată, înconjurată de un zid gros, asemănător unei cetăți. De aici se vede întreaga panoramă a orașului și o priveliște fermecătoare. Orașul este așezat pe ultimele coaste ale munților Baraoltului. Casele, cu acoperișul roșu sau negru, coboară spre șes, până spre lunca Oltului.
Înspre nord se văd munții izolați ai Ciucului, din care pornește lanțul Harghitei, cu un vârf mai ridicat, puțin stâncos, de 1271 m, care ne arată unde vine Tușnadul și lacul Sf. Ana. La urmă vine zidul Carpaților, din Oituz și până în Bucegi. De aici se vede foarte bine îndoitura din dreptul Putnei, vârfurile mai ridicate au încă pete de zăpadă, Siriul, Ciucașul din dreptul Buzăului, cu omăt pe creștet. Bucegii nu și-au lepădat scufia de iarnă. Orizontul e închis de jur împrejur prin ziduri de piatră, la poalele cărora se întinde șesul Bârsei, unde Oltul îți duce apele sale, agale. Șoselele ce duc spre Ciuc, ori spre Valea Crișului, stau azvârlite ca niște suluri de pânză albă, legând satele cu case compacte, acoperite cu țiglă, ce înviorează pitorescul. În depărtare, satele stau ascunse în văi, altele stau cățărate pe coastele colinelor, într-o vâlcea, ori le împrejmuiesc la îmbinarea lor cu șesul. Nu știi ce să mai privești, că totul te farmecă. În liniștea care te înconjoară, nu mai auzi decât cântecul greierului și al păsărelelor, care te desfată cu cântecul lor. Din ogorul de grâu se înalță ciocârlia cântând și începe să se urce în spirală, cât mai sus. Sunetele bisericilor din satele îndepărtate vestesc miezul zilei. Nu te înduri să părăsești aceste frumuseți în care te afli. Totul te farmecă. Cer și pământ e unul. Norii fug deasupra crestelor munților, par bucăți rupte din îmbrăcămintea de omăt, munții cu rugineala pădurilor de fag, își lasă la vale pajiștea verde, punctată cu diferite culori. „Plaiuri românești, cât farmec cuprindeți în voi! Cât de frumoase sunteți, dar și cât de puțin prețuite de cei care trăiesc în mijlocul vostru.” Te simți în țara ta, în mijlocul neamului tău și te cuprinde mândria că ești Român și ai o țară frumoasă, cum nu este alta în lume. (va urma)
Sf. Gheorghe, 1947
Gheorghe Briotă
