Duminica a 2 a după Rusalii, la Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” din Târgu Secuiesc, a fost una plină de emoție și însemnătate. După un apostolat de peste patru decenii, în care biografia sa s-a îngemănat cu cea a comunității creștine pe care a păstorit-o, preotului Ștefan Nițu i-a venit vremea să săvârșească ultima slujbă în calitate de paroh al bisericii, anunțând intalarea tânărului preot Iosif Dan Cața, transferat de la Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Mărtănuș.
Evenimentul duhovnicesc a avut loc după vecernie, cu binecuvântarea P. S. Andrei Episcopul Covasnei și Harghitei, care din binecuvântate pricini nu a reușit să ajungă, așa cum se anunțase inițial. După citirea acatistului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Preacucernicul Părinte Protopop Ioan Bercu, delegat să oficializeze instalarea, a anunțat numirea în funcția de paroh a părintelui Dan Iosif Cața, dând citire deciziei de numire cu data „1 iunie 2018 și pe termen nelimitat” în locul preotului Ștefan Nițu pensionat cu data de 1 aprilie 2018. Alături de enoriași, la oficiere au participat preoți din parohiile apropiate: Ionuț Gavrilă, Valentin Cosneanu și Cristian Vlad Irimia.
Părintele Protopop a subliniat, în cuvântul său, rolul preotului în purtarea de grijă pentru mântuirea sufletelor credincioșilor dați spre păstorire, îndemnând fostul și actualul preot paroh la o bună colaborare, iar pe credincioși să vină la mântuire.
„Aici totul este făcut. Ce mai trebuie este zidire sufletească. Zidirea din piatră, din cărămidă s-a făcut. Cu greu! N-a fost ușor! Au fost vremuri mai grele în acea perioadă, dar au rămas munca și jertfirea individuală. Cu oamenii trebuie lucrat. Trebuie multă rugăciune. Multă cinstire față de Dumnezeu. Rugă… Respect față de semenii noștri indiferent unde conviețuim. (…) Trebuie să vedem ce ne unește, ce ne ajută, nu să criticăm și să lovim alți semeni ai noștri”. Căci, a mai adăugat părintele Protopop Ioan Bercu: „ Scopul vieții pământești este mântuirea sufletelor noastre. Sufletul este darul Lui Dumnezeu dat nouă la venirea în lume, și ni-l cere la plecare din lume, tot așa bun și iertat de păcate. Bunul Dumnezeu să vă ajute!”
Aș fi putut spune că a fost o zi de sărbătoare dacă un ochi nu ar fi plâns mai mult decât râdea celălalt. Pentru că nu-i ușor să te desparți de un om care ți-a fost duhovnic atâția ani, și pentru cei mai mulți dintre noi schimbarea înseamnă și readaptare la noile cerințe și obiceiuri. Iar schimbarea este privită cu retincență deseori, chiar dacă credința rămâne aceeași.
O mare parte din cei 42 de ani de activitate arhierească ai preotului Ștefan Nițu, 28 la număr i-a săvârșit ca preot la cele două parohii din orașul Târgu Secuiesc. Într-o perioadă de răscruce pentru comunitatea românească (1990-2003) în parohia I cu Hramul Bisericii „Adormire Maicii Domnului”. Iar din 2000 la parohia II, Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”- locul unde și-a zidit sufletul, sănătatea și viața, alături de familie și enoriașii care l-au susținut și sprijinit moral, material, ori cum s-au priceput pentru a-l ajuta să-și îndeplinească visul de a ridica o biserică. „Una luminoasă și spațioasă, așa cum merită să aibă comunitatea românească, nu una ascunsă de ziduri și la periferia orașului”, ca biserica din „Canta Vaşarheiului” cum este consemnată în documentele bisericești ortodoxe, zona unde a fost ridicată în anii 1781-1783 actuala biserică de piatră „în locul celei mai vechi de lemn” situată pe acelaşi amplasament, înălţată în jurul anului 1734.
42 pare doar o cifră! Dar când fiecare a doua respirație e dedicată misiunii hărăzită de Sus, când pașii te poartă pe cărări mai puțin prietenoase, adesea bolovănoase, când pe lângă vreme și vremurile sunt grele și în schimbare, și mai ales, când ai de luptat cu împotrivirile și prejudecățile oamenilor, a sluji timp de 42 de ani sacrificând sănătate, familie, timp, ca orice preot pentru care preoția nu e doar o meserie, ci însuși sensul de a fi, 42 nu mai e doar o cifră! Ci ajungi să te confunzi cu temelia, cu zidurile bisericii în interiorul cărora s-au adunat strigătele de disperare ale enoriașilor. Strigăte de deznădejde adunate de-a lungul vremii atunci când încercările vieții i-au adus în fața scaunului de spovedanie, ori în fața unei gropi în care era adâncit un om drag sufletului. Aceste lacrimi nu se uită, cum nu se pot uita nici lacrimile de fericire atunci când un prunc a fost adus spre închinare prin taina sfântului botez, ori când s-a cerut binecuvântare de la Dumnezeu pentru unirea a două suflete prin taina căsătoriei.
Toate aceste evenimente rămân în suflet. Te leagă vrând nevrând prin fire invizibile de sufletul fiecărui om care a trecut pragul bisericii într-un moment mai mult sau mai puțin fericit. Ele copleșesc, întristează, te fac să deznădăjduiești, ori să te simți neputincios dacă credința în Dumnezeu și rugăciunea nu-ți sunt arme pe care să știi cum să le mânuiești, dacă familia și jumătatea dată de Dumnezeu nu-ți sunt alături sprijinind în toate problemele comunității, care pentru un preot și familia sa devin familiale.” Despre toate acestea ne-a vorbit părintele Ștefan Nițu, repetând ca o obsesie după bilanțul celor 42 de ani, ca o concluzie: „Am fost nebun pentru Hristos!”
A cerut îngăduința de a face o incursiune, pentru a explica această afirmație, aruncând o privire în urmă cu 42 de ani când se aflau împreună cu părintele protopop în curtea Institului de Teologie din Sibiu. Amintind de elita ortodoxismului ale căror învățături i-au transformat nu doar în „pescari de oameni, ci în nebuni pentru Hristos”, vorbind deopotrivă și de părintele protopop și despre dumnealui, a mai adăugat:„Luând drumul apostolatului la care am fost chemați, după ce fiecare a primit o parohie, prin tot ceea ce am înfăptuit, noi nu am căutat confortul, ci doar să ne facem datoria și față de Casa Lui Dumnezeu și față de creștini și față de mulțumirea noastră sufletească, pentru că am luat un angajament în fața elitei de profesori care ne-au învățat atunci.”(…) Vorbind despre perioada în care părintele protopop era preot la parohia din Târgu Secuiesc și dumnealui la Păpăuți, povestea cu patos și încântare despre acele vremuri. „Parcă ne-am luat la întrecere cu părintele protopop. El aici, eu acolo, dar fiecare lucram la turație maximă. El aici repara o biserică, eu acolo refăceam o altă biserică. El făcea ceva la casa parohială, eu făceam dincolo, încât uneori îmi scria: „Nu pot să mai birui, atâta am de lucru. Cum termin de făcut un lucru apare altceva de făcut, dar nu mă las, merg înainte!”
Într-un fel sau altul, cei doi preoți și-au fost model unul altuia, iar competiția despre care vorbea părintele n-a făcut altceva decât să rezolve o mare parte din problemele cu care bisericile ortodoxe s-au confruntat, spre Slava Domnului și binele comunității românești în numele cărora eu le mulțumesc. Pentru că așa cum la temelia unei clădiri este nevoie de o fundație solidă, așa și jertfelnicia este deseori necesară pentru întemeierea unui fapt măreț. Iar biserica, ne place să recunoaștem sau nu, este cea care cel puțin aici în zonă, a ținut românii aprope unii de alții. În întărirea acestei afirmații nu pot să mă abțin să nu vin cu un extras dintr-o lucrare a domnului Ioan Lăcătușu „Interculturalitate transilvană” care arată clar rolul bisericii în comunitatea românească din cele mai vechi timpuri, cunoscute sau mai puțin cunoscute.
„După marele incendiu din anul 1834 ce a cuprins oraşul Tg. Secuiesc, dar mai ales după evenimentele ce au urmat revoluţiei de la 1848 şi instaurării dualismului austro-ungar din 1867, populaţia românească din oraş s-a redus drastic de la 77 familii în 1836, la 24 de suflete în 1850, 70 în 1880 şi doar 13 în 1910!!! Dacă în 1835 biserica din Canta Vasarheiului avea sub controlul ei mai multe „sate filiare” din apropiere, în 1890 ea însăşi devine o modestă „filie” aparţinând de Breţcu şi Cernatul de Jos. În anii de după Marea Unire numărul românilor din Tg. Secuiesc creşte, ajungând în 1939 la 376 de persoane. Momentele dramatice din 1940-1944 au condus iar la destrămarea vieţii româneşti din oraş, refacerea fiind deosebit de grea, în contextul politic de după 1945. Odată cu reorganizarea administrativ-teritorilă din 1968 şi dezvoltarea generală a oraşului, populaţia românească ajunge în 1977 la 1323 de locuitori şi în 1992 la 1378 ortodocşi. Pe fondul deteriorării climatului de convieţuire interetnică, după decembrie 1989, biserica ortodoxă din oraş pierde din nou credincioşi, în cea mai mare parte intelectuali şi muncitori. De-a lungul vremii viaţa românească din Tg. Secuiesc şi-a găsit expresia în biserica ortodoxă, iar biserica ortodoxă a îmbrăcat forma vieţii româneşti.”
Despre perioada grea a comunității românești după evenimentele tragice din 1989 a vorbit și părintele, subliniind printre altele lupta dusă în a readuce creștinii în sânul bisericii, împrăștiați după revoluția care a făcut ca o mare parte din intelectuali, dar și pe preoții de prin împrejurimi să plece în alte județe. Fiind astfel deseori nevoit să slujească pe rând și în parohiile de prin împrejurimi. Paralel cu toate aceste probleme a fost nevoit să predea și la școală orele de religie fără a fi plătit, pentru că așa era atunci. S-a străduit să redobândească terenurile aparținând bisericii, să reabiliteze biserica „Adormirii Maicii Domnului” care din cauza construcției sale atipice, având scări care coboară în pământ, nu urcă, era deseori inundată. Mari probleme de ordin material și financiar au fost și cu ridicarea bisericii „Pogorârea Duhului Sfânt” pe care a reușit să le depășească sfătuindu-se cu Î.P.S Ioan Sălăjean. Despre toate greutățile prin care a trecut în cei 42 de ani a simțit nevoia să vorbească în cele câteva minunte ca o ușurare, ca pentru a se convinge că toată lupta sa nu a fost în zadar, concluzionând:
„Dragii mei, mult a fost, puțin a rămas, dar mereu e muncă dacă cineva vrea să găsească să continue. Nu-i totuna cum începi sau cum duci la bun sfârșit. Eu cred că mi-am făcut datoria cât de cât. În afară de familie, peste tot mi-am făcut datoria. Pentru că eu pe copii, îmi pare foarte rău, mi-e rușine, dar nu știu cum au crescut ai mei. Dar au crescut cu cinste și omenie, asta vă garantez. Cu înțelepciune deosebită și respect. Pentru că eu dacă la șase dimineața plecam și veneam seara la șase, eu nu știam dacă au fost sau nu la școală. Singură preoteasa s-a ocupat de copii, ea a fost cu ei peste tot. Ăsta este omul care a ieșit din mreaja pescuirii minunate de acum 42 de ani, în perioada aceea când, nu oricum eram formați. Eram cu altă dorință de a se lupta pentru biserică, de a lăsa ceva în urma noastră. Și rămâne ca Dumnezeu să răsfoiască cartea vieții noastre, căci El știe cine ce a făcut și măcar El să răsplătească, pentru că aici, de la alții nu ai ce aștepta…”
A mulțumit enoriașilor pentru sprijin și răbdare, colegilor că l-a acceptat așa cum este „mai tăios” și Dumnezeului care l-a întărit să-și facă datoria încheind activitatea celor 42 de ani în aceeași reverendă cu care a fost investit, un fapt impresionant care mie personal mi-a confirmat un lucru care astăzi se uită atât de ușor, că nu a uitat de unde a plecat…
După toată această activitate mai mult sau mai puțin știută, cea mai frumoasă laudă ce se poate aduce unui preot este aceea ca toți credincioșii să afirme că niciunde preotul lor nu se simte atât de bine și fericit ca în lucrarea sa duhovnicească și pastorală din parohie, adică în mijlocul păstoriților săi. Și eu așa l-am văzut azi, mâhnit că nu a fost apreciat după munca depusă, dar fericit că a dus la îndeplinire misiunea ce I s-a dat. Se spune că „legătura dintre preot și credincioșii săi este o condiție fundamentală a oricărei pastorații.” Legătura dintre enoriașii parohiei noastre și preotul Ștefan Nițu va rămâne pentru totdeuna biserica lăsată nouă moștenire prin stropirea pământului cu sudoarea frunții și a sufletului la ridicare ei, împlinind astfel cuvântul: „Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”- Geneza 3:19-21.
Îi mulțumim pentru slujirea cu dăruire până la sacrificiu de sine, lăsând în urmă un model de jertfelnicie de urmat și îi dorim sănătate, zile senine, liniștite și frumoase în sânul familiei și al comunității care-l va respecta și prețui mereu.
Noului preot Dan Iosif Cața îi urăm bun venit, liniște, înțelegere și misiune cu izbândă în toate.
Închei jurnalul zile de 10 iunie 2018 cu îndemnul părintelui Ștefan Nițu valabil în orice zi, la orice ceas:
„Nu lăsați credința voastră. Rămâneți lângă Cristos indiferent cine este păstorul vostru pentru că prin Cristos, lângă Cristos aflați mântuire și viață veșnică. Dumnezeu să vă ajute”
Mihaela Aionesei
Târgu Secuiesc
