Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Drumul Golgotei trece prin Ardeal
Dacă am face un calcul sumar referitor la cât ne-a costat pe noi, românii, schimbarea de macaz de după decembrie 1989, putem spune doar atâta: enorm. Enorm din punct de vedere al vieţii de zi cu zi, dar şi al poziţiei şi configuraţiei noastre în context european. Dacă cu peste două decenii în urmă România era o ţară de care se ţinea cont, acum suntem trataţi, şi nu întâmplător, ca cei din Africa. Am ajuns în această situaţie pentru că guvernarea celor 22 de ani a lăsat urme adânci în existenţa noastră. Puşi pe căpătuială, la concurenţă, cei din fruntea bucatelor au hăcuit ţara în toate felurile încât i-a stors întreaga vlagă, iar nouă celor mulţi ne-au pus sărăcia în braţe. Ce au făcut aceştia, de altfel, în cei 22 de ani? Nimic altceva decât că ne-au condus dintr-un moment de criză, în care am fost, în alt moment în care suntem. Iar pentru noi, ardelenii, schimbarea a avut costuri duble, siluindu-ne şi demnitatea.
Acceptarea guvernelor de la Bucureşti a tratării minorităţii maghiare, într-un context separat, şi nu ca parte a unui întreg, ne-a adus prejudicii enorme. Problemele acesteia, dacă erau, dar nu prea erau, trebuiau abordate de la bun început „la pachet” cu cele ale întregii societăţi româneşti, şi atunci ar fi dispărut acea falie care s-a adâncit de la un an la altul, generând puternice tendinţe separatiste, alimentată copios de propaganda răuvoitoare budapestană şi întreţinută de nepăsarea şi inconştienţa clasei politice româneşti. Putem spune că acceptarea înfiinţării UDMR şi consimţirea asocierii acesteia la putere cu partidele româneşti au adus ţării prejudicii incomensurabile şi ea a costat România o jumătate de Ardeal. Aceasta, dacă avem în vedere starea în care cea mai importantă provincie a României a ajuns, prin maghiarizarea ei forţată pe aproape întreaga ei întindere, de la Braşov la Satu-Mare, de la Oradea la Bicaz, şi scoaterea în mod practic a unei importante suprafeţe de sub jurisdicţia statului român. Iată cum, partea centrală a ţării, a început să devină tot mai cunoscută pe plan intern dar, şi european şi mondial, ca zonă complet străină României- Ţinutul secuiesc. Acesta pare a fi doar un început.
Dacă acceptăm aserţiunea, cu care cu toţii suntem de acord, că „Transilvania este românească în eternitate, aşa cum bine sublinia preşedintele de onoare al PNL, marele politician Radu Câmpeanu, atunci trebuia acţionat din capul locului pentru consolidarea acestui statut. În consecinţă, şi plecând de la acest adevăr, politicienii noştri, oricare ar fi fost ei, nu trebuiau să accepte jocul centrifugal extrem de dăunător ţării, al liderilor UDMR, alimentându-le, de dragul obţinerii de majorităţi în Parlament, şi prin cedări necontrolate şi total inadmisibile, pofta de separatism. Ei ar fi făcut o politică corectă românească, dacă i-ar fi asociat şi atras pe liderii maghiari în acţiuni constructive, de consolidare a societăţii româneşti în care şi etnicii maghiari să-şi găsească un loc onorabil. În loc să le taie, la fiecare solicitare, câte o felie din intangibilul românesc, politicienii noştri trebuiau să-şi facă datoria de slujitori oneşti ai patriei lor, străduindu-se să-i convingă, prin liderii lor, pe toţi ungurii din Ardeal, că sunt cetăţeni ai României şi nu ai Ungariei, şi ca atare nu trebuie să revendice drepturi care, după expresia aceluiaşi politician„sunt contrare existenţei statului român”. În loc să aleagă calea strădaniei, politicienilor noştri le-a fost mai comodă ipostaza de prădători, şi la propriu şi la figurat, şi pe deasupra de trădători, pentru că ceea ce au făcut ei în cei 22 de ani în privinţa disocierii statale şi a repoziţionării în plan social-politic şi economic a minorităţii maghiare, care a redevenit opresivă pentru majoritatea românească, trădare de ţară se cheamă. Ca urmare a atitudinii lor indiferente din acest punct de vedere, teritoriul şi mediul transilvan au suferit cele mai degradante mutaţii, prin maghiarizarea excesivă a întregii sale vieţi, pe toată întinderea sa, cu zone întinse care par complet desprinse de arealul românesc. Ca urmare a acestui netrebnic demers la care s-au dedat toate partidele noastre politice şi majoritatea politicienilor, locali sau centrali, România s-a trezit scorojită, grav avariată pe dinăuntru, slăbită şi sărăcită în fibra ei, tocmai adecvată pentru agresarea ei de către o minoritate, care prin ceea ce i s-a dat în cei 22 de ani, mult peste propriile aşteptări, crede în înfăptuirea unui destin separat şi în ipostaza buturugii mici capabile să răstoarne carul mare. Mai mult decât atât, plimbată pe la toate guvernările, cu funcţii şi responsabilităţi nelimitate, prin reprezentanţii ei, minorităţii maghiare i s-a sugerat dreptul de a face şi a desface după propria ei voinţă iţele statului român, până chiar la destrămarea acestuia. Obişnuiţi să li se deschidă toate porţile, pe care în bună parte chiar ei au ajuns să le păzească, liderii maghiari au ridicat de la un an la altul ştacheta pretenţiilor lor. Ca urmare, după încheierea etapei bilingvismului, cu care a împânzit tot mediul românesc, nu le-a trebuit prea mult curaj să ceară, nepermisul, adică înfiinţarea unei facultăţi în limba maghiară la UMF Târgu-Mureş. Un semn foarte clar al unei izbânzi depline în demersul lor de a-şi constitui toate pârghiile şi instituţiile pentru a deveni cu adevărat stat în stat. Pe noi nu îndrăzneala lor ne uimeşte, ci aceeaşi neghiobie românească dusă în extreme a clasei politice şi a Executivului, gata de aprobare a oricărei solicitări ce vine din această direcţie, care ar fi dus la semnarea cu propria lor mână a actului de consfinţire a autonomiei teritoriale şi de dezmembrare a ţării. Din fericire, pătura conştientă a societăţii româneşti, ardeleneşti, în frunte cu mureşenii, a spus un puternic NU, acestei supreme trădări. Istoria acestui episod este arhicunoscută şi datorită acestui inadmisibil act de trădare, au căzut două guverne (Boc şi Ungureanu) pe care opoziţia n-a fost capabilă să le răstoarne în numeroasele ei încercări. Dar nu numai atât. Pe acest val al nemulţumirilor populare, opoziţia a câştigat şi alegerile locale, un certificat în alb foarte important către viitor, nişte talanţi pe care, din păcate, i-a irosit prematur.
Deşi cei aflaţi acum la putere ar putea învăţa din păţaniile predecesorilor lor, se pare că istoria e pe cale să se repete. Nu atât realizarea unei coaliţii cu UDMR deranjează, pentru că şi ea reprezintă tot cetăţeni români, cât tendinţa acestora de a-şi servi partenerii de coaliţie din mult râvnitul „borcan cu drepturi”, rămas aproape gol pentru cei care au şi ei pretenţia să se simtă într-o ţară normală şi să se bucure de propria lor patrie care nu poate fi oricum. Este vorba de românii în general şi de ardeleni în special. În consecinţă cerem actualilor lideri locali care şi-au făcut un imens capital politic din combaterea deviaţionismului pedelist, ajungând la putere, să-şi schimbe radical atitudinea în negocierile cu liderii UDMR, scoţând definitiv de pe lista ofertelor lor, falsa problematica legată de ceea ce ar însemna noi drepturi, oricât de mică ar fi această solicitare. Îi invităm să-şi împartă „ciolanul comun al puterii „cum vor şi cu cine vor, fără a se atinge, chiar şi o câtime, de intangibil. Casa părintească nu se vinde şi nici nu se cadoriseşte! Pentru că trecând în revistă abuzul enorm făcut în aceşti 22 de ani, prin oferirea de privilegii fără discernământ, transformând zone masive din Transilvania în adevărate ţinuturi ungureşti (este vorba chiar şi de părţi ale judeţului Mureş şi de Târgu-Mureş), constatăm că minoritatea maghiară, a depăşit de mult statutul său în raport cu majoritatea românească. În consecinţă ea nu numai că nu mai are nimic de primit, ci din contră, de retrocedat, pentru perpetuarea acelui echilibru firesc care trebuie să existe într-o societate care să funcţioneze normal şi în interesul general şi al fiecărei părţi. (20.03.2011)(va urma)
Ioan Cismaș
