Da. Ne aflăm în Anul Centenar – un an special, deosebit, sfânt, plin de sacru şi simbol, plin de istorie, cultură, civilizaţie şi spiritualitate. Şi, astfel trebuie să şi rămână!…
Spuneam că este un an plin de sacralitate, sfinţenie şi simbol!…
Unul dintre aceste simboluri sfinte, sacre, perene şi eterne este noua Catedrală Naţională, Patriarhală, căci Catedrala Mântuirii Neamului nostru Românesc reprezintă simbolul şi sinteza ethosului creştin-ortodox al Poporului Român, zidirea ei implicând diverse şi variate semnificaţii, de la cele duhovniceşti-liturgice-pastorale-misionare-teologice până la cele naţionale-patriotice-artistice-arhitecturale-culturale şi social-comunitare.
În acest sens construirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică, Neam şi Popor, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale Neamului/Poporului nostru.
În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
Cu alte cuvinte, este nevoie de un asemenea efort spiritual, social, comunitar şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu, sfinţit şi sfânt, care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, demnitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi loialitatea/fidelitatea faţă de visele şi năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea dumnezeiesc locaş. Comuniune a oamenilor cu Domnul Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, artistic, cultural, şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea neamului nostru românesc, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc şi a Poporului Român, de aici şi de pretutindeni, rămâne, deci, un ideal, un simbol, un reper care trebuie asumat permanent, continuu, adică până la capăt, de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem, cu adevărat!…
Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul, poporul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper-individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala noastră Patriarhală, Naţională ne arată că aspiraţia/menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei şi al nădejdii” pentru noi…
Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii.
Arhitectonica Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului – care, deloc întâmplător, ci, pur şi simplu, proniator, va fi consacrată/inaugurată în acest an, special/deosebit – al Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, ne introduce, aşadar, în experienţa eclesială a credinţei noastre autentice, care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Dumnezeiasca Euharistie oferă omului unirea maximă/deplină sau desăvârşită cu Domnul nostru Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei, ca neînserată zi a opta.
Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica Potirului Euharistic, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala noastră, Naţională şi Patriarhală, a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Sfintei Treimi care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte, pozitiv şi constructiv, cu dinamica acesteia, într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur, pe lângă aspectul soteriologic, nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei, reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta.
În interiorul Catedralei noastre Naţionale şi Patriarhale – închinată Praznicului Înălţării Domnului, Sărbătorii Eroilor Neamului şi ocrotită de Apostolul nostru Naţional – Sfântul Andrei cel întâi chemat la apostolatul hristic, mesianic şi mântuitor, ca spaţiu sfânt şi sacru, oamenii nu vor privi doar estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, comuniune şi desăvârşire, pregustând, în acest fel, taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Sfinte Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare, descoperite deplin şi desăvârşit în Iisus Hristos.
Asumarea unui asemenea proiect, deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemănându-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”.
De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”.
Altfel spus, pentru realizarea/împlinirea acestui deziderat spiritual, care se întinde ca un arc peste generaţii, este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de idealurile şi aspiraţiile înaintaşilor noştri, ca la rândul nostru să lăsăm, şi noi, o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal copiilor, nepoţilor şi urmaşilor noştri!…
Totodată, pentru împlinirea acestui demers ori deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică şi incontestabilă faţă de Biserică, Popor şi Neam.
Biserica este un dar, de aceea să fim onoraţi şi fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei poporului/neamului nostru şi a veşniciei lui!…
Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi!…
Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Biserica şi, de fapt, Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec, adânc şi autentic) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Sfânta Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului, a patimii şi a morţii!…
Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
