Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte,  episoade din  istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales  obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa  şi aşezarea pe continent.

       Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut  cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor,  organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit  în cele din urmă o grosolană provocare  antiromânească, cu scopul bine determinat de  a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter  local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare:  Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul  spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte,  insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta  în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe  într-un mod tranşant de acest subiect.

Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la  obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia  acestuia pe  adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu  celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.

            De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.

Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.

Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această  temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.

Transilvania, cel mai disputat şi râvnit”
petic” de pământ al Europei

 

Cu toate că marile puteri ale lumii au stabilit prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 că Transilvania, ca şi celelalte provincii cunoscute, aparţine de drept şi de fapt României, fără nici un echivoc, apartenenţa ei a fost pusă din nou sub semnul întrebării atât în preajma cât şi în timpul şi după cel de Al Doilea Război Mondial. Din acest punct de vedere drama a durat din 1938, când germanii au făcut primele anexări, şi până în 1947, după Conferinţa de Pace de la Paris, românii având permanent emoţii pentru că interesele privind Transilvania erau mari şi hrăpăreţii avizi.

Neştiind ce s-a discutat şi s-a hotărât la acea vreme în marile cancelarii ale Europei despre soarta Transilvaniei, nici istoricii şi nici alţi analişti n-au putut prezenta adevărul acestei epopei, motiv pentru care în aceşti ani care s-au scurs au fost elaborate o mulţime de versiuni cu privire la cine şi cum a hotărât soarta acestei provincii, după cea de a doua conflagraţie mondială. Ceea ce ştiam noi era că răul cel mare în această privinţă a venit de la Moscova, ceea ce este complet eronat. Când afirmăm acest lucru ne bazăm pe cartea document a prof. univ. dr Onufrie Vinţeler, întitulată „Problema Transilvană, disputa teritorială româno-maghiară şi URSS (1940-1946), documente din arhivele ruseşti”. Este vorba de o carte de circa 500 de pagini care adună între copertele sale, documente inestimabile şi o corespondenţă foarte bogată desecretizate, elaborate şi purtată la cel mai înalt nivel şi cu actorii cei mai importanţi ai Europei şi ai lumii, de la ambasadori la miniştri de externe şi şefi de stat, în frunte cu Stalin, Churchil, Rosvellt, demnitari români şi unguri ai vremii. Se pune fireasca întrebare: cum de în cel de Al Doilea Război Mondial noi, românii, am fost abandonaţi ruşilor, în vreme ce cu două decenii înainte, la Conferinţa de Pace de la Paris şi la Tratatul de la Trianon, cei care ne-au hotărât soarta într-un fel au fost francezii, englezii şi americanii. Rusia, deşi mare putere, n-a fost prezentă la încheierea socotelilor Primului Război Mondial, şi bine a făcut (ea era ocupată cu trecerea puterii la soviete), pentru că altfel alipirea Basarabiei şi a Bucovinei la România ar fi fost cu siguranţă boicotată şi astfel România Mare era imposibil de înfăptuit. Revenind la perioada celui de Al Doilea Război Mondial, lucrurile s-au schimbat radical, şi aici trebuie să aducem în discuţie efectul bileţelului pe care premierul Marii Britanii l-a trimis în timpul Conferinţei de la Teheran, în 1943, lui Stalin şi readus în discuţie la Moscova în 1944, în care propunea împărţirea după război a sferelor de influenţă din cadrul Europei. Ce spunea acel bileţel, cu efecte dezastruoase pentru unii? Polonia şi ţările baltice să intre sută la sută sub tutela sovietică, România, 90 la sută, Bulgaria 75 la sută, iar Iugoslavia şi Ungaria 50 la sută, în vreme ce Grecia, doar 10 la sută. Diferenţa însemna influenţă anglo-americană. În consecinţă, de la acel bileţel, elaborat în 1943 la Teheran şi aprobat definitiv la Ialta în 1945, când perspectiva războiului era clară, ni se trag nouă toate ponoasele. De multe ori în anii socialismului ne întrebam de ce noi, românii şi bulgarii eram mai înrolaţi pe linia comunismului sovietic decât ungurii şi iugoslavii. De aici ni s-a tras!

Aşadar, conform acestei înţelegeri englezii şi americanii s-au cam retras din zonă, lăsându-ne pe toţi în mâna sovieticilor, care aveau un cuvânt greu de spus în conturarea arhitecturii geopolitice a sud-estului Europei, imediat după război, ceea ce s-a şi întâmplat.

Revenind la destinul Transilvaniei, aceasta a traversat două perioade diametral opuse. În prima parte a războiului ea a fost la discreţia Ungariei, prin forţa Germaniei şi a Italiei. Considerându-se pe cai năzdrăvani şi cu gândul la refacerea Ungariei Mari, guvernul horthyst a jucat tare, solicitându-le lui Hitler şi Musolini să dea două dictate în favoarea lui. Primul dictat de la Viena a avut loc în noiembrie 1938, odată cu anexarea de către Germania a Austriei şi constituirea protectoratului asupra Boemiei şi Moraviei, când aceeaşi dictatori au decis pentru Ungaria smulgerea de la Slovacia a unei fâşii de teritoriu de-a lungul graniţei pe o suprafaţă de 12.400 kmp şi o populaţie de 1,1 mil. locuitori, în majoritate unguri. Este vorba inclusiv de oraşele Kosice, Ujgorod şi Muncacevo, ultimele, din Ucraina Subcarpatică. Al doilea dictat de la Viena a avut ca subiect Transilvania şi s-a petrecut la 30 august 1940, dar nu înainte de a obliga oficialităţile române şi maghiare la o înţelegere bilaterală pe această temă care a avut loc în septembrie 1939, la Turnu Severin. Cu acest prilej, românii timoraţi au propus oficialilor unguri procedeul schimbului de populaţie şi cedarea în acest sens a unei fâşii din vestul Transilvaniei, care cuprindea şi oraşele Arad, Oradea şi Satu Mare. Delegaţia Ungariei nici n-a vrut să audă de aşa ceva, decât de toată Transilvania înapoi, conchizând arogant: ori totul, ori război. Ungaria era pe cale să atace România, la graniţele căreia a masat un milion de soldaţi, dar a fost împiedicată de aceeaşi protectori, care au recurs la dictatul în cauză, prin care o suprafaţă de 43.591 kmp cu o populaţie de 2.394.657 de locuitori, din care 48,7 la sută români şi 42 la sută maghiari, a trecut în stăpânirea ungară. În fapt, este vorba de partea de nord şi sud estul Ardealului. S-a mers pe acest procedeu pentru că era vorba de un litigiu între două aliate, iar legarea interesului amândurora de această stare de fapt convenea marelui Reich.

Deşi dominaţia horthystă asupra nord-estului Transilvaniei a durat până în 1944, o nouă viziune asupra destinului ei a început să fie formulată încă de la începutul anului 1943, odată cu oprirea ofensivei germane la Stalingrad şi cu întoarcerea frontului. Încă din primele succese în înaintarea spre vest, sovieticii şi anglo-americanii au început să gândească asupra viitorului Europei. În prima fază, cât românii erau încă în coaliţia hitleristă, până la 23 august 1944, sovieticii vedeau Transilvania scoasă categoric din ghearele Ungariei, dar şi desprinsă de România şi transformată într-un stat independent sub protectorat sovietic sau chiar o republică sovietică alipită URSS. Cum se spune, gând rău. După ce România a ieşit din coaliţia hitleristă, în august 1944, participând ea însăşi cu forţe proprii la eliberarea Transilvaniei şi a altor teritorii şi mai ales după instaurarea Guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, sovieticii au revenit la sentimente mai bune faţă de România, conchizând că Transilvania trebuie să rămână acesteia, aşa cum s-a hotărât la Conferinţa de Pace de la Paris şi prin Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920. Interesant lucru, această formulare a fost susţinută cu vehemenţă în faţa aliaţilor occidentali de către temutul ministru de externe sovietic V.V. Molotov, cel care n-a ezitat prin Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat în vara lui 1939 să smulgă României Basarabia şi nordul Bucovinei şi alipirea lor la marele stat sovietic. Cu toate acestea, la intervenţia oficialilor unguri, şi cu sprijinul diplomaţilor englezi, în proiectul Tratatului de Pace s-a reuşit introducerea în dezbatere a formulării „Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia va aparţine României”

Sintagma „sau cea mai mare parte a acesteia” a dat aripi diplomaţiei ungare, care spera să smulgă tot mai mult din ceea ce a fost vag promis, sens în care s-a făcut multă curte oficialilor sovietici, inclusiv lui Molotov şi Stalin. Aceştia au rămas însă fermi pe poziţie. Ba mai mult, au reuşit să convingă şi partenerii englezi şi americani, la cel mai înalt nivel, inclusiv pe Rosvelt şi Churchil, să renunţe la formularea amintită. Întrebarea care se pune este ce i-a determinat pe ruşi să devină nişte avocaţi atât de fideli şi de neclintit pentru români şi România, ţară şi popor pe care ei înşişi i-au crucificat prin acel odios pact Ribbentrop-Molotov, când din trupul ţării abia întregite au smuls Basarabia şi nordul Bucovinei? O întrebare la care, prin documentele amintite, avem şi răspunsul. (28.01.2015) (va urma)

 

Ioan Cismaș

 

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail