La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă la Chișinău, a votat unirea provinciei românești Basarabia cu România, scrie Agerpres. În Declarația de Unire semnată de președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț și de secretarul Ion Buzdugan, se consemna: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”.
Ținutul dintre Prut și Nistru, asupra căruia administrația rusă extinsese numele de Basarabia, dat anterior numai părții de sud al acestui teritoriu, a fost anexat de Rusia prin pacea ruso-turcă de la București din 16/28 mai 1812. Acest teritoriu românesc avea o suprafață de 44.422 km pătrați, notează volumul ”Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998” (Editura Semne, București, 1998).
În primele decenii ale ocupației, autoritățile au dus o politică moderată și au respectat specificul etnic al provinciei, limba, tradițiile și obiceiurile locale, drepturile și privilegiile stărilor sociale. Boierul moldovean Scarlat Sturdza, care intrase în serviciul Rusiei și obținuse gradul de general, a fost pus pentru o perioadă în fruntea administrației. Administrația civilă era supusă autorității guvernatorului general militar, inițial cu reședința la Tighina și, apoi, la Chișinău, căruia i se acordase în 1818, rangul de capitală, potrivit volumului „Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (Vol II. TOM I, Ed. Enciclopedică, București, 2003).
Țarul Alexandru I (1777-1825), a promulgat în 1818, „Așezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei”, prin care era exprimată intenția de a se respecta autonomia provinciei și guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Conform volumului „Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)”, „așezământul” din 1818 a reprezentat un statut fundamental adevărat, larg și liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda și Georgia care primiseră aceleași reglementări. După generalul Bahmatiev, în postul de guvernator militar al Basarabiei au urmat generalul Inzov, iar, din 1823, prințul Voronțov, fost guvernator militar al Odessei.
Noul țar, Nicolae I, a cărui domnie a fost inaugurată în 1825, a impus un regim de aspre restricții politice, de opresiune și chiar de exterminare națională. „Așezământul” a fost abrogat în 1828 și a fost înlocuit cu așa-zisul Regulament al lui Voronțov, sancționat de țar la 29 ianuarie/10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desființată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice, iar deținerea slujbelor în administrație a fost condiționată de cunoașterea limbii ruse. Se poate spune că nu întâmplător, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei țariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia urma să să fie administrată la fel ca guberniile Rusiei.
În Basarabia, momentul afirmării sentimentului național românesc a venit odată cu anul 1848, anul marilor revoluții europene. În acest context revoluționar, un grup de intelectuali basarabeni a cerut autorităților țariste permisiunea de a tipări un ziar în limba națională intitulat semnificativ „Românul”. Guvernul rus a refuzat aprobarea acestei cereri. Actul a căpătat o și mai mare valoare, deoarece, în acel an, în Basarabia au fost aduse numeroase trupe țariste, cu scopul de a opri valul revoluționar, potrivit volumului „Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998” (Editura Semne, București, 1998). Conducătorii mișcărilor de revendicări politice, economice și sociale au avut în vedere, în permanență, întregul teritoriu locuit, deci și spațiul cuprins între Nistru și Prut.
În urma Congresului de Pace de la Paris din 1856, rușii, învinși în Războiul Crimeii (1853-1856) de coaliția formată din Marea Britanie, Franța, Imperiul otoman, Regatul Sardiniei, au retrocedat Moldovei, cele trei județe din sudul Basarabiei – Ismail, Bolgrad și Cahul. Însă acestea au fost încorporate din nou Rusiei, în urma Congresului de Pace de la Berlin din 1878, convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie), cu toate că Convenția ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrității teritoriale a României.
Românii basarabeni și-au putut organiza lupta pentru drepturile lor naționale în noul context politic și social creat de prima revoluție rusă din 1905-1907. Astfel, s-a constituit la Chișinău, la 30 octombrie/12 noiembrie 1905, Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naționale, cu scopul lărgirii și întăririi mișcării naționale. Tot aici a apărut prima gazetă național-democratică, „Basarabia” (30 oct./12 nov.1905-18 febr./3 mart.1907), sub îndrumarea avocatului Emanoil Gavriliță. Ziarul a inițiat o vie campanie pentru libertăți democratice, introducerea limbii române în instituțiile de stat, revendicând în același timp o largă autonomie pentru Basarabia. În ultimul său număr a fost publicată poezia „Deșteaptă-te române!”. Ulterior, în jurul acestui ziar s-a constituit nucleul Partidului Național-Democrat, care a elaborat un plan politic de oprire a rusificării românilor basarabeni. Printre colaboratori: Pan Halippa, Ioan Pelivan, Ion și Th. Inculeț, Alexei Mateevici etc.
La câteva luni de la izbucnirea revoluției din februarie 1917, a fost înființat, la Chișinău, Partidul Național Moldovenesc al cărui program cuprindea revendicări social-politice (organizarea democratică a țării, împroprietărirea țăranilor) și naționale (obținerea celei mai largi autonomii administrative, judecătorești, bisericești, școlare și economice a Basarabiei). Totodată, legile care priveau afacerile interne ale Basarabiei urmau a fi redactate de Dieta provincială (Sfatul Țării) potrivit vechilor cutume și nevoilor țări. Programul mai cuprindea: introducerea limbii române în administrație, justiție și în școlile de toate gradele, garantarea autonomiei bisericii basarabene, care să fie condusă de un mitropolit român basarabean, organizarea unei armate naționale ș.a., consemnează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
În toată Basarabia au avut loc adunări și manifestații populare, congrese ale cadrelor didactice, preoților, cooperativelor sătești etc., în care se cerea autonomia administrativă, religioasă, intelectuală și economică a Basarabiei, alcătuirea unui organ legislativ – Sfatul Țării, introducerea alfabetului latin, predarea în școli să se facă în limba maternă, etc.
Autonomia teritorială și politică a Basarabiei și crearea Sfatului Țării au fost proclamate de către Congresul Ostășesc de la Chișinău (20 oct./2 nov.-27 oct./9 nov. 1917), la care au participat 898 de delegați reprezentând circa 300.000 de soldați aflați pe toate fronturile și în toate armatele rusești. În Sfatul Țării au fost aleși 195 de deputați (150 români basarabeni și 45 de reprezentanți ai minorităților).
Lucrările Sfatului Țării s-au desfășurat la Chișinău, între 21 noiembrie/4 decembrie – 2/15 decembrie 1917, Ion Inculeț fiind ales președinte. În contextul nou creat, Sfatul Țării, devenit organul suprem al puterii de stat în Basarabia și Transnistria, a luat cele mai importante măsuri și hotărâri, între care: apărarea populației de anarhia și jaful soldaților ruși, numirea de comisari în fiecare județ, adunarea dezertorilor și expulzarea lor în Rusia.
La 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat Basarabia drept Republica Democratică Moldovenească (în componența Republicii Federative Democratice Ruse), care prevedea și „includerea în componența sa a județelor populate de moldovenii din Transnistria”. Proclamația a fost redactată și citită de Pantelimon Halippa, unul dintre fruntașii luptei pentru cauza Unirii Basarabiei cu România. La începutul anului 1918, Pantelimon Halippa se afla în fruntea curentului unionist, având o contribuție esențială la acțiunile care pregăteau unirea Basarabiei cu România.
În ședința solemnă din 24 ianuarie/3 februarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate independența Republicii Democratice Moldovenești, iar la 27 martie/9 aprilie 1918, a fost votată unirea cu România. Prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, martor al marelui eveniment, a declarat în numele poporului român și al regelui Ferdinand I (1914-1927), că ia act de votul cvasiunanim al Sfatului Țării și proclamă Basarabia unită cu România: ”Basarabia este de acum unită pe veci cu România”. În telegrama trimisă de regele Ferdinand I Sfatului Țării se arăta: ”Sentimentul național ce se deșteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălțător al Sfatului Țării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit”. Decretul regal de unire a Basarabiei cu România a fost semnat de regele Ferdinand, la 9/22 aprilie 1918, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri, și Dem. Dobrescu, ministrul Justiției.
Sursa:Agerpres
