În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.
V. Episcopul Emilian Antal
V.1. Episcopul Emilian Antal
(născut la 20 octombrie 1894, la Topliţa, judeţul Harghita,
nume de botez Dumitru, decedat la 15 iunie 1971, în Topliţa)
Emilian (Dumitru) Antal făcea parte din familia primului patriarh al României, Miron Cristea, căci mama sa Elena, căsătorită cu Dumitru Antal, ambii ţărani din Topliţa, era soră cu viitorul patriarh. Părinţii au avut 12 copii, între care şi Dumitru, născut la 20 octombrie 1894. Dumitru Antal a făcut şcoala primară la Topliţa şi la Braşov, continuând la Gimnaziul „Andrei Şaguna” din Braşov (4 clase) şi la Gimnaziul zis „grăniceresc” din Năsăud, clasele superioare), unde învăţase, pe vremuri, şi unchiul său. După susţinerea examenului de maturitate, în 1913 s-a înscris la Institutul Teologic din Sibiu, unde a cunoscut pleiada de mari dascăli de până în 1918: Nicolae Bălan, Silviu Dragomir, Pavel Roşea, Romulus Gândea, Aurel Crăciunescu şi alţii. În toamna anului 1916 s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Budapesta, aşa cum făcuse şi unchiul său după terminarea studiilor teologice.
Deşi în plin război mondial, s-a implicat în viaţa naţional-politică şi culturală a studenţilor români din capitala Ungariei, fiind ales preşedinte al Societăţi studenţeşti „Petru Maior”. În această calitate, în octombrie 1918 a iniţiat întocmirea unui apel către studenţii români, cu îndemnul de a pregăti opinia publică românească, mai ales pe locuitorii satelor, pentru plebiscitul de autodeterminare care se preconiza şi pentru unirea cu România. Pentru distribuirea apelului, Dumitru Antal a părăsit Budapesta şi, după multe peripeţii, pe care le-a descris el însuşi într-o lucrare memorialistică, a ajuns la Cluj. Acolo a participat la constituirea Comitetului Naţional Român şi la depunerea jurământului de către gărzile naţionale româneşti. Apoi, timp de o săptămână, a cutreierat satele din zona Deda – Reghin, pentru informarea locuitorilor români asupra eveni-
mentelor care se pregăteau, organizând consilii şi gărzi naţionale. Ajuns acasă, a convocat o adunare naţională românească în acelaşi scop, iar la 26 noiembrie s-a numărat printre cei care au primit armata română la Topliţa. Alături de mulţi alţi români din Topliţa şi din împrejurimi, a plecat la Alba Iulia, ca reprezentant al tineretului universitar, trăind momente de mare însufleţire produse de proclamarea necondiţionată a Unirii pe veci cu România.
După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, viaţa lui Dumitru Antal va cunoaşte multe bucurii, dar şi amărăciuni. Intrat în serviciul Arhiepiscopiei Sibiului, la 4/27 octombrie 1921, fostul său profesor Nicolae Bălan, acum mitropolit, l-a hirotonit diacon pe seama catedralei mitropolitane din Sibiu. Concomitent, a funcţionat şi ca director al „Regionalei Societăţii pentru ocrotirea orfanilor de război” (1921-1924).
În 1924 a părăsit Sibiul, fiind hirotonit preot de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului pentru parohia Reghin, şi numit protopop tot acolo. Memoriile cărturarului Vasile Netea conţin informaţii sintetice, multe inedite, despre mai mulţi intelectuali români, clerici şi mireni, născuţi în Arcul Intracarpatic. În acest context, spaţiul cel mai extins îl ocupă cel dedicat episcopului Emilian Antal, pagini din care redăm datele privind activitatea sa la Reghin. „Din 1924 era acasă la Reghin, unde luase locul lui Vasile Duma, ales – sub numele de Nichita – episcop al Argeşului. Înalt, cu faţa smeadă şi ovală, înconjurată de o bărbuţă tăiată scurt, elegantă, cu ochi pătrunzători, care privea omul drept în faţă, reghineanul Mitrucă emana din toată fiinţa sa un aer de cordialitate şi de energie. Absolvent de teologie şi urmând totodată şi cursurile Facultăţii de literatură şi filosofie, Antal era un cărturar cu largi orizonturi, hotărât să se impună prin cultura şi activitatea sa. Prin acest fruntaş al Reghinului am pătruns eu în biografia şi opera lui Lucian Blaga.(…)
În scurtul timp cât a administrat protopopiatul Reghinului, părintele Antal a scris şi un amplu studiu despre mânăstirile de odinioară ale regiunii, toate vechi lăcaşuri de cultură şi tradiţie românească – studiu publicat în revista teologică de la Sibiu – şi a editat un almanah pe anul 1927 – Calendarul Mureşului – în care pe lângă alte bucăţi antologice selecţionate din George Coşbuc, O. Goga, G. Topârceanu, Emil Gârleanu, Al. Brătescu Voineşti, a reprodus şi notele de călătorie a lui Gala Galaction înregistrate cu ocazia unei excursii pe Vale Mureşului, cu care ocazie trecut prin Topliţa, Deda, Suseni, Reghin, Târgu Mureş. Almanahul lui Antal, care a fost primul calendar românesc tipărit la Reghin, cuprindea totodată şi unele bucăţi de folclor şi etnografie culese de Aurelian Borşianu, precum şi unele cataloage de cărţi populare cu caracter agricol şi cultural destinate cititorilor ţărani. Calendarul a apărut şi în anul următor, fiind unul din cele mai bune calendare ale timpului. În 1927 acelaşi episcop l-a numit „revizor eparhial” la Cluj. „După stabilirea la Cluj, ca inspector eparhial, Dumitru Antal a condus revista Renaşterea”.
În 1933, patriarhul Miron l-a numit preot la biserica „Bradu Boteanu” din Bucureşti: concomitent a funcţionat ca inspector general în Ministerul Cultelor. La 1 martie 1938, a intrat în monahism la mănăstirea Dragomirna de lângă Suceava, primind numele călugăresc de Emilian. La 28 octombrie 1938, la recomandarea patriarhului, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar patriarhal, cu titlul „Târgovişteanul”; hirotonia în noua treaptă a avut loc în catedrala patriarhală din Bucureşti, la 6 decembrie 1938. A slujit ca vicar sub patriarhii Miron Cristea, apoi sub urmaşul său Nicodim Munteanu (1939-1948). N-a avut norocul să ajungă titularul vreunei eparhii, ci a condus doar ca locţiitor două eparhii vacante: Episcopia Argeşului (11 iulie 1941 – 15 ianuarie 1944) şi Mitropolia Bucovinei, devenită din 1947 Arhiepiscopia Sucevei (27 februarie 1945 – 18 septembrie 1948).
Prin numirea unui nou titular la Suceava a fost „pus în retragere”, deşi avea numai 54 de ani, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţi ierarhi la vremea respectivă. Un timp a funcţionat ca profesor la Seminarul monahal din mănăstirea Neamţ (1949-1950), apoi ca stareţ la mănăstirea Cozia (de la 1 septembrie 1950) şi, în sfârşit, ca stareţ la mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie” din Topliţa, ctitoria patriarhului Miron, de la 21 august 1952. Acolo a trăit retras, bucurându-se de preţuirea şi dragostea tuturor locuitorilor din Topliţa şi împrejurimi, indiferent de neam şi de credinţă, până la sfârşitul vieţii (15 iunie 1971).
Până în 1948 a publicat diferite articole în „Telegraful Român” şi „Revista Teologică” de la Sibiu, la buletinul „Renaşterea” de la Cluj, mai târziu la „Buletinul Eparhiei Argeşului” şi în alte periodice bisericeşti.
Fostul secretar al patriarhului Miron Cristea, teologul Dudu Velicu, bun cunoscător al realităţilor bisericeşti din România, îl caracteriza astfel pe Emilian Antal, în câteva însemnări din 15 februarie 1946: „Om de caracter, serios, muncitor, inteligent, capabil, sobru, bun diplomat, a dezvoltat o activitate demnă de toată lauda în posturile care i s-au încredinţat, dar mai ales ca şef al mitropoliei Bucovinei de Sud, unde este iubit şi stimat de cler şi popor. Este unul dintre prelaţii de frunte ai Bisericii Ortodoxe, căruia i se încredinţează un viitor strălucit”.
Vlădica Emilian Antal, figură de seamă a Bisericii Ortodoxe Române, a făcut parte din ierarhii ortodocşi care, prin poziţia lor faţă de comunism, au devenit indezirabili pentru noul regim. Cartea „Arhiereul Emilian Antal Târgovişteanu”, scrisă de preotul bucovinean Dumitru Valenciuc şi apărută, în anul 2005, în Biblioteca „Mioriţa” din Câmpulung Moldovenesc, se ocupă, în principal, de perioada când arhiereul Emilian Antal a păstorit credincioşii din Bucovina (martie 1945 – septembrie 1948), anii care au constituit „cea mai neagră perioadă din istoria Bisericii Ortodoxe” din această parte de ţară.
Cartea prezintă destinul unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, într-o perioadă dramatică din istoria poporului român, zugrăvind chipul unui om, cu realizările şi căderile unei vieţi zbuciumate, petrecute într-o continuă căutare – nu a unui erou. Volumul prezintă o perioadă din viaţa unei personalităţi care a avut prieteni puternici şi duşmani pe măsură. Lucrarea vorbeşte despre şansa de a fi nepotul Patriarhului României care, coroborată cu neşansa de a te afla de cealaltă parte a baricadei, în tabăra învinşilor (a adversarilor patriarhului Justinian Marina) şi intrarea în dizgraţia conducătorilor regimului comunist, a condus la trecerea episcopului Emilian Antal, de la postura de viitor patriarh, la cea de stareţ al unei mânăstiri cu patru vieţuitori. Cartea ilustrează cât de importantă este, în viaţa unui om, intuirea mersului evenimentelor şi stabilirea unui comportament adecvat, în funcţie de evoluţia acestora.
Autorul, părintele D. Valenciuc, realizează o introspecţie în luminile şi umbrele universului uman, relatându-ne despre tăria de caracter, demnitate şi statornicie în credinţă, dar şi despre nerecunoştinţa celor mai apropiaţi colaboratori şi singurătatea alergătorului de cursă lungă. Volumul, prin pana iscusită a autorului său, vorbeşte convingător despre urmările nefaste ale intervenţiei politicului în viaţa bisericească; despre rezistenţa românească împotriva sovietizării ţării, despre modalităţile şi compromisurile făcute pentru supravieţuirea Bisericii ortodoxe, despre schimbarea structurilor eparhiale, ca pretext pentru schimbarea unor ierarhi, despre folosirea zvonurilor, manipularea prin presă şi intoleranţa cenzurii. Şi din acest volum, rezultă că, realitatea este mult mai complexă, decât aşa cum este uneori prezentată – în alb şi negru. Astfel, aflăm despre noi aspecte ale trădării unei părţi a intelectualităţii, despre „breşele” realizate, de regimul comunist, în corpul preoţesc, dar şi despre o altă faţă a controversatului lider comunist, Emil Bodnăraş, ataşat de Bucovina sa natală şi de Mitropolia Bucovinei, cel puţin în primii ani ai instalării comunismului, care au fost şi ultimii ani de existenţă a eparhiei respective.
Cu mult simţ critic, cu o încadrare în contextul socio-politic şi bisericesc, părintele Valenciuc reuşeşte cu multă convingere către cititor să traseze un discurs inedit şi cuprinzător despre episcopul Emilian Antal. Chiar dacă titlul lucrării anunţă Emilian Antal, locţiitor al Mitropoliei Bucovinei, cu ajutorul unor documente din dosarul de urmărire informativă al celui vizat, autorul aruncă un ochi şi asupra activităţii episcopului la mănăstirea Neamţ, apoi la Cozia şi, în ultimă instanţă, la Topliţa.
Prezentând pe larg contextul istoric în care a activat Emilian Antal după decesul patriarhului Miron Cristea, cercetătorul Adrian Petcu apreciază că acesta „a jucat pe cartea necâştigătoare. A mers la drum cu echipa care aparent avea şanse să câştige puterea în partid şi care îi profila un viitor strălucit. Viitor pe care evident că îl merita, dacă avem în vedere calităţile de care dăduse dovadă acolo unde păstorise. Însă, ultima sa tentativă de debarcare a patriarhului Justinian a eşuat. Astfel, contextul politic din 1952 îi facilita patriarhului Justinian decizia de trimitere definitivă a lui Emilian Antal la mănăstirea Topliţa, unde acesta îşi va găsi sfârşitul”.
(va urma)
Erich-Mihail Broanăr
Ioan Lăcătuşu
Sebastian Pârvu
