La capăt de miazănoapte,
Peste hăul fără fund
Care stinge cu otravă
Setea celor ce se-ascund
De a soarelui lumină,
Sterpi viețuitori păgâni
Cu orbitele-nnegrite,
Prăvăliți pe rădăcini,
Se înfățișează moartea,
Loc îmbolnăvit de ciumă,
Unde nimeni nu mai are
Pace, viață, frați sau mumă.
Nesfârșitul clocotește
Spurcat și murdar din fire
Rânduind mulțimi de oase
Cu fatidica menire.
Plin de-ncornorați e drumul,
De betegi și de uscați
Nemărturisiți vreodată
Și în ghenă aruncați.
Nu vezi cerul cu luceferi,
Nu te pleci în rugăciuni,
Limba se împotmolește
Prinsă a-nghiții tăciuni.
Urletul e imn de groază,
Sila-mpărătește calcă
Printre necurații roșii
De sărutul rânced parcă.
Pe-o colină de jăratic
Șerpi de-alamă-și pleacă gâtul,
Rânduiți pe șase trepte
Până-n scaun la Urâtul.
E stăpânul veșniciei
Negre și ostenitoare,
Viermele, ucigă-l toaca,
Hâd din cap până-n picioare,
Chip de spuză,de nemernic,
Mâini cu carne-abia tăiată,
Aruncată peste creștet
La flămânzii spâni din șatră.
Vocea-i grea,asurzitoare,
Ține-n frâu tărâmul morții
Izbind duhuri cu putere,
Zguduind paznicii porții.
-Ascultați-mă,dihanii,
Slugi de ură îmbâcsite,
Pe voi cine vă hrănește
Cu necazuri făurite
De a mea limpede minte
Căzută din rai odată?
Eu sunt cel ce naște răul
Si de-acum să-mi spuneți tată!
V-am luat atunci cu mine
Și vă spun că fără timp
Vom rămâne-n așteptarea
Celor care fură, mint,
Vând iubirea pe foloase,
Spurcă, bleastămă, îngroapă
În pământ comori, și-n suflet
Legiuni de diavoli le joacă.
Până zilele-s lăsate
Ținem porțile deschise,
Curg de pe pământ nebunii
Cu nenorociri promise,
Tot strigând pentru scăparea
Din al groazei neajuns,
Trădători de sfinte brațe
Cu gâtlej de lanțuri uns
Și așteaptă blândă coasă
Brațele să nu le-mpartă
Dar aici nu e iubire,
Locul ăsta-i cloacă spartă
Din care apar noroaie,
Sărăcie-n ale milei,
Capete nemângâiate
Rupte-n ceasurile zilei.
Lângă cel sălbatic zimbru,
Zad și Ar, mâncați de pizmă
Pentru Cel ce printr-o moarte
A scăpat omul de vină,
Își împreunează brațe,
Se indoaie spre Urât
Îngânând diavolește
Vers din veacuri omorât:
-Tu,Urâtule, stăpâne,
Diavol ce cunoști și cerul
Tu, căzut în hăul morții,
Lasă-ne s-aprindem gerul,
Să ne ducem printre oameni,
Să-ți aducem slugi mai bune,
Lași și leneși și netoți,
Trâmbițele să răsune
Când bătuți cu pari pe spate
Vor cere ție-ndurare
Iar tu, chip al răutății
Îi vei urgisi mai tare.
Peste hăul ce se-arată
Calea ne va fi deschisă
Și oprindu-ne prin sate
Vom plinii fapta promisă
Fiindcă mulți mai vin din lume
Și aproape că nu este
Loc să mai se-aprindă focul,
Furcă să le intre-n țeste.
Vom lua în stăpânire
Și pământul, și văzduhul,
Eruditul cu neveste
Și țăran ce ține plugul.
Cu proscriși vom umple râpa
Ca să trecem mai ușor
Din tărâmul nostru veșted
Înspre toată cinstea lor.
Dă-ne vorbe de urgie,
Dă-ne-nchipuiri de îngeri
Și în numai șase zile
Vom lăsa în lume plângeri.
-Dacă eu vă dau putere
Și-arătări nebănuite,
Vreau să faceți mai degrabă
Cele bine rânduite
De mine-n ceasul căderii,
Când, cu ultimă suflare
I-am promis Celui din Eden
Că lumea n-are scăpare
Și prin ea mă voi întoarce
Într-o zi grea, blestemată,
Cu alai de-mpărăție
Și-o voi preschimba în fată
Ușuratică, bolnavă
De scăldare-n al meu râu,
Otrăvită, cu nădejdea
Numa-n pagubă, desfrâu.
Mergeți, socotiți voi unde,
Dar să vă feriți de cei
Ce au armă rugăciunea
Și ierarhii, pe toți trei.
O să îi vedeți pe-alocuri
Mari ca muntele bătrân,
Prinși în lupta lor nedreaptă
Cu al vostru brav stăpân.
-Ascultare fac stăpâne
Eu, Zad,căpitan de draci,
De nu să mă dai la câine
Și-al meu gât ștergar să-l faci
La picioarele-ți bătute
Cu ciocan din fier roșit
Prin cazane, printre dinții
Ăstora ce-au clevetit.
-Și eu, Ar, locotenentul,
Merg să cuceresc pe om,
Cum făcut-ai tu, stăpâne,
Lângă preamăritul pom
Prin femeie, prin minciună,
Prin atâtea vorbe rare,
Puse de păcat în gura
Preaîntunecimii tale.
Primind mângâieri păgâne
De la cel ce spurcă ființa
Pleacă diavolii cu sete
Înspre cei ce au credința
Că cel rău se-ascunde, doarme,
Plictisit prin iadul plin
Și că robii lui viclenii
Nu au timp de cei ce vin
În oricare loc cu fală,
Cu năluci și strâmbătate,
Pământeni nedumeriți
Cocoșați de zile-n spate.
Trec de groapa fără margini,
Lasă-n urmă-mpărăția
Plină de turme zălude
Care pasc în foc urgia.
Înspre miazăzi se-arată
Lumea, sensul vieții strâmbe,
Cu năluci de pietate
Și zidiri ce vor să-ți plimbe
Sufletul înspre viață,
Lutul plămădit spre mâine,
Talpa cu nevoie mare
Către vin și către pâine.
Calcă Zad cu pasu-i veșted,
Lângă el, pășește Ar,
Doi călăi cu gând aprins
De al nebuniei far,
Născuți parcă din holeră,
Coborâți din cuib de viespe,
Părăsiți de omenie
Și de tot ce bun mai este.
-Să ne-oprim pentru o clipă
Și să ne schimbăm în feți,
În feciori de om, cu plete
Și cu viață în pomeți.
Urâciunea asta toată
Preaplăcută lumii noastre
Vom acoperi-o, Ar,
Cu buchetele albastre
Ca din cer, să nu mai știe
Nimeni cine suntem azi,
Numai după ce pământul
Se va umple de necaz.
-Zad, tu să fii june falnic,
Prins a rupe inimi slabe
De copile-nveșmântate
Cu otrava dumneatale.
Eu voi spune că sunt rege
Rupt de tată, din apus
Și că toți ce mi se-nchină
Vor urca la ceruri, sus
Chiar făcând păcate grele,
Ucigându-și tată, frate,
Lăsând lumea să-și aleagă
După bunul plac, o moarte.
Pleacă dracii-mpielițații
Către orizontul viu,
Cu gândul pierzării parcă
Prins sub pietre mari de râu,
Țintuit, fără scăpare,
Ultim dor de împărat
Mort cu fiecare stare
Și părinte de păcat.
După șase ceasuri grele
De pășit printre podoabe,
Flori cu felurite izuri,
Păsări și grădini cu salbe
De albine, fluturi, greieri,
Toți ostenitori plăpânzi
Robii ai Tatălui, supușii
Sufletelor celor blânzi
Iată,văd în depărtare
Un sat prins pe o colină
Cu tot soarele aproape,
Fără neguri, fără vină,
Parcă-i rai și parcă-i jilțul
De pe care Dumnezeu
Își trimite serafimii
Să scape omul de rău.
-Iată, Ar, aici e locul
Pentru care am răbdat
Biciuiri de raze blânde,
Hai să-ntindem peste sat
Rouă care să usuce
Florile de peste glie,
Codrului să-i rupem pacea,
Plin de lupi și vulpi să fie
Peste tot, să nu rămână
Om ce-i neînspăimântat
Și toți să se plece mâine
Urâtului împărat.
Lunca rupe-o cu puhoaie,
Cerul fă-l să se-ncovoaie,
Apa să se înroșească
Și din cer să dai șuvoaie
De mană, de stricăciune,
De amar și supărare,
Corbii să-și adune cuibul
În biserica cea mare
Și să nu mai fie rugă,
Pe Cel ce-i mare să-L uite,
Frații în pizmă să șadă
Și părinții să își scuipe.
Dinspre miazănoapte,cerul,
Prinde să scuipe cu foc,
Grânele se pleacă toate,
Florile se sting pe loc
Într-o moarte nevăzută,
Babele bat cruci la porți,
Pruncii zbiară printre lacrimi,
Zboară-n cercuri ulii morți
Iscodind prin curți lăsate
Fără larmă, fără fire,
Pustiite și umplute
Cu a bolii socotire.
Zad, năvalnicul din tartar
Îi adună pe smeriți
Și le spune:oameni, totul
Este ca să vă treziți
Și degrabă la picioare
Să-mi cădeți,căci am putință
Fără mare greutate
Să vă scot cu foc din ființă.
Trimis sunt de către domnul
Care șade și așteaptă
Împlinirea din adâncuri,
Judecata morții, dreaptă.
Dintr-o margine de poartă,
Cu sfială-n față vine,
Un chip de fecioară parcă,
Cu piept fraged, cu tălpi fine
Și începe să rostească
Vorbe către feții nalți,
Diavoli ferecați sub piele,
Ai iadului comandanți.
-Cred că vă aștept din fașă,
Și știam că veți sosi
Când am să-mplinesc toți anii
Care-i leagă pe copii
De părinți și de ursită,
Vremea mea,de azi,e sfântă,
Dar de ce în fața voastră
Nici o floare nu cuvântă?
Dracul Ar încremenește
De atâta desfătare,
Părul fetei îi alungă
Din piept urlete de fiare.
-Ce ești tu, vreo arătare?
Doar nu te-ai născut în lume?
Care Dumnezeu să facă
Pe pământ așa minune?
Din uitare,dintre veacuri
Am venit, și toți cei care
Cad în iad, sunt, laolaltă,
Numai buni pentru mâncare
De dulăi,de orătănii,
Hâzi în trup și în simțire,
Sloboziți să facă răul,
Nimeni n-are așa fire
Cum ai tu, ești fermecată
De al nostru brav stăpân?
Nu-i asta vreo încercare
Ce mă face să rămân
Mut și surd,aproape palid
De ceva ce nu-i ca ura,
Răsuflarea mi se taie
Și parcă se-nmoaie gura.
-Nu sunt diavol,nu sunt sfântă
Dar gândesc că voi ajunge
Oarecând în cer,la mama
Pentru care ochiu-mi plânge
Că-s trei ani de când sărmana
A pornit pe drum sădit
De miresmele aduse
Prin arhanghelul sortit.
Eu sunt încă fără nume,
Nimeni n-a putut să-mi zică
Numai dor de primăvară
Și drag zbor de rândunică.
Zad răcnește:-Ar,bătrâne,
Nu lăsa să-ți stingă ura,
Nu ea, Dumnezeu grăiește
Și te face să-i vezi gura
Ca pe o nespusă jertfă
Adusă de toți spre lună,
Nu-i fecioară, nu-i zeiță,
E de-a dreptul prea nebună.
-Taci, și lasă-mă o clipă,
Dă-mi pace, măcar un ceas
Să mă duc cu ea de mână
Prin al timpului necaz.
-Dracule,și legământul
Pe care cu-a tale gheare
L-ai pecetluit în bezna
Lumii noastre fără zare
Cui îl lași, află stăpânul
Și te-nchide printre cei
Osândiți de-a pururi, pruncii
Născuți de părinți mișei.
Iar pe mine mă va pune
Să te leg cu lanț de fier
Și să-ncing cazanul roșu
Până-n tine ochii pier.
Fata, dalba cosânzeană,
Prinde diavolul de braț:
-Ar,cu tine vreau să intru
La ai mei din casă frați
Și să te arăt ca soare
Printre ruperea de nori
Pe care o port în mine
Din amurg până în zori.
Îmi vei fi ales și mire,
Tată de copii bălai,
De astăzi și până-n clipa
Drumului spre sfântul rai.
-Vai,cuvântul tău mă arde,
Eu sunt iad și chin etern,
Lepros fără vindecare
Fiu al răului nedemn.
Clipa asta-n care-s june
Se va potoli îndată
Și atunci,cumplita-mi față
Te va omorî, o, fată
Fără minte, fără patimi,
De ce n-am ales alt sat
Din care să rup alt suflet
Pentru-al nostru împărat?
Lumea asta vreau să fie
Chinuită-n hăul sterp
Tu îmi spui de mângâiere
Și de cei ce vreau să-i pierd
Ca de sfinți, de unde iese
Tot potopul de iubire
Care-mi sfârtecă copita
Ascunsă de-a ta privire?
-Gata, nu e timp de tihnă,
Hai să facem din pământ
Loc cu mărăcini și broaște
Ca să nu mai fie rând
A trăi aici, și crede,
Toți cei care scut se pun
Vor pieri sub greutatea
Păcatului meu nebun.
-Nu, o, Zad, albastru înger,
Slugă bună de domn rău,
Tu nu vrei să simți amorul
Trimis de la Dumnezeu
Pe pământ, în plină toamnă?
-Nu, eu sunt cel ce-a făcut
Ca pe loc să mori, pierdut-o,
Fără să ai început.
Iar tu, Ar, alege, drace,
Pe cine vrei să slujești?
Urâtul ce mult îți place
Sau sortirile lumești?
-Dacă mă-ntrebai în tartar
Îți spuneam că nu există
Trup de pământean în care
Să nu vreau menire tristă
Dar acum, când stă în fața
Noastră, joc de încântare
Vrei să pierd atâta lume
Pentru-a noastră desfătare?
-Ți-a luat mintea,viclene?
-Nu,era a ei din pântec!
-Crezi că lumea asta moartă
E făcută doar din cântec?
-Ce faci, Ar, nepământene?
-Ce vroiam de mult, în rai,
Însă spurcăciunea noastră
Ne-a gonit pe-ai morții cai.
Voi rămâne printre oameni!
-Nu, vei mânia Urâtul!
-Du-te, Zad, și spune-i tare
Că e greu să pierzi pământul
Plin de doruri,de uimire,
De a toamnei scumpă roadă,
De ochii fetei frumoase
Ce pe brațe vrei să-ți șadă.
Du-te! Și nu te întoarce,
Eu de azi sunt om în fire,
Și-mi grăbesc mai lesne moartea,
Să se schimbe-n nemurire!
Prof. Vasile Antonie Tămaș – Delavâlcele
