În vechime, sezonul pastoral se socotea între Sfântul Gheorghe (23 aprilie, când se „fac stânile”) și Sfântul Dumitru (26 octombrie, când „se strică stânile”) – de aici şi vorba, de multe ori adevărată: „La Sângiorz să încaieră câinii, iar la Sânmedru să sfădesc stăpânii…”
Totuși, urcatul oilor la munte nu se întâmplă chiar în ziua de Sf. Gheorghe, această activitate depinzând de data Sărbătorilor de Paști și de momentul „când își dă drumu’ anotimpul”, adică atunci când primăvara își intră în drepturi.
Baciul lua în primire oile sătenilor, având înțelegeri stricte: oamenii plăteau văratul, primind în schimb câteva kilograme de caș, brânză sau urdă de fiecare oaie, cantitate stabilită la „măsuratul oilor”.
„Slobodu, Piliş, Elveş, Iakapovoş, Borta, Mănişca, Goru, cam ăştia erau munţii noştri. Sau Dobroslavu, până-n hotar cu vrâncenii, Chiuzul Zagonului, al Păpăuţiului. Sunt vreo câţiva munţişori p-aici…”, ne spune un cioban mai în vârstă.
Acest tip de păstorit, cu pendulare simplă – prin vărarea oilor la munte – a fost caracteristic mocanilor voineşteni. Astăzi, Iancu Cojan este printre ultimii voineșteni care își mai vărează sterpele în Munții Comandăului, la stâna din Piliș care aparține de mulți ani familiei Cojan. În data de 5 mai 2022, a urcat la munte cu turma de peste 400 de oi, un măgar, doisprezece câini și trei ciobani.
Autor: muzeograf Florentina Teacă
* cercetare în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”
