Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Dacă am fi şi noi, puţin, sârbi…
Parcurgând cartea profesorului Ion Coja, „Transilvania Invincibile Argumentum”, un cititor al ziarului nostru ne cere lămuriri suplimentare cu privire la afirmaţia autorului referitoare la faptul că după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Guvernul Petru Groza a împământenit în Ardeal 200.000 de unguri veniţi din Jugoslavia. Iată şi textul integral din cartea profesorului Coja pe acest subiect: „Maghiarii s-au bucurat să primească la începutul războiului, în dar sau ca arvună, din partea Germaniei fasciste o bună bucată din teritoriul iugoslav, pe care la sfârşitul acestuia a trebuit să o înapoieze, la fel cum au căpătat-o. În schimb, având a da socoteală pentru crimele săvârşite în scurtul răstimp de administraţie maghiară, şi temându-se de actele de vendetă populară, odată cu autorităţile s-au refugiat în Ungaria şi majoritatea populaţiei maghiare din Jugoslavia. O bună parte din aceştia, aproape 200.000 au fost acceptaţi de Guvernul Petru Groza, şi mai ales de către acesta în persoană, să treacă în România şi să se stabilească în Transilvania…În Transilvania de nord, îndeosebi, unde existau multe locuinţe libere rămase, fie de la evreii exterminaţi sub vremelnica stăpânire maghiară horthystă, fie de la românii ucişi ori alungaţi din căminele lor de către aceeaşi factori de „civilizaţie” ai Europei centrale.”
Faptul că lumea nu ştia nici atunci despre această ispravă, în fond o masivă operaţie de modificare a echilibrului etnic din Transilvania în favoarea elementului unguresc, se datorează caracterului ei secret. Pentru că în urma războiului s-au făcut şi anumite realocări de populaţie, băştinaşii români nu aveau să ştie de unde au venit vecinii lor maghiari şi nici aceştia nu erau interesaţi să dezvăluie acest secret.
Din acest concentrat de informaţii se desprind câteva idei foarte importante. În primul rând se observă lipsa totală de îngăduinţă a populaţiei şi autorităţilor iugoslave de după război, faţă de ocupanţii vremelnici, pe care i-au sancţionat prin expulzare, fără drept de apel, ca răspuns la comportamentul lor în cei 4 ani de ocupaţie horthystă şi la atrocităţile săvârşite în această perioadă asupra populaţiei sârbe. O dovadă că cu sârbii nu se negociază sub nici un motiv aceste aspecte. Şi atunci, unde în altă parte, decât în Transilvania să ceară să-i plaseze guvernul ungar, unde speranţa de a o câştiga, cel puţin parţial dacă nu integral, cu sprijinul sovieticilor, era foarte mare la acea vreme (1945-1946). De altfel, guvernul maghiar a insistat pe lângă dictatorul Stalin ca refugiaţii din Jugoslavia să fie amplasaţi în nord-estul Transilvaniei, zonă care a fost 4 ani sub ocupaţia horthystă. Dar nu numai iugoslavii, ci şi cehoslovacii au procedat similar cu ungurii.
Lucrurile s-au petrecut într-adevăr prin anii în care a fost instalat la putere Guvernul Groza, împreună cu comuniştii, dar nu înseamnă că aceştia au făcut-o de bună voie şi cu plăcere. Nici Petru Groza şi nici Gheorghiu Dej n-au consimţit la asemenea suplimentare etnică, ea le-a fost impusă pentru că soarta Transilvaniei era în mâinile lui Stalin, teritoriu pe care îl controla prin armata sovietică de ocupaţie, după război. În acelaşi timp, ca şi pe vremea lui Lenin relaţiile dintre sovietici şi maghiari erau foarte bune aşa încât ruşii nu puteau să le refuze asemenea cerere, cum de altfel s-a întâmplat cu cea de înfiinţare a Regiunii Autonome Maghiare, în 1952 şi pe care azi vor să o resusciteze. Diferenţa dintre atunci şi acum este însă foarte mare. Atunci ea a fost impusă lui Petru Groza şi Gheorghiu Dej de către marele Stalin, în faţa căruia nu puteai spune nu, în vreme ce la noua conducere a ţării, în frunte cu Băsescu şi Ponta, pentru a o convinge, sunt suficienţi: Kelemen Hunor, Borbely Laszlo şi Frunda Gyorgy, ultimul –consilier personal şi onorific al primului ministru. Trist, dar adevărat.
Despre drama acestor grave momente scrie mai pe larg cunoscutul istoric american Larry Watts în celebra sa carte: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…„ în prima jumătate a volumului. Şi Domnia sa vorbeşte de această împânzire a Ardealului cu elemente ungureşti, arătând că numai în Clujul acelor vremi au fost masaţi 30.000 de unguri veniţi de peste graniţă. În acest context el vorbeşte de atitudinea lui Iuliu Maniu (1946) care a cerut ungurilor veniţi „peste noapte” să se întoarcă în Ungaria pentru a face loc şi românilor în funcţiile administrative ocupate de aceştia, atitudine, după cum afirmă autorul, aspru criticată de către ambasadorul Ungariei la Bucureşti, căruia nu i-a fost dificil să o califice drept „o atitudine şovinistă, o incitare a urii româno-maghiare”.
De altfel, înainte de încheierea Tratatului de Pace de la Paris (februarie 1947), cu privire la soarta Transilvaniei erau pe masa de lucru a guvernului maghiar cel puţin trei scenarii. Ungurii o vroiau, evident, integral, dar dacă acest lucru nu este posibil, măcar o parte a acesteia. Dacă nici alipirea nu era posibilă ei s-ar fi mulţumit şi cu o Transilvanie autonomă, ruptă definitiv din trupul României. Şi dacă nici acest lucru nu se poate realiza, atunci o Republică Socialistă Transilvania, alipită la sovietici, ar fi fost de acceptat. Adică, decât la români, mai bine la ruşi! Dacă ar fi fost numai după unguri şi ruşi, unul din aceste scenarii s-ar fi întâmplat categoric. Numai că în zonă au acţionat şi alte forţe decidente, care au înclinat balanţa în favoarea noastră, opţiune consfinţită de către Tratatul de Pace de la Paris, aşa cum am arătat. Americanii, englezii, francezii, condiţionat şi sovieticii, ne-au sprijinit, în realocarea definitivă, adică prin Tratat şi nu oricum, a Transilvaniei, dar ne-au băgat şi altceva în traistă.
Aflaţi între ciocan şi nicovală, noua putere politică de la Bucureşti, fie că a fost vorba de Petru Groza sau de comuniştii români ai lui Gheorghiu Dej, a trebuit să facă multe concesii dictatorului Stalin, în grija căruia am fost lăsaţi de către americani şi englezi în urma celebrei întâlniri de la Yalta, din 1943. Ei au consimţit, acest lucru şi încă multe altele, pentru a nu pierde esenţialul, adică nici o palmă din pământul Transilvaniei. Şi suntem convinşi că una dintre aceste mari concesii a fost compromisul cu privire la acceptarea pe teritoriul României a celor 200.000 de maghiari expulzaţi de către Tito. De unde aveau ei să ştie că din aceştia se vor naşte nişte: Kiraly Karoly, Tokes Laszlo, Marko Bela, Frunda Gyorgy sau Borbely Laszlo, Balasz Izsak etc.?
Prin anii imediat de după război propaganda maghiară vorbea deschis de pierderea Transilvaniei de către România, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, spuneau ei, şi cu Basarabia. Drept dovadă, forţele ungureşti din Ardeal au respins, apelând la sprijinul sovietic, revenirea în teritoriu a administraţiei româneşti în zona cedată după Dictatul de la Viena. Chiar activişti de seamă ai PCR, de etnie maghiară vorbeau deschis de iminenţa revenirii Transilvaniei la Ungaria. Însuşi ministrul de Interne de la acea vreme, Teohari Georgescu, crescut la şcoala Securităţii sovietice şi şef al organelor de securitate româneşti, afirma într-una din şedinţele Guvernului Român, din iunie 1945 că: „Transilvania nu va putea fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice”. Afirmaţie care, spune autorul american, a primit o dezaprobare puternică din partea lui Gheorghiu Dej. Evident, din raţiuni solide, nici sovieticii n-au fost de acord, în cele din urmă, cu alocarea Transilvaniei către Ungaria. În schimb, odată cu Transilvania ne-au legat şi multe pietre de moară pe care ne-au obligat să le ducem în spinare, iar cea mai grea a fost Regiunea Autonomă Maghiară, de tristă amintire.
În vreme ce comuniştii au reuşit să întărească treptat statalitatea românească în Transilvania, punând lucrurile la punct în relaţiile cu minoritatea maghiară, după principiile fundamentale ale Cartei Drepturilor Omului, urmaşii lor de după decembrie 1989 au fost nişte catastrofe şi continuă să fie şi azi. Iar dacă nu s-ar fi născut, aici la Târgu-Mureş, acea mişcare populară, naţională şi patriotică, Vatra Românească, dezastrul ar fi fost şi mai mare. În toate domeniile, dar mai ales în privinţa apărării interesului naţional, politicienii noştri, foşti şi actuali, sunt buni de bancurile cu Bulă. Sunt aprigi la gură, dar complet lipsiţi de forţă şi autoritate. Când aud de o demonstraţie pentru autonomie, de acţiuni de organizare a unor referendumuri neconstituţionale, de înlăturarea unor steaguri ce n-au ce căuta pe cerul patriei, le tremură pantalonii. Aceasta, în vreme ce forţele de ordine din Serbia şi-au permis să ancheteze pe acei români de pe Valea Timocului care au participat la sfinţirea unei troiţe, şi unde s-a vorbit, şi româneşte. Diferenţă de la cer la pământ.
Dacă maghiarilor din România nu le plac drepturile pe care le au şi cum sunt ei trataţi aici, poate n-ar fi lipsit de interes să încerce un experiment. Adică românii din ValeaTimocului, că tot sunt şi ei peste un milion, să vină aici, în aşa –zisul Ţinut secuiesc, şi să plece ei în Serbia, unde, de-a lungul vremii, aşa cum s-a arătat, părinţii multora au trăit o experienţă de viaţă. Dacă nu definitiv, cel puţin pentru câţiva ani. Convieţuirea cu sârbii le-ar fi cu siguranţă de mare folos. Acolo să manifeste ei pentru autonomie teritorială…! (30.10.2013)(va urma)
Ioan Cismaș
