Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Lecţia de istorie de la „ Izvorul lui Vass Albert”
Îmi amintesc cum, cu doi ani în urmă, pe Valea Sălardului fiind (Lunca Bradului), un autoturism de Harghita, cu mai mulţi pasageri la bord, a oprit în dreptul meu, întrebându-mă, evident, pe ungureşte, unde este „izvorul lui Vass Albert”. Întrebarea m-a surprins pentru că nu ştiam de aşa ceva în zonă şi, în plus, îl consideram pe Vass Albert „groful de pe Câmpie”. Printr-o întâmplare mai puţin obişnuită, despre existenţa acestui izvor aveam să aflu a doua zi după recentul marş din 10 martie 2014, al secuilor şi maghiarilor care a avut loc la Târgu-Mureş, al doilea şi cel mai violent, şi care a constituit o nouă demonstraţie de forţă a hungarismului aflat în plină ofensivă pe teritoriul transilvan. Un preot reformat dintr-o comună mureşeană, se vede, îndoctrinat până peste urechi, a ţinut să-i ducă pe cei doi musafiri din Ungaria, cu care a participat la marşul amintit să-şi revitalizeze iredentismul, sorbind din apa de izvor, revendicat, a scriitorului criminal. Întâmplarea este destul de hazlie, dacă avem în vedere că, deasupra izvorului, pe o piatră sunt vopsite tricolorul românesc şi inscripţia RO, dovadă că românii au descoperit semnificaţia acestui izvoraş anonim, care nu se deosebeşte cu nimic de altele, iar pentru a potoli entuziasmul peregrinilor au înlocuit iniţialul roşul-alb-verde inscripţionat, cu roşu – galben şi albastru.
Aşadar, coborând dinspre amonte, pe partea dreaptă a văii, la circa 3 km, până la confluenţa cu Mureşul, la poalele pădurii se află acest izvor care ar fi trecut neobservat, dacă la faţa locului nu s-ar fi aflat aceşti trei indivizi, în straie de sărbătoare, unul cântând din clarinet, probabil din repertoriul preferat al „maestrului”, doinind a jale, iar altul filmând de zor scena, şi care, intuim, se vroia un souvenir pentru oaspeţi şi un mijloc de propagandă în patria-mamă. Dacă am fi ştiut despre ce este vorba categoric nu i-am fi deranjat în demersul lor, dar nu ne-am putut închipui că într-un loc în care se află Tricolorul românesc să se producă un asemenea „eveniment cultural” maghiar. Din contră, ne-am oprit din mers pentru a asista la un „eveniment cultural românesc”. Dându-ne seama despre ce este vorba, l-am întrebat pe cel care filma scena, cum se explică acest paradox, ca nişte maghiari să cânte Tricolorului românesc. Interlocutorul nostru, cel care filma, ne-a spus apoi întreaga poveste cum stau lucrurile cu „izvorul lui Vass Albert”, el fiind locul în care scriitorul poposea adesea, îşi privea imensitatea pădurii ce-i aparţinea şi îşi creiona marele lui opere. Iniţial, pietrele de aici au fost vopsite într-un anumit fel, dar românii au „profanat” locul, conchide dânsul. De altfel „sfinţia sa” (între timp am aflat că este preot reformat într-o comună preponderent maghiară din nordul judeţului), a ţinut să sublinieze că partidul lui Tokes, căruia îi aparţine, este în litigiu cu statul român pentru recuperarea acestei proprietăţi.
Suficiente informaţii şi puneri în temă ca să-l pot întreba cum a fost la comemorarea din 10 martie de la Târgu-Mureş, despre care am aflat doar de la radio. Ştiind încotro bat, domnia s-a m-a îndemnat să nu cred în cele auzite, iar dacă doresc o informare corectă despre acest eveniment să cercetez pagina lor de pe Facebook. Referitor la incidentul cu jandarmii a spus că a fost o nimica toată.
Cunoscând faptul că secuii martiri comemoraţi la Târgu-Mureş au fost condamnaţi la moarte de către austrieci, l-am întrebat de ce nu îşi îndreaptă tirul acuzaţiilor spre aceştia, şi ce au cu românii de-şi varsă năduful asupra lor? Întrebarea l-a iritat într-atât pe omul de circa 50 de ani încât l-a transfigurat. Cu o voce ca un tunet şi deloc protocolară ne răspunde enervat: „Autonomie, dorim domnule!”. Dar nu aveţi destulă autonomie, îi replic eu? Acolo în secuime faceţi ce vreţi pentru că nimeni nu vă are baiul, din păcate! Vrem să nu mai depindem de Bucureşti, care ne ia toţi banii, vrem să ne gospodărim singuri, îmi răspunde. Dacă veţi scăpa de Bucureşti credeţi că cu Budapesta vă va fi mai bine? Întrebarea a rămas fără răspuns. E dreptul nostru istoric să cerem autonomie, continuă interlocutorul şi nu numai aici, ci în toată Transilvania. Ascultându-l pe preot cum tuna şi fulgera, parcă vorbea gura lui Tokes Laszlo. Nu ne-a spus nicio noutate, pe toate acestea le ştiam dinainte. Deşi am studiat cu atenţie istoria ungurilor, despre care am şi scris detaliat, varianta oficială recunoaşte venirea ungurilor în Europa la 896, dar contestă legătura românilor cu dacii. Varianta domniei sale, care s-ar baza pe documente autentice, este puţin pe dos. Recunoaşte că între daci şi români ar fi ceva legătură, doar că ungurii au fost în Europa înaintea dacilor precizând:” Noi suntem aici de 1500 de ani, iar dreptul nostru istoric curge”. O simplă socoteală ne duce pe la anul 500 al erei noastre care nu ne spune nimic. Văzând cum omul începe să pună problemele ne-am dat seama că discuţiile nu-şi mai au rostul. Luându-ne, politicos, rămas bun de la toţi cei trei (ce bine că ceilalţi doi nu ştiau româneşte), i-am lăsat în voia sorţii, gândindu-ne la efectul nociv al acestui crez şi gen de propagandă. Din păcate, pastorul cu care am stat de vorbă nu este un caz singular. El este doar o câtime din tagma preoţească reformată, îndoctrinată astfel şi care la rândul ei seamănă otravă în sânul enoriaşilor lor. Dacă preotul reformat dintr-o localitate preponderent maghiară îşi educă în acest spirit de ură profundă credincioşii, şi dacă la rândul ei, soţia acestuia este educatoare, învăţătoare sau profesoară, cum de obicei se întâmplă în asemenea cupluri, ne putem imagina ce „educaţie patriotică”, antiromânească, primeşte întreaga suflare a satului, de la cei de la grădiniţă, la cei în vârstă. Dacă la aceasta mai adăugăm influenţele venite din afara spaţiului rural sau urban, prin intermediul şi aportul mijloacelor de comunicare în masă maghiare (care propagă la vedere şi cu nonşalanţă aceeaşi atitudine de dispreţ faţă de tot ce-i românesc), cât şi rodul comportamentului abuziv al liderilor tuturor partidelor maghiare, în frunte cu Tokes Laszlo, Marko Bela, Kelemen Hunor, Borbely Laszlo, etc. avem conturat sinistrul tablou al amplorii urii care s-a dezvoltat şi se dezvoltă în rândul comunităţii maghiare la adresa României şi a românilor. O stare de fapt care a dus şi duce în continuare la alterarea climatului de bună convieţuire între români şi maghiari. Cu asemenea „adevăruri istorice” înfipte în mintea maghiarului de rând, cum altfel ar putea percepe acesta pe vecinul român, pe colegul român, pe români în general, statul român, altfel decât ca pe nişte duşmani de moarte, care se cer lichidaţi. Iar bisericile maghiare, reformate sau catolice sunt adevăraţi „lideri de piaţă” în astfel de propagandă. Promovarea urii între rase şi etnii constituie crimă împotriva umanităţii, iar gravitatea actului este cu atât mai mare cu cât ea vine din rândul unor oameni şi instituţii care ar avea menirea cerească să propage iubirea aproapelui şi buna înţelegere între oameni. Pentru că sloganuri de genul: „Ardealul pământ unguresc!”,Ţinutul secuiesc nu-i România”! „Plecaţi acasă opincarilor!”, „Voi dormiţi în patul nostru!” şi altele nu pot izvorî decât dintr-o minciună instituţionalizată şi o ură extremă, din necunoaşterea realităţilor istorice, stare de spirit anume întreţinută pentru a-i îndobitoci pe oameni. Pentru că suntem siguri, dacă li s-ar prezenta cu sinceritate adevărul istoric, mulţi maghiari şi-ar vedea de ale lor. Niciodată nu vom înţelege de ce istoriografia maghiară ţine cu tot dinadinsul să-i plaseze pe unguri ca fiind europeni încă dinaintea erei noastre, când adevărul istoric spune cu totul altceva. De altfel, aproape toţi europenii de azi provin din migratorii de ieri. Fie de pe continentul european (vezi germanii prin goţi, francezii prin franci, spaniolii prin iberici, ruşii, cehii, slovacii, sârbii, croaţii, prin slavi), sau de pe cel asiatic, cum este cazul: bulgarilor, finlandezilor, turcilor. Iar dacă toţi aceştia îşi recunosc originile şi data venirii, de ce ungurii doresc să se plaseze cu tot dinadinsul în afara timpului şi spaţiului? Revenind la ceea ce înseamnă ură, care ar trebui stăvilită cu tot dinadinsul, apreciem remarca unui preot ortodox mureşean, care, îngrozit de propaganda antiromânească ce se practică cu atâta înverşunare în cele două biserici maghiare: de ce despre acest lucru nu sunt sesizate Sfântul Scaun de la Vatican, în cazul bisericii romano – catolice sau Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în cazul celei reformate, dacă nu chiar instituţiile internaţionale de resort? De altfel, credem că asemenea demersuri către forurile amintite ar putea fi iniţiate chiar de către capii bisericilor ortodoxe şi greco-catolice din Ardeal, cunoscători ai acestei triste realităţi. „Vom obţine autonomia cu orice preţ şi cât mai repede”, avea să conchidă în final interlocutorul de care vorbeam. Cam ameninţător tonul, şi având în vedere evenimentele întâmplate atât la noi, dar şi aiurea, ne putem imagina orice pentru că odată cuibărită în mintea şi sufletul omului, ura unuia contra altuia, netratată şi lăsată să se extindă, poate distruge nu numai o comunitate, o ţară, ci chiar planeta. (26.03.2014)
(va urma)
Ioan Cismaș
