Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Sunt mai autohtoni secuii – maghiari decât românii?
La începutul dramaticului an 1990, când „fraţii noştri” secui-maghiari, în frunte cu Tokes Laszlo et Co, se pregăteau să ne transfere „cu arme şi bagaje” la patria lor mamă – Ungaria, evident, pe cale „revoluţionară” am primit la redacţie o corespondenţă din Franţa pe care am relatat-o pe larg la acea vreme. Autorul textului ne povestea cum la scurt timp după cel de Al Doilea Război Mondial, prin 1948, într-o zonă minieră a Franţei s-a aşezat o comunitate maghiară ce se ocupa cu mineritul. Franţa, fiind şi ea în refacere după război, avea destule probleme pe cap ca să se mai ocupe şi de aceştia, urmărindu-le parcursul. Lăsaţi de capul lor, într-un termen de un deceniu aceştia au pus pe roate o mică republică Ungaria, cu primar şi şcoli numai ungureşti, cu drapelul Ungariei fluturând pe micile lor instituţii (nu şi cel al Franţei), astfel încât în momentul în care administraţia franceză a încercat să intervină, aceştia i-au dat cu tifla.
Văzând că gluma s-a îngroşat, după mai multe somaţii, autorităţile franceze au pus, la propriu, tunurile pe ei până ce s-au cuminţit.
Autorul textului nu ne-a mai spus cum au evoluat lucrurile ulterior, dar statul francez a avut grijă, cu siguranţă, să rezolve problema aşa cum se cuvine, din moment ce despre o „republică autonomă maghiară” nu se vorbeşte pe acolo.
Istorioara aceasta care seamănă cu foarte multe de pe la noi, dar şi de pe la sârbi, slovaci sau ucraineni ne face să concluzionăm că avem de a face cu o stare de excitaţie, extrem de posesivă a firii maghiare,care, îi determină să considere a lor, şi numai a lor, pe tot ceea ce au pus mâna de-a lungul timpului. Extrapolând lucrurile, aşa este şi cu Transilvania şi cu Slovacia, cu Banatul sârbesc şi cu alte teritorii, care, iată, în memoria lor continuă să fie părţi indisolubile ale aşa-zisei Ungarii Mari. Este, am spune, o practică unică, doar la maghiari, din moment ce şi ei au fost ocupaţi secole de-a rândul de către turci (1526-1699) apoi de către austrieci (1699-1918), dar odată ce a avut loc eliberarea, nici turcii şi nici austriecii n-au mai revendicat teritoriul maghiar. Se vede că la unguri este cu totul altceva. Pe ceea ce au pus mâna cu sute şi sute de ani în urmă, mai mult cu aportul altora decât cu forţele proprii (vezi sprijinul papal după încreştinare), deci şi acum după atâţia ani continuă să le considere ale lor, autohtone sută la sută. Ori, cu siguranţă istoria omenirii şi mai ales a Europei n-a început cu anul 896, odată cu venirea lor pe continent, ca popor migrator, ca să-şi aroge asemenea drepturi patrimoniale.
Dacă ungurii judecă astfel lucrurile, ce să mai spunem noi, românii, principalele victime ale tuturor valurilor de năvăliri barbare, care nu numai că ne-au întârziat evoluţia, dar ne-au luat pământ cu japca, pe care şi-au înălţat propriile vetre. Nu este cazul numai al ungurilor, ci şi al tuturor slavilor ce ne înconjoară: de la bulgari la sârbi, slovaci şi ruşi. Aşa de pildă, din cei peste un milion de kmp, cât cuprindea aria de întindere a strămoşilor noştri traci şi daci, sub Burebista şi mai înainte: din Asia Mică, toţi Balcanii, până în munţii Pindului, la greci, apoi spre vest până în estul Austriei, cu Cehia, Slovacia şi toată Panonia la un loc, spre nord până în apropierea Kievului, iar în est până la Bug, ne-au mai rămas doar 237.400 kmp, adică mai puţin de un sfert din marele areal al tracilor. Am fi fost o adevărată Americă în plin centrul Europei, dacă vicisitudinile istoriei n-ar fi dictat altfel. Dovadă că am fost mulţi de-a lungul vremii (şi încă mai suntem), şi pe o suprafaţă imensă, stă mărturie marea familie a românismului ce dăinuie de atâta vreme în zonele amintite. De la moldoveni, bucovineni şi maramureşeni în nord şi est, la vlahi, români şi aromâni, megleno-români, istro-români, macedo-români, iliro-traci, în întreaga peninsulă Balcanică, pe puţin aproape zece milioane de suflete numai în vecinătatea graniţelor noastre şi care astăzi sunt cetăţeni ai Albaniei, Serbiei, Croaţiei, Muntenegru, Bosniei şi Herţegovinei, Bulgariei, Greciei, Ucrainei, Slovaciei etc. Singura zonă, secătuită de români este cea a Ungariei, datorită procesului dur de asimilare.
Deşi constrânsă din toate părţile, România a rămas totuşi ţara cea mai mare din Europa Centrală şi de Est, atât ca teritoriu cât şi ca populaţie, dovadă că trunchiul românismului a fost viguros, rezistând cu stoicism puternicelor agresiuni ale istoriei. Ciuntită din toate părţile ea a rămas de 2,5 ori mai mare decât Ungaria, de peste 2 ori ca Bulgaria şi aproape de 3 ori ca Austria. Faptul că România a fost cineva prin strămoşii ei, traci, daci şi daco-romani, o dovedeşte şi numărul mare de români rămaşi în afara graniţelor. Numai pe Valea Timocului, în Serbia, sunt peste un milion de români. România astfel este cunoscută ca ţara de pe continent cu cei mai mulţi consângeni ce locuiesc, acum, pe teritoriul altor state, ţinuturi care de fapt au fost cândva ale noastre. Dacă avem atâţia semeni şi atâtea teritorii pe la alţii, cum pot spune unii că suprafeţe din interiorul graniţelor ţării sunt ale lor,şi nu ale noastre, doar pentru faptul că, cineva le-a cotropit cândva prin forţa armelor?
Am în faţă recenzia recentei cărţi a scriitorului secui Sandor Csiki, de care, vă mărturisesc, nu am cunoştinţă, întitulată „Torţe de atenţionare pe crestele secuieşti”, care, bănuiesc, comunică ceva foarte antiromânesc, din moment ce a fost lansată la Biblioteca Parlamentului ungar şi prezentată chiar de preşedintele acestuia: Maria Matrai. Domnul în cauză este cunoscător al mediului românesc şi de convieţuire, din moment ce este născut în Păsăreni (pe Valea Nirajului,) a absolvit secţia sportivă a Liceului Bolyai Farkas din Târgu-Mureş şi apoi Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti. Românii mai numesc Valea Nirajului şi Valea Plângerii, dat fiind faptul că, mai ales după 1867, adică odată cu înfiinţarea imperiului austro-ungar şi încorporarea Transilvaniei la Ungaria, aici a avut loc cel mai dur proces de deznaţionalizare, majoritatea românească sfârşind prin maghiarizare. Acesta este şi motivul pentru care Csiki Sandor ar putea fi el însuşi un produs al acestei asimilări, dar dacă el spune că este secui, îi respectăm crezul. Preocupat de viaţa secuilor, am înţeles că pe această temă are sute de povestioare, iar în scrisul său patetic nu i-a putut trece neobservat ce se întâmplă în vecina noastră localitate – Corunca, invadată în ultima vreme, după afirmaţiile domniei sale, în mod agresiv de către români (138, în opinia dânsului) şi care pun în pericol viaţa comunei, din moment ce au reuşit să aibă un reprezentant în consiliul local, şi care, culmea „obrăzniciei” vorbeşte acolo româneşte. Iată cum glăsuieşte domnia sa: „Aici, ca şi exemplu aş menţiona că într-adevăr este frumoasă clădirea strălucitoare a primăriei, dar, se deschide briceagul în buzunarul omului (a consilierilor secui, a primăriţei?!) când îşi dă seama că membrul consiliului, care tocmai participă la dezbateri şi este autohton pe aceste meleaguri, îşi prezintă propunerile bâlbâind în limba română. Procedează astfel de dragul acelor câţiva intruşi care nu doresc să vorbească pe limba celora ai căror dealuri, văi, pământuri le-au acaparat acum câţiva ani”
Este bine de reţinut că ceea ce fac „intruşii” noştri români la Corunca, au făcut intruşii maghiari începând cu secolele X-XIII în tot Ardealul, dar într-o cu totul altă formă, pe care o ştie toată lumea. Iar dacă în 1332 localitatea Corunca apărea în registrul decimelor papale ca sat maghiar, cum susţine autorul, aceasta nu pentru că era plin de maghiari (din contră, nici vorbă de ei în afara autorităţilor), ci pentru că aparţinea unui grof maghiar, care la rândul lui a ajuns grof prin acapararea pământurilor şi averilor românilor dezmoşteniţi şi transformaţi în iobagi, pentru a-şi mări averea prin truda şi sudoarea lor.
Iată, stimate domn, cum stau lucrurile pe Valea Nirajului, ca şi în toată „Ţara secuilor” şi pe toată întinderea Ardealului. Iar după atâţia ani de maghiarizare este greu de ştiut cine e român şi cine e secui sau maghiar prin zonă. Evident, fiecare îşi poate duce viaţa pe meleagurile lui, cu condiţia să respecte cel puţin două lucruri esenţiale. Este vorba de adevărul istoric, de cunoaşterea supremaţiei legilor româneşti care includ şi obligaţia ca orice instituţie aflată pe teritoriul României să-şi desfăşoare activitatea în limba oficială a statului. Iar dacă pe la Corunca sau în alte părţi s-a abuzat nespus de mult şi s-a uitat de acest lucru, domnul consilier în cauză n-a făcut altceva decât să vă aducă aminte de acest lucru. Şi pentru că tot vorbim de civilizaţie, credem că a sosit momentul să intrăm şi noi în legalitate. Iată, de altfel ce spune articolul 90, alin.1 din Legea 215 a Administraţiei Publice Locale, elaborată expres, la cererea UDMR: „În raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se foloseşte limba română”. Aceasta nu numai unde vrea sau nu vrea cineva, ci pe întreg teritoriul României, chiar dacă este vorba de Corunca sau de altă localitate, de întreg Ţinutul secuiesc. Limba oficială a statului se cere respectată şi utilizată de toţi cetăţenii României, fie ei chiar şi maghiarii trăitori pe meleagurile ei. Aşa se procedează peste tot în lume, inclusiv în Ungaria. Atunci, pe la noi de ce trebuie să fie altfel? N-ar fi nici frumos şi nici civilizat, domnule Csiki Sandor et Co. (06.11.2013) (va urma)
Ioan Cismaș
