Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Când vom avea o Românie reîntregită
măcar spiritual?
Intensificarea curentului unionist venit mai ales dinspre Basarabia, dar, din păcate, nu în aceeaşi măsură şi dinspre noi, patria-mamă, pare a ne scoate din letargie, obligându-ne, vrând-nevrând, să reflectăm din nou la destinul nostru istoric. Este cu totul nefirească atitudinea noastră de nepăsare, faţă de soarta teritoriilor pe care le mai avem pe la alţii, şi aici socotim: Basarabia aflată în situaţia unei luntrii ce basculează între Rusia şi Europa, nordul Bucuvinei şi Ţinutul Herţei, nordul Maramureşului (teritorii aflate în custodia Ucrainei), dar şi aşa-zisul Banat-sârbesc şi sudul Dobrogei. Gândindu-ne la toate acestea nu facem altceva decât un inventar istoric a ceea ce a mai rămas românesc în afara graniţelor de azi, din marea moştenire de peste un milion de kmp de la strămoşii noştri geto-daci şi traci, în care mai pulsează spiritul românesc, în ciuda vicisitudinilor la care am fost supuşi. Şi o facem cu deplină îndreptăţire pentru că mulţimea de comunităţi rămase pe teritoriul altor state din jurul actualelor graniţe, fie că poartă numele de români, aromâni, moldoveni, vlahi, macedo-români, megleno-români, iliro-traci, nu sunt urmare a unor migraţii sau implantări artificiale de populaţii româneşti în aceste zone, ci băştinaşii autentici, de când lumea, ai acestor teritorii peste care, în decursul celor două milenii au avut loc năvăliri, migraţii masive, urmate de constituirea de noi state, care oricum s-ar numi ele sunt posesoare de pământ românesc.
Din învălmăşeala istoriei românii şi înaintaşii noştri au avut mult de suferit. Dintr-un puternic stat centralizat pe vremea lui Burebista (70 – 44 î.e.n.) şi a lui Decebal (87-106 e.n.), în urma procesului de destrămare a puterii centrale, fenomen specific feudalismului, şi formarea a tot felul de stătuleţe şi ţărişoare (vezi voivodatele lui Gelu, Menumorut şi Glad, dar şi Ţara Maramureşului, Făgăraşului, Lăpuşului, Haţegului etc.) în Transilvania, iar peste Carpaţi, alte ţinuturi şi ţărişoare, Daco-Romania a devenit o uşoară pradă în faţa hoardelor de migratori, care, în scurt timp şi-au făcut imperii, sau vatră, în cel mai rău caz, rupând astfel, adevărate hălci din pământul românesc sau supunându-l în totalitate. Din cei care au rezistat prin istorie, slavii sunt primii invadatori (sec. V-VII), care au inundat din toate punctele cardinale întregul areal românesc, evident de la margine spre centru. Aşa au ajuns în Balcani: sârbii, croaţii şi slovenii, în sud-vest; slovacii şi ucrainenii în nord şi nord-vest; ruşii, în est; în sud slavii, deveniţi bulgari. Aşa am ajuns noi o insulă latină într-o mare de slavi. Dar nici nu s-a încheiat bine procesul de slavizare, că la sfârşitul secolului al VII-lea, mai precis în anul 681, în sudul Dunării îşi fac apariţia hoardele de triburi bulgare, de origine turco-mongolă, care descălecând în zonă i-au supus pe slavii şi românii de acolo, punându-şi la punct un imperiu consistent (ţarat), care a cuprins jumătatea estică a Balcanilor Muntenia, Oltenia, o bună parte din Transilvania, Moldova întreagă, inclusiv Basarabia, până la porţile Kievului. De aici şi prezenţa bulgarilor de azi în Basarabia. Dominaţia a ţinut câteva sute de ani, iar conducerea ţaratului a ajuns şi pe mâna românilor de acolo (vezi, Petru şi Asan, Caloian, Borilă etc.) timp în care a avut loc şi convertirea întregii zone la ortodoxism. Când bulgarilor, (care între timp au fost asimilaţi de slavi, rămânându-le doar numele), le mergea mai bine, au apărut în Europa, tot ca hoardă şi din acelaşi loc, ungurii, cu care au avut mult de furcă şi înainte de venirea pe continent şi care odată ajunşi aici n-au uitat de poliţele avute de plătit şi, ca urmare, cu sprijinul Papei, au reuşit să le-o ia bulgarilor înainte, contribuind la dezmembrarea ţaratului lor şi la adjudecarea unor teritorii, printre care şi cel al Transilvaniei, Serbiei, etc. Ultimii care au intrat în scena evoluţiei istorice au fost turcii şi tătarii, şi ei migratori ca şi ceilalţi, şi de pe aceleaşi meleaguri mongole, astfel încât pe la 1359 procesul de invadare a migratorilor s-a încheiat, fiecare din ei făcându-se stăpâni pe o parte din teritoriul vast al ţării noastre. Ardealul a căzut în mâinile ungurilor, Banatul în ale sârbilor, Dobrogea, bulgarilor, şi turcilor, iar Moldova şi Ţara Românească, turcilor. Nu discutăm asupra formelor de împilare, cert este că românii au devenit, într-un fel sau altul supuşii celor nou veniţi. Pe parcursul istoriei lucrurile s-au mai schimbat, dar nimic în bine pentru români. La 1699 Transilvania intră într-o dublă stăpânire (la cea ungară, mai veche, se adaugă cea habsburgică), la 1775, Bucovina devine şi ea habsburgică, iar la 1812, partea de dincolo de Prut a Moldovei lui Ştefan cel Mare, intră sub stăpânirea Rusiei. Cu toate aceste dureroase înstrăinări, pe la unii şi pe la alţii, românii n-au uitat că fraţii trebuie să fie fraţi, adică împreună. Prima încercare de amploare de acest gen a fost Unirea de la 1600 a lui Mihai Viteazul, care deşi efemeră, a dat un ton extraordinar viitorimii, amintindu-le urmaşilor de ceea ce au de înfăptuit cu adevărat. Au mai trecut mai bine de două secole şi jumătate în care nu s-a petrecut nimic esenţial, doar acele acumulări de conştiinţă şi de voinţă românească, care au dus în cele din urmă la Unirea de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza, care a constituit embrionul sau nucleul în jurul cărora s-au coagulat acele forţe care au dus la obţinerea independenţei faţă de turci, la 1877, iar după Primul Război Mondial la constituirea României Mari. A fost maximum-maximorum din ceea ce s-a putut obţine după aproape două mii de an, şi cu foarte mici excepţii se putea vorbi într-adevăr de înfăptuirea Vechii Dacii (Dacia redivivus!).
Despre marele act, Unirea cea Mare, din anul de glorie 1918, nu putem vorbi decât cu pioşenie şi adâncă plecăciune faţă de înfăptuitorii ei. Cei care caută nod în papura acestei unice şi monumentale înfăptuiri, nu pot fi decât nişte impostor al istoriei. Adică să pui sub tirul criticii o operă care n-a mai avut loc, la amploarea ei, în Europa, să încerci şi să reuşeşti să încropezi o ţară din teritorii venite de la patru imperii (austriac, ungar, rus şi otoman); (este vorba de Transilvania, Basarabia, Bucovina, Dobrogea), fiecare cu particularităţile dobândite în timp, să dublezi astfel „peste noapte” suprafaţa şi populaţia Vechii Românii este ceva de domeniul fantasticului, iar acestor înaintaşi înfăptuitori ar trebui să le ridicăm un grup statuar, nu să le aducem critici.
Din păcate istoria a fost destul de dură şi pe mai departe cu noi. Pentru că, după Al Doilea Război Mondial, aceeaşi vecini şi-au înfipt din nou colţii în teritoriul românesc, iar dacă n-au reuşit să-l destructureze total, l-au împuţinat. Nordul Bucovinei a fost pe la sovietici, iar acum la ucraineni, Basarabia, este aparent independentă, iar Dobrogea de sud, pe la bulgari, cât şi o parte din Banat, la sârbi. Adunate, suprafaţa lor depăşeşte pe cea a Belgiei, Olandei şi Luxemburgului la un loc. Aşadar, avem, deocamdată, „liberă de contract” Basarabia. Întrebarea este: noi ce facem, altceva decât să ne învârtim în jurul cozii? A trecut un sfert de veac, de când lucrurile se petrec aşa şi, „cum a fost aşa rămâne”! Nu numai că suntem lipsiţi de curaj, dar nu avem nici voinţa politică necesară. De ce ? Pentru că ne lipsesc adevăraţii bărbaţi de stat, exact cei din primul şi de după Primul Război Mondial, capabili să dăinuiască, nu să distrugă şi ce a mai rămas. Dacă basarabenii nu ştiu nici azi încotro s-o apuce, vinovaţi suntem în primul rând noi, românii din ţara-mamă. Ei simt nevoia de ocrotire, dar noi le întoarcem spatele atunci când ar trebui să le întindem braţele. Aşa procedăm nu numai cu ei, ci şi cu ceilalţi de viţă românească din jurul nostru. Cu cei din Serbia şi Grecia, din Ucraina şi Bulgaria, din Ungaria etc., a căror perspectivă este şi mai sumbră în privinţa revenirii la ţara mamă. Prin politica pe care o derulăm în raport cu fraţii noştri din afara graniţelor, dăm impresia că ei ne sunt o povară, că ne prisosesc. Aceasta, în vreme ce, în cazul lui Victor Orban, fiecare ungur contează şi nu înţelegem de ce, în timp ce ungurii, din mici vor să fie mari, noi, românii facem tot ce se poate să devenim din mari cât mai mici. Atât ca potenţial, cât şi ca rol şi prestigiu european şi internaţional. Dacă, încă nu avem curajul nemţilor să ne unim teritorial, măcar o politică de a ne uni spiritual să realizăm. Dar cine, şi cu cine? Aceasta este marea întrebare! (30.07.2015)
Ioan Cismaș
