Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Preţul Ardealului
Aproape trei ani de zile de la data semnării armistiţiului URSS, cu România (23 august 1944) şi cu Ungaria (11 noiembrie 1944) până în februarie 1947, când s-a încheiat Conferinţa de pace de la Paris, soarta nord-estului Transilvaniei, răpită prin Diktatul de la Viena (30 august 1940), a fost incertă sau cel puţin aşa lăsau mai marii clipei să se înţeleagă. Adică, când la unguri, când la români, pe planul imaginaţiei, deşi liniile directoare erau trase, destinaţia fiind patria-mamă, România. Jocul acesta de-a şoarecele şi pisica a produs mult rău, atât Ungariei cât şi României, iscând între ele o competiţie a răului, care a făcut să se pună în mişcare şi să se consume energii diabolice, să se tulbure ape şi să se nască ostilităţi şi speranţe deşarte. Ceea ce s-a putut însă observa este că Rusia Sovietică nu mai era atât de fermă în opţiunile sale, spre Ungaria. Ea juca deja rolul dublu, fără însă a se deconspira, obişnuită să semnalizeze într-o direcţie şi să o ia în altă direcţie. Adică, prin ceea ce întreprindeau la suprafaţă, în văzul lumii, dădeau impresia că lucrează pentru consolidarea poziţiei Ungariei în acest teritoriu, şi asta şi făceau de fapt. Pe de altă parte însă, influenţaţi de mersul tratativelor de pace, în subsidiar, îmbrăţişau şi ei decizia de realocare a acestei părţi de ţară României. Adică, speranţe şi pentru unii şi pentru alţii, de unde acţiuni ale unora contra celorlalţi. De fapt, o încăierare a intereselor celor două ţări în acest teritoriu, de o manieră încât să nu-i cadă bine nici celei care îl va adjudeca în ultima instanţă. Transilvania părea la acea vreme o comoară atârnată în cui şi scoasă la licitaţie cu şanse de câştig pentru cel dorit. Mai pe înţeles, un fel de licitaţie manipulată. Acum, soarta Diktatului de la Viena trecuse în mâinile ruşilor. Dacă Hitler a dispus în 30 august 1940, acum este rândul lui Stalin să beneficieze de acest rapt. Şi a făcut-o din plin şi cu multă măiestrie. De altfel, Hitler s-a dezis de acest diktat încă înainte de întoarcerea sorţii războiului, când într-o discuţie la sediul Reichiului cu mareşalul Antonescu a spus: „Ungaria ne-a făcut până acum multe porcării. Dacă îmi mai face am să-i dau o pedeapsă pe care nu o va uita în veac. Pentru mine Diktatul de la Viena nu mai există” (Antonescu p.434). De altfel cochetările ungurilor de pe „malul”celălalt al războiului cu sovieticii, cât şi prestaţiile de formă în lupta contra inamicului de la răsărit n-au rămas neobservate la Berlin.
Se pune totuşi întrebarea, de unde această schimbare de macaz a ruşilor faţă de Ungaria, după o tandreţe de aproape trei decenii, începând cu Bela Kun şi Lenin şi terminând cu Stalin şi Horthy. O dovadă a acestei realităţi este şi faptul că în timp ce mareşalul Antonescu al României a fost judecat şi executat, în iunie 1946, drept criminal de război, amiralul fără flotă Horthy Miklos a trăit, bine mersi, până la vârsta de 89 de ani (1868-1957) la Lisabona, în Portugalia.
Istoricul american Larry Watts, autorul celebrei cărţi „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…” prezintă principalele motive pentru această schimbare de poziţie a ruşilor. În primul rând, sovieticii, cu Basarabia şi Bucovina de nord la bord, necontestate într-un fel, nu mai aveau nici o obligaţie faţă de Ungaria şi nici intenţia de a ceda Transilvania fără un câştig palpabil. În al doilea rând, desfiinţarea Cominternului (1943), a redus drastic influenţa ungurilor asupra politicii sovietice în regiune. Prin ocuparea Ungariei şi instaurarea regimului adecvat, statutul liderilor comunişti maghiari s-a depreciat brusc, din cel de aproape egali ai camarazilor sovietici de la Moscova, cu rol deosebit în formularea strategiilor şi politicii pentru estul Europei, în subordonaţi, devenind de acum executanţi ai politicii Kremlinului. Cu deosebirea că uşile acestuia erau mai larg deschise pentru ei, decât pentru ai noştri. În acest context, politica de realocare a teritoriilor şi de delimitare a frontierelor a devenit o problemă strict moscovită şi numai pe baza intereselor sovietice.
Cei trei ani în care nord-estul Transilvaniei a fost la discreţia Uniunii Sovietice a constituit pentru Stalin un răgaz suficient în a elabora variante şi a se juca cu soluţii privind destinul acestui teritoriu, locuit în majoritate de români: de la republică autonomă sovietică la o federaţie danubiană: Ungaro-Transilvană-Română. În acel interval s-au plămădit şi variantele pe care le întâlnim şi astăzi în propaganda hungaristă, internă sau externă, avansându-se ideea de independenţă a Transilvaniei. Deşi suveran, prin statutul de ocupant, în spaţiul european alocat Uniunii Sovietice la Conferinţa de la Yalta, când marile puteri şi-au împărţit sferele de influenţă, Stalin nu putea sfida în aşa măsură hotărârile Conferinţei de pace de la Paris, astfel încât în limitele competenţei sale de dictator s-a gândit cum să obţină beneficiul maxim din valorificarea acestei prăzi care era nordul Transilvaniei. Astfel, rămânând un sâmbure de conflict între cei doi vecini: România şi Ungaria, Transilvania nu va putea rezista, în opinia lui, fără patronajul unui stat vecin puternic, şi acela era URSS. Pe 8 iunie 1944 când s-a întrunit comisia Litvinov care a avut ca sarcină elaborarea unui studiu privind destinul nou al Transilvaniei, acesta, la ordinul lui Stalin a concluzionat: „Statu-quoul care acordă Transilvania Ungariei nu poate fi menţinut din moment ce fusese hotărât de Hitler. Posibilitatea de a acorda întreaga Transilvanie Ungariei este, de asemenea, exclusă. România ar putea aspira la ea numai în schimbul renunţării totale şi definitive la Basarabia şi Bucovina, cu garantarea controlului total sovietic asupra politicii viitoare a României. Transilvania ar fi un premiu prea mare ale cărei resurse pot restabili forţele slăbite ale României, iar noi nu dorim aceasta” (p. 148) Cu alte cuvinte, vă înapoiem Transilvania, dar vă impunem condiţiile pe care le dorim noi, ceea ce s-a şi întâmplat.
Maeştri în a încurca lucrurile de o manieră ca nimeni să nu le mai descurce (cum a fost şi cazul trecerii la Ucraina a celor două judeţe ce asigurau ieşirea Basarabiei la Marea Neagră: Ismail şi Cahul, pentru a reduce puterea R.S. Moldova, Stalin a procedat similar şi cu Transilvania. N-a abuzat de teritoriu, în schimb a creat condiţii adecvate permanentizării administraţiei horthyste, şi după eliberarea Transilvaniei, în detrimentul celei româneşti, supervizând procesul de transformare a horthyştilor în comunişti şi plasarea lor în instituţiile cheie ale statului român pe teritoriul Ardealului: securitate, poliţie justiţie, administraţie, ceea ce a îngreunat foarte mult buna funcţionare a acestora, cu urmări pe termen foarte lung. De altfel, autorul cărţii îi vede în aceste posturi cheie pe foştii horthyşti în haine de comunişti şi pe urmaşii acestora la timona partidelor maghiare de pe actuala scenă politică românească, fapt pe deplin adevărat. Dacă la toate acestea mai adăugăm sporirea în acea perioadă, prin aportul Budapestei, cu cel puţin 200.000 de suflete a efectivului de maghiari din Transilvania, imediat după război, avem imaginea completă a moştenirii pe care Stalin şi ai săi ne-a lăsat-o nouă, românilor de azi. Ce mai, dictatorul a lucrat cu cap, legând o adevărată piatră de moară de picioarele comuniştilor români de la Bucureşti. Iată, de altfel, remarca lui Lavrentiev, unul din membrii comisiei Litvinov, la 6 decembrie 1944: „Dorinţa Bucureştiului de a reîncorpora Transilvania este singurul factor important de influenţă asupra guvernului, nu numai în privinţa datoriilor reparatorii, ci şi asupra politicii interne şi externe a României (p. 149).
Dorinţa puternică a guvernanţilor români de la acea vreme, inclusiv a comuniştilor, de a avea Transilvania alături de ţara mamă, a fost într-adevăr scump plătită. Ca urmare, la obligativitatea de a renunţa definitiv la Basarabia şi Bucovina, impusă de Uniunea Sovietică, s-a mai adăugat căderea din dreptul de ţară cobeligerantă, adică de câştigătoare a războiului, deşi numai la finalizarea lui a participat cu un efectiv de 540.000 de ostaşi, din care 170.000 căzuţi pe frontul din vest. Ca ţară înfrântă, numai aşa puteau explica sovieticii dreptul asupra Basarabiei şi Bucovinei. Dar asta n-a fost tot. Ca învinsă şi în schimbul Transilvaniei de nord, România a mai fost obligată să acopere, ziceau ei, o parte din pagubele pricinuite pe teritoriul sovietic, cu mărfuri, timp de 6 ani, şi să plătească o sumă de 300.000 de dolari, care la acea vreme era de-a dreptul exorbitantă. Noi, cei care am trăit acele perioade suntem convinşi că n-am fost iertaţi nici de o leţcaie.
Vorbind la general, nimic nu este prea mult, atunci când ce cere să recuperezi ceva ce îţi este sfânt. Şi, într-adevăr, Ardealul este sfânt pentru noi, e provincia cu cea mai mare valoare, atât materială cât şi sentimentală, pentru că ea e leagănul românismului şi inima României, aşa cum spunea şi marele Titulescu. Poate că nu numai contextul internaţional, ci şi politicile greşite ale guvernanţilor noştri, la vremea lor, ne-au adus în situaţiile arătate. De aceea, în calitatea noastră de contemporani suntem chemaţi să învăţăm mai mult din vicisitudinile istoriei, şi să facem tot posibilul ca asemenea momente să nu se mai repete. Noi nu avem nimic de dat, ci doar de primit. Fără Basarabia şi nordul Bucovinei, fără Maramureşul istoric România încă nu este întreagă. (va urma)
Ioan Cismaș
