Să vedem, foarte pe scurt, cum tratau ungurii naţionalităţile în propria ţară, cum erau respectate în statul ungar drepturile şi libertăţile acestora, îndeosebi ale românilor şi germanilor rămaşi în Ungaria după încheierea păcii în urma Primului Război Mondial.
Câteva date statistice oficiale din anii 1910, 1920 şi 1930 vor înfăţişa mişcarea etnografică din Ungaria.
Conform recensământului ungar din 1910, în teritoriul de astăzi al Ungariei se aflau 85.000 de români. În statistica oficială din 1920 se arată că numărul românilor era de numai 24.000, iar potrivit recensământului din 1930, doar de 16.000. Deci în timp de 20 de ani, numărul românilor din Ungaria de după 1919 s-a redus cu 69.000 de suflete, adică cu 80%.
Această scădere vertiginoasă este justificată de unguri prin opţiunea multor români pentru cetăţenia ungară şi prin trecerea altora în România după fixarea noilor frontiere în 1919. Afirmaţia este însă contrazisă de faptul că românii care locuiau în Ungaria de secole în mijlocul populaţiei ungureşti şi ar fi putut oricând să se strămute în Transilvania în mijlocul fraţilor români, n-au înţeles nicidecum să-şi părăsească în număr mare, după 1920, localităţile în care s-au născut şi ei, şi strămoşii lor. Dacă s-ar fi produs o strămutare atât de masivă, de 69.000 de români, autorităţile ungare, de unde plecaseră, şi autorităţile române, unde veneau, ar fi avut o evidenţă precisă a celor strămutaţi, dar asemenea documente nu există. Diminuarea catastrofală a numărului românilor din Ungaria este urmarea unei ofensive puternice de deznaţionalizare iniţiată după Trianon, când în Ungaria s-a declanşat un curent naţionalist (ébredö magyarok) exclusivist şi intolerant, care avea drept scop desfiinţarea naţionalităţilor rămase între hotarele sale. Acest curent nu era decât o reeditare de manieră forte a presiunilor de maghiarizare din trecut.
Oficialităţile ungare au învăţat că problema naţionalităţilor, pe care n-au putut-o rezolva prin metodele uzitate în trecut, a distrus Ungaria Mare. De aceea, în Ungaria Mică nu mai era nevoie de minorităţi naţionale.
La 31 decembrie 1930, rezultatele recensământului din Ungaria stabileau că populaţia ţării era de 8.688.000 de suflete, dintre care: 479.000 germani, 105.000 slovaci, 28.000 croaţi, 16.000 români, 7.000 sârbi, 28.000 bunievaţi (un fel de slavi sudici inventaţi spre a reduce numărul sârbilor), faţă de care numărul ungurilor era de 8.000.000 (în care erau socotiţi şi circa 250.000 de evrei şi ţigani, după practicile mai vechi). Toţi românii din Ungaria vorbeau limba maghiară, aşa că dacă au rezistat şi s-au declarat români până în 1910, după această dată, în recensămintele din 1920 si 1930 apar înglobaţi în majoritate în naţiunea ungară, rezistând totuşi în 1920 să se afirme ca români după limba maternă – 24.000, iar în 1930 – 16.000.
După cum reiese din statisticile ungare, între 1920-1930, numărul ungurilor a crescut cu 10%, iar numărul celorlalte naţionalităţi a scăzut: germanii cu 14%, slovacii cu 40%, românii cu 33% etc. Este paradoxal să se constate că numai naţiunea ungară este prolifică, iar celelalte naţionalităţi nu numai că n-au crescut cu sporul natural, dar au suferit o scădere continuă, de mari proporţii. Cauza este cunoscută: falsul în întocmirea recensămintelor prin stabilirea naţionalităţilor pe baza limbii vorbite.
În nerăbdarea lor de a lichida cât mai curând minorităţile naţionale din ţară, conducătorii Ungariei horthyste au mers până la a maghiariza numele tuturor cetăţenilor. Societatea pentru maghiarizarea numelor (Országos Névmagyarositó Társaság), înfiinţată de Lengyel Zoltán, desfăşura o activitate formidabilă, sperând ca, printr-o propagandă intensă, să fie maghiarizate 100.000 de nume în fiecare an. Societatea a reuşit să maghiarizeze în câţiva ani mai multe sute de mii de nume, sperându-se în maghiarizarea numelor tuturor locuitorilor Ungariei. Având şi numele maghiarizat şi vorbind şi limba maghiară, fiecare cetăţean devine „ungur curat”. Iată mijlocul prin care naţiunea ungară creştea vertiginos, iar naţionalităţile scădeau şi se contopeau în masa ungurilor pentru a rămâne în Ungaria naţiunea ungară, îndeplinindu-se astfel visul: „Ungaria, numai a ungurilor”.
Aşadar, tot ceea ce au întreprins în Transilvania, în baza legislaţiei budapestane, maghiarii şi secuii şovini în scopul desfiinţării românilor prin maghiarizare, n-a fost altceva decât realizarea aceluiaşi obiectiv urmărit de statul ungar – desfiinţarea totală a naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria.
Acest fapt confirmă afirmaţia că acţiunile maghiarilor şi secuilor din Transilvania întotdeauna au fost ordonate şi dirijate de Budapesta. Până în 1945, în Ungaria nu au existat şcoli româneşti şi limba română era interzisă chiar şi în Biserică. Cele câteva biserici ortodoxe şi greco-catolice şi cei câţiva preoţi români făceau mari eforturi să menţină trează conştiinţa naţională în sufletele bieţilor români, cu toate că li s-a impus să slujească în limba maghiară, pentru ca astfel românii să-şi uite limba; se adaugă faptul că cei 85.000 de români n-aveau o şcoală şi nici un învăţător român.
La cea de-a 25-a Conferinţă interparlamentară europeană, delegatul României, Djuvara, în urma atacurilor aduse statului român de către delegaţii Ungariei, Berzeviczy şi Lukács, a atras atenţia conferinţei asupra regimului opresiv la care era supusă minoritatea română din Ungaria: „Afirm – a declarat delegatul român – că românii din actuala Ungarie, locuind de-a lungul frontierei române, n-au nici o şcoală şi nici o biserică şi sunt împiedicaţi să uzeze de limba lor”. Despre viaţa pe care o duceau românii din Ungaria interbelică lăsăm să vorbească scrisoarea unui român, trimisă ziarului „Universul” şi publicată în întregime în numărul din 13 decembrie 1933 al ziarului respectiv: „Având neamuri în Ardeal, unul din ele pe ascunziş a putut pătrunde până la noi. Am aflat de la el multe lucruri interesante, între altele şi despre dureroasa împrejurare că ce mari domni sunt ungurii din România. Când mă gândesc că ce amar suntem noi apăsaţi aici, nici nu ne vine să credem că lor li se dă atâtea libertăţi. Numai una să spui. Eu, de pildă, dacă mi-aş spune numele, arătând cine sunt, eu care voi spune lucrurile drepte (jur pe ce am mai sfânt că sunt chiar aşa), nu aş mai vedea soarele, câtă vreme ungurii la d-voastră, din România, vin la noi, mânjesc pe români cum ştiu mai urât, şi apoi se duc acasă în România, vă dau sfaturi prin ziarele lor, se fac deputaţi în parlamentul românesc, ajung la slujbe mari de stat şi îşi fac averi mai mari decât ungurii din Ungaria.
Noi suntem rămaşi români în Ungaria, răsfiraţi prin zeci de sate curat româneşti, care amestecate, cu totul vreo 70-80.000 de suflete. Noi, până la bătaie (Primul Război Mondial – n.a.), am dus-o cum am dus-o, căci eram împreună în vechea Ungarie milioane de oameni şi aveam şi noi domni români cu noi. De la bătaia cea mare încoace, de când Dumnezeu sfântul a ajutat celor mulţi să se stăpânească ei, prin graiul şi legile lor româneşti, noi am rămas fără nici un ajutor; nu avem pe nimeni cu noi. Dascălii şi popii noştri au fost schimbaţi cu unguri.
Aproape în fiecare sat unde sunt români s-au făcut jandarmerii. Din biserică au scos graiul strămoşesc, astăzi numai ungureşte se face slujba. De cărţi de poveşti de citit, de foi româneşti nici vorbă nu poate fi să avem. Barem domnii români din Pesta, care se ţin de România, dacă ar fi buni să mai vină pe la noi să ne vadă, că poate aşa nici nu ne crede nimeni ce umiliţi suntem.
Toate le-am răbda, dacă aşa ni s-a dat, ca numai noi să nu putem ajunge în România – dar să ştim că ne lasă ungurii să ne vedem de treburile noastre, să ne tragem jugul nostru de toate zilele, dar măcar să nu ne ciufulească şi batjocorească.
Ne-au făcut să ne cumpărăm şi noi haine de levente (premilitari), să avem puştile noastre, să facem exerciţii în Duminică şi sărbători. Bat pe feciori dacă Duminica, în loc să meargă la joc, cum îi obiceiul creştinesc, nu se duc la exerciţii de levente, îi bat de îi lasă pe jumătate morţi. Toate ar fi cum ar fi, necaz e că nu căpătăm de la nimeni nici un cuvânt de încurajare. Poate se crede de noi că suntem puţini, dar noi suntem mulţi şi necăjiţi rău.
Barem radioul din Bucureşti de ne-ar spune câte una alta, căci ăsta de aici din Pesta auzim că toată ziua le vorbeşte ungurilor din România. Ba chiar spune câte una despre ce e în România de nu ne vine să credem.
Bine ar fi zău, că barem la sărbători mai mari vreun domn care ştie graiul nostru de aici, ne-ar vorbi ceva pe înţelesul nostru, nu aşa pe domnie, cum spun românii de aici graiului de la radio din Bucureşti.
Faceţi ceva pentru noi, că am auzit că dvs. iubiţi mult poporul românesc şi dacă nu altceva, dar scăpaţi-ne, să nu trebuiască să înjure copiii şi feciorii noştri, români ca şi părinţii lor, neamul din care au ieşit.
Poate nici nu ştiţi ce fac cu noi. Duminica, după exerciţii de levente, vin feciorii mărşăluind acasă, cântând cântece războinice ungureşti. Când ajung la capătul satului, înainte de a se duce fiecare acasă, trebuie toţi laolaltă să strige: Dumnezeu să bată pe duşmanii maghiarimii, mai ales pe valahi!
La început am crezut că vom putea face ceva, să vadă ungurii că de data asta nici împărăţia iadului nu ne poate cere şi că ne vor lăsa pe noi românii în pace să spunem una ca asta, dar jandarmii nu ne iartă.
Seara, după ce feciorii noştri au spus asta, se roagă la Cel de Sus să le ierte greşeala şi să asculte dorinţa sufletului românesc, binecuvântând poporul şi naţia românească, iar să nu asculte ce spun buzele lor de groaza schingiuirilor jandarmilor.
De ce nu-i puneţi şi dvs. în România pe unguri să-şi blesteme neamul? Eu ştiu de ce. Pentru că românul este creştin, iar aşa lucru ce fac ei cu noi, numai păgânii sunt în stare să facă.
Multe ar fi necazurile noastre, răbdăm mult mai ales de la jandarmi şi fisolgăbirăul, dar toate le-am răbda mai uşor, dacă am putea şi noi da ceva sprijin sufletesc românesc.
Faceţi ceva, cât de puţin pentru noi, că suntem mulţi şi necăjiţi. Şi aici unde-s stăpâni peste noi, îs mai răi cu noi ca omul cu câinele ce nu-i trebuie” – încheie scrisoarea lui tristă şi jalnică bietul român amărât din Ungaria lui Horthy.
Situaţia descrisă mai sus era aceeaşi în toate comunele în care trăiau în Ungaria români. Guvernul român cunoştea acest tratament inuman şi a protestat pe lângă Guvernul de la Budapesta, cerând încetarea tuturor acţiunilor de deznaţionalizare a românilor şi aplicarea unui tratament similar cu acela aplicat maghiarilor din România. Niciodată însă Guvernul român n-a dat vreo speranţă românilor rămaşi în Ungaria după trasarea frontierei în 1919 – pe care o consideră definitivă – că teritoriul pe care se află ei acolo va fi alipit vreodată României. În schimb, i-a îndemnat să înţeleagă situaţia şi să se comporte ca cetăţeni leali ai patriei în care trăiesc, menţinându-şi originea etnică în limitele constituţiei şi legilor ungare.
Prof. univ. dr. Mihai RACOVIŢAN
Expl. foto: Preocupările pentru maghiarizarea numelor sunt vechi în Ungaria. În imagine: celebrul manual de maghiarizare al lui Telkes Simon, apărut la Budapesta în 1898.
