Motto: „ Pământul a degenerat; sunt semne că lumea se apropie de sfârşit cu paşi repezi; corupţia a cuprins totul; copiii nu-şi mai ascultă părinţii; fiecare doreşte să scrie o carte şi sfârşitul e fără îndoială aparte” ( inscripţie asiriană, cca 2800 î.e.n.)
O profeţie veche de peste cinci milenii planează ca o sabie a lui Damocles asupra omenirii, anunţând sfârşitul civilizaţei umane. Generalizarea corupţiei, adâncirea prăpastiei dintre generaţii, dorinţa de a accede la nemurire printr-o carte, sunt pare-se tare ale societăţii de care se vorbea încă din antichitate. Un clarvăzător al acelor vremuri a privit parcă până în secolul XXI, anunţând inevitabilul sfârşit. Timpul în care scrierea de cărţi nu mai este o treaptă civilzatoare şi sursă perenă de inspiraţie pentru generaţii viitoare, ci a ajuns un flagel, un „rău” care ameninţă existenţa terestră, acesta ar fi semn sigur al declinului omenirii. Luând în considerare şi alţi factori care pun în pericol viaţa planetei, am putea spune că ne apropiem de un sfârşit implacabil al civilizaţiei umane. Dar de ce scrierea de cărţi a ajuns un „rău”, o boală care trebuie eradicată, pentru a contracara efectele „molimei” ce a cuprins omenirea? Care este antidotul potrivit? Din fericire, încă se mai lucrează la găsirea „vaccinului salvator” asigurând, ca şi în epocile precedente, sorţii de supravieţuire. Iar acest antidot împotriva inflaţiei de literatură care a lovit ca un cataclism lumea cărţii, este recursul la cultură, la scrierile de calitate, expresia unui act de conştiinţă, prin acel summum de cunoştinţe şi de valori umaniste pe care cartea trebuie să le transmită, dacă se doreşte o sursă a vieţii.
Romanul Drumul spre sanctuar, scris de medicul covăsnean Ioan Oliviu Niculiciu, septuagenar, este o astfel de carte care transmite imperativ/ultimativ încrederea în cultură, înzestrată cu funcţiile sempiterne, de a conserva trecutul, de a educa în plan intelectual şi estetic, de a deschide calea reflecţiei filosofice cu valenţe umanist-existenţialiste. Înzestrat cu un bagaj solid de lecturi, de la clasicii Seneca, Tacit şi Martial până la Shakespeare, Schiller, Voltaire, Nietzsche, Nicolae Iorga ori Garabet Ibrăileanu , autorul traduce o experienţă de viaţă, pusă sub semnul reflecţiei filosofice şi al introspecţiei auctoriale, romanul devenind la rându-i sursă de reflecţie şi de introspecţie pentru cititorul care iese cu mult mai îmbogăţit în urma acestul act de cunoaştere prin lectură: „Cartea aduce în faţa cititorului destinul unui intelectual de marcă ce, de-a lungul existenţei sale, cunoaşte pe lângă multe bucurii şi multe încercări eşuate, nenumărate înfrângeri…” ; „ Finalul… dezvăluie mesajul luminos, energizant, al întregului… vine din partea unui scriitor- filosof pentru care viaţa e un dar ce trebuie trăit cu demnitate şi înţelepciune” (din Prefaţa cărţii, p.5).
Apărută la Editura Eurocarpatica din Sf. Gheorghe, în anul 2017, cartea propune teme de meditaţie pe marginea destinului uman individual şi colectiv, plasând acţiunea într-o zonă a ţării despre care în literatura română s-a scris foarte puţin până acum.
Construcţia romanescă este ea însăşi elaborată, gândită minuţios. Folosind tehnica punctului şi a contrapunctului, îmbinarea pasajelor descriptive cu citatul livresc, romanul construieşte planuri narative care aduc în atenţie un trecut, nu foarte îndepărtat, al României aflate sub dominaţia comunistă, până în secolul XXI, şi pun în centru un traseu existenţial: destinul intelectualului care traverseză experienţe marcante, nelipsind tribulaţiile sentimentale. Aici se adună liniile de forţă ale cărţii, care permit şi decodificarea titlului ales. Într-o asemenea perspectivă, „Drumul spre sanctuar”poate fi înţeles ca drum al omului către sine însuşi, un drum al fiinţei care evoluează, cu fiecare experienţă trăită, care se apropie de Centru, cu fiecare dramă resimţită. Prin labirintul vieţii, firul călăuzitor este iubirea, iar asocierea vieţii cu suferinţa este demers purificator, care aduce catharsisul. Rememorarea prin evocare este calea aleasă de autor pentru identificarea Centrului, devenit sinonim cu Sanctuarul. Iar cartea se constituie într-un demers purificator care recuperează nu doar o istorie personală, ci şi o istorie colectivă, pusă sub semnul analizei lucide. Sunt rememorate, prin distanţare obiectivă, întâmplări care scriu istoria anilor marcaţi de instaurarea regimului comunist în România, sunt reiterate pasaje biografice dintr-o istorie personală, întâlniri care ţes pe canavaua timpului portrete umane de o uluitoare vivacitate. Acestea, puse pe fondul interogaţiilor cu valenţe filosofice, care aduc în discuţie tema timpului, a vieţii şi a morţii, a fericirii, problematica destinului uman, legătura cu divinitatea. Discursul narativ se construieşte prin evocare, problematizare, dar şi apelând la citate, referinţe livreşti bogate, figuri istorice invocate. Fără a dramatiza, ori a cădea în capcana teoretizărilor sterile, cartea foloseşte referinţele livreşti de pe poziţia unei autorităţi sapienţiale care permite o mai bună înţelegere, pusă în lumina adevărului, a realităţilor istorice evocate, dar şi a personajelor din demersul narativ, parte a destinului personajului principal.
Inserţia biograficului este necesară pentru configurarea intrigii romaneşti: „ În secuime, ascensiunile mele, ca renegat social, erau curse cu obstacole, ocolişuri şi coborâşuri imprevizibile. Rămăsesem după absolvire aici, printre secui, făcându-mă că nu aud unele atacuri naţionaliste (…). Aici urmăritorii originilor mele „nesănătoase” mi-au pierdut urma şi era pentru prima dată când aveam un statut social normal, la care ţineam şi pe care îl onoram”. (p.29, cap.7)
Destinul personajului principal, medic veterinar în secuime, urmează un parcurs marcat de succesele profesionale, dar şi căderi, înfrângeri, suferinţă. Experienţelor existenţiale li se adaugă inevitabil cele sentimentale. Ele permit cunoaşterea îndeaproape a unor realităţi caracteristice zonelor multietnice. Numele maghiare (Zsuzsa, Sara, Erika) ale iubirilor pasagere se întâlnesc cu cele româneşti (Amalia, Viviana, Tereza), toate gravitând în jurul a ceea ce constituie personajul feminin misterios al romanului : Hilda, a cărei fiică, Erika, este un posibil rod al iubirii celor doi.
Avatarurile sentimentale ale eroului, pe numele său Doru, conturează portrete feminine diverse, specifice şi ele unui timp şi loc anume: profesoara de fizică sau de istorie, în căutarea unui mariaj potrivit, muncitoarea adulteră, femeia devotată, femeia-vampă, femeia-activist de partid etc. Tribulaţiile sentimentale asigură pretextul pentru descrierea epocii comuniste, în speţă anii 60, când încă nu se încheiase prigoana Securităţii la adresa celor consideraţi „cu origini nesănătoase”, categorie din care face parte eroul. Reiterăm vremuri de sărăcie, foame, frig, caracteristice perioadei de ascensiune a comunismului, cu mult clamata „victorie a socialismului”, pătrundem treptat în sfera realităţilor istorice văzute prin prismă subiectivă şi ne apropiem de ceea ce constituie punctul central al cărţii: povestea de iubire dintre erou şi Hilda. Portretul acesteia apare idealizat: „era frumoasă ca o zi de Armindeni”. Personajul feminin vine cu o biografie încărcată: femeie foarte atrăgătoare, dansatoare într-o trupă care colinda prin ţară şi peste hotare, era copil abandonat la orfelinat, crescut de o familie cumsecade, care-i asigură stabilitatea materială, fără a se ocupa însă de sufletul ei. Descoperind iubirea, eroina se redescoperă şi se reevaluează pe sine. Povestea de iubire, drapată în faldurile discreţiei, conturează imaginea idealizată a cuplului platonician, părţi inseparabile, unite prin apartenenţa la acelaşi suflet: „Parcă urcam spre un Heilington (germ.”sanctuar”) pe o scară îngustă a îngemănărilor spiritului” (p.22). În relaţia protagoniştilor primează, cum altfel, spiritul, cel care dă coerenţă şi coeziune cuplului erotic.
Până şi prezenţa naturii în contextul acestui love story este una spiritualizată: „Afară ploua liniştit. Natura se armonizase cu noi sau, poate, noi deveniserăm o parte a armoniei sale eterne” (p.30). Putem considera că natura este un personaj central al cărţii, datorită rolului cu care este învestită. Ea marchează pasaje narative, trecerile de la un episod la altul, ori indică praguri de conştiinţă ale eroului, fiind cel mai adesea martor şi protagonist al întâmplărilor, ca în literatura de cea mai romantică factură: „Soarele incendia dealurile asfinţirilor, scriindu-şi romantic poezia de adio. Cârduri de ciute ieşeau la margini de crâng, cu o impozanţă seniorială. Siluetele arborilor de pe coline se profilau tot mai şters pe orizonturile înserării” (p.41).
Referinţele livreşti, agrementate de introducerea în orchestraţie a titanilor muzicii clasice: Wagner, Beethoven, Berlioz, Mozart, Massenet, Handel şi Bach etc., realizează în contextul romanesc un univers al sinesteziilor, întâlniri fericite dintre muzică, literatură, filosofie, îmbogăţesc o realitate referenţială receptată subtil prin puterea simţurilor (tactil, olfactiv, auditiv, vizual), desăvârşind simbolicul drum spre sanctuar. Un drum al eroilor, unul spre celălalt, drumul fiecăruia spre sine însuşi, iar la un nivel superior, drumul spre centru al fiinţei umane, redat prin consacratul dicton „Nosce te ipsum” –în gr.”gnothi seauton”(p.207).
Tehnica oglinzilor paralele este ilustrată prin faţete ale personalităţii eroului, identificabil în text cu alţi eroi, replică a naratorului subiectiv. Cel mai apropiat îi este evreul Blum, supravieţuitor al Holocaustului, la care întâlnim aceeaşi predispoziţie pentru livresc, bogata cultură generală, cultivarea aforismului. El este recunoscut explicit ca un alter ego al personajului principal. Întâlnirea eroului cu Blum, pe care i-l prezintă Erika, este revelatoare pentru sensurile romanului, completând în chip salutar imaginea romancierului-filosof: „ Trăim tot mai convinşi că fericirea este numai redeşteptarea unor trăiri idealizate. De cele mai multe ori ea ni se oferă numai spre a ne fi luată sau pentru a da o nouă dimensiune nefericirilor de zi cu zi (…) Tot ce am durat pe parcursul unei vieţi, lipsite de pragmatism, a fost un sanctuar, cu o parte din marile comori de cunoaştere ale umanităţii, mai pe nemţeşte, un Heilingtum. Întreaga mea evoluţie pământească aş putea-o numi „Drumul spre Heilingtum, un drum presărat cu încercări şi răspântii…” (p.206) ; „Cândva Blum îmi dezvăluise câte ceva despre fenomenologia onirică… Parcă îl aud spunând: Suntem adăposturi vremelnice ale unui suflet descins din Marele Univers Spiritual al unei Forţe Supreme, pe care nici una din religiile acestei lumi n-a reuşit s-o definească precis” (p.212).
Perceput ca un roman cu valenţe autobiografice, romanul lui Ioan Oliviu Niculiciu deschide cititorului drumul spre sanctuarul indicibil al cărţii, al culturii. El iniţiază, în timp ce se confesează, instruieşte şi educă, pe măsură ce parcurgem, alături de eroii săi, un traseu existenţial marcat de izbânzi şi înfrângeri. Nu elucidează problema mult disputată a fericirii. Oferă doar o sugestie, întrezărită în mesajul luminos al cărţii care transmite încrederea în valorile perene ale umanităţii. Şi dacă avem în vedere doar acest aspect, cartea „Drumul spre sanctuar”, substanţial roman de idei, merită un loc de cinste în paradigma literaturii contemporane.
Maria Monica STOICA
