Sfântul Ierarh Andrei Şaguna s-a născut din părinţi temători de Dumnezeu, ai căror strămoşi erau „vlahi” sau „aromâni” vieţuitori în Balcani, care, din cauza stăpânirii turceşti, în veacul al XVIII-lea, s-au refugiat în câteva ţări creştine, din Imperiul Austriac. Familia Şaguna când, din voia lui Dumnezeu, a adus pe lume pe Anastasie, viitorul sfânt ierarh al Ardealului, se găsea în oraşul Mişcolţ, în nord-estul Ungariei.
Era în preajma Crăciunului din anul mântuirii 1808. Vrednica sa mamă, Anastasia, a dat pruncului nounăscut numele ei, care înseamnă „înviere”. După ce a venit pe lume Anastasie, la câţiva ani tatăl său a plecat la cele veşnice. Astfel, Anastasia Şaguna se regăseşte în faţa necazurilor vieţii cu trei copii: Evreta, Ecaterina şi Anastasie, rămaşi orfani de tată.
Înfruntând mari lipsuri materiale, a reuşit să facă din ei oameni crescuţi în frică de Dumnezeu, păstrători ai sfintelor predanii ortodoxe. Anastasie a fost dat să înveţe la cele mai bune şcoli ale timpului: şcoala primară „grecovalahă” din Mişcolţ, întreţinută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mişcolţ, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraş, unde a făcut studii strălucite de Filosofie şi Drept.
La terminarea studiilor, tânărului Anastasie i se deschidea în faţă o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor. Însă, la îndemnul evlavioasei sale mame, a plecat la Vârşeţ (în Banatul sârbesc de azi) şi s-a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. La absolvire intră ca frate în mănăstirea sârbească Hopovo, unde, la nici 25 de ani, a cerut să fie tuns în monahism.
A primit numele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat. Era un călugăr învăţat, cu studii de drept, filosofie şi teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină şi slavonă. Cu toate acestea, noul ostaş în slujba Domnului Hristos s-a ostenit întru smerenie şi ascultare desăvârşită, lucrând cu timp şi fără timp în împlinirea virtuţilor, sporind în evlavie şi rugăciune curată, desăvârşindu-se duhovniceşte şi înălţându-se, prin cunoaştere, către asemănarea cu Dumnezeu.
A fost apreciat foarte mult de ierarhii ortodocşi sârbi, care l-au rugat să părăsească liniştea mănăstirii şi să activeze în cadrul Mitropoliei de la Carloviţ. Făcând ascultare, împlineşte această chemare şi, timp de 13 ani, activează ca rector, asesor (consilier) mitropolitan, profesor de seminar şi ca egumen la patru mănăstiri sârbeşti (Iazak, Beşenovo, Hopovo şi Covil).
În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviţ l-a numit „vicar general” al Episcopiei româneşti vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. În decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni la propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena şi hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviţ în Duminica Tomii a anului 1848.
Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde poporul român ortodox îl aştepta ca pe un izbăvitor. S-a implicat direct şi cu multă dăruire în toate acţiunile de reabilitare a identităţii culturale şi spirituale a naţiunii românilor ardeleni, pe primul loc fiind recunoaşterea lor ca „naţiune” egală în drepturi cu maghiarii, saşii şi secuii şi desfiinţarea iobăgiei.
În plan bisericesc Mitropolitul Andrei Şaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieşirea Bisericii româneşti din Ardeal de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Carloviţ, sub care a fost aşezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desfiinţată în 1701 de autorităţile de stat de atunci), iar Andrei Şaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor din Ardeal, Banat şi „părţile de vest” (Crişana).
El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres naţional bisericesc, în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale faţă de stat, dar şi participarea laicilor la conducerea vieţii bisericeşti, în probleme administrative şi economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s-au păstrat şi în Statutele următoare, până azi. Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al învăţământului şi culturii româneşti din Ardeal.
El a reorganizat vechea şcoală teologică de la Sibiu ca un Institut teologicpedagogic, cu două „secţiuni”, în care se pregăteau viitorii preoţi, dar şi învăţătorii celor aproximativ 800 de şcoli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înfiinţate în timpul lui). Tot el a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Braşov (actualul Colegiu „Andrei Şaguna”), un Gimnaziu la Brad, în judeţul Hunedoara, o şcoală „reală comercială” în Braşov, a iniţiat cursuri pentru neştiutorii de carte în fiecare parohie.
La Sibiu a înfiinţat o „tipografie diecezană”, în care s-a tipărit ziarul „Telegraful Român” (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), „Calendarul” eparhial (numit azi „Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru şcolile primare, dar şi manuale pentru învăţământul teologic (unele scrise de el însuşi), toate cărţile de slujbă, unele în mai multe ediţii, o nouă ediţie a Bibliei, în 1856-1858 şi multe altele.
Tot Şaguna a fost acela care a obţinut acordul autorităţilor pentru înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (ASTRA). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale şi universitare, din rândul cărora s-a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.
A organizat actuala reşedinţă mitropolitană din Sibiu, a ctitorit biserica din Guşteriţa (azi cartier al Sibiului) şi a îndemnat preoţii şi credincioşii să contribuie cu banii şi braţele la ridicarea unor biserici şi clădiri şcolare. Intenţiona să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reuşit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor.
A fost un ales rugător şi postitor, un desăvârşit liturghisitor, predicator şi păstor de suflete, care a păstrat în permanenţă legătura cu clerul şi credincioşii. A trecut la cele veşnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Răşinari, aşa cum a rânduit el însuşi prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică şi fără pompă”.
Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul drept-credincios l-a cinstit cum se cuvine şi după moarte, socotindu-l între cei mai de seamă ierarhi pe care i-a avut Ardealul. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în anul 2011, rânduindu-i pomenirea în ziua de 30 noiembrie.
https://basilica.ro/
