În vremea zăpezilor, la mijloc de gerar, simțim mai mult în suflet chemarea Poetului. Întotdeauna, aniversările și comemorările lui Eminescu au străbătut inimile, îndemnând la reflecție, la luare-aminte, spre rememorări, lecturi și relecturi.
În cele ce urmează ne vom referi la revista „Meșterul Manole”, care, în anul 1939, a realizat o anchetă cu privire la receptarea lui Eminescu, după cincizeci de ani de la trecerea sa.
Despre „Meșterul Manole”, revistă apărută într-o vreme neprielnică literaturii, la București, în perioada ianuarie 1939-aprilie 1942, nu s-a putut vorbi sau scrie până în 1990. De ce? Ca și alte publicații literare valoroase, a fost lăsată deoparte ca fiind reacționară, retrogradă, „antirevoluționară”. Acum ne explicăm toate acestea, având în vedere perioada apariției revistei: pregătirea celui de-al doilea Război Mondial, începerea acestuia, situația politică încordată generată de Mișcarea Legionară, apoi instaurarea, după război, a dictaturii comuniste. La toate acestea se adaugă faptul că liderul grupării de la „Meșterul Manole”, Vintilă Horia (1915-1992), alesese drumul exilului (Cf. Ion Simuț, Depășirea respectuoasă a gândirismului, în „România literară”, nr. 2/2005). Așa se explică situația că niciuna dintre sintezele de istorie literară, dinainte de 1990, nu amintesc revista „Meșterul Manole”.
Există afirmații potrivit cărora, în istoria culturii române, revista „Meșterul Manole” trebuia să continue tradiția unor mari reviste și curente ca „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Sămănătorul” și „Gândirea”. După afirmația mentorului publicației și al grupării, Vintilă Horia, revista se voia apolitică „dedicată exclusiv geniului românesc socotit demn, de către noi toți, de a ieși din provincialismul Europei Centrale și de a se face cunoscut în lumea întreagă” (Cf. Ion M. Mihai, O revistă uitată –„Meșterul Manole”- în antologie, în „Nord literar”, nr. 7-8 (26-27), iulie-august 2005).
Numărul 5-6, iunie-august 1939 al revistei „Meșterul Manole”, astăzi o raritate bibliofilică, este închinat „marelui poet, ca un omagiu adus de generația noastră aceluia ce va rămâne veșnic în cultura noastră ca un prototip al omului tânăr”. Membrii grupului au fost rugați să răspundă la două întrebări, cu dublă semnificație, una personală „Cum l-ați cunoscut pe Mihai Eminescu?”, în legătură cu procesul intim de apropiere și cunoaștere a operei eminesciene; cealaltă întrebare se referă la valabilitatea în timp și spațiu a operei lui Eminescu, „Care credeți că e valoarea actuală și universală a operei lui?”. Recunoaștem că întrebările sunt actuale și pentru noi. Mai mult, ar fi indicat să răspundem la ele, chiar dacă o vom face doar în sinea fiecăruia.
Răspunsurile la cele două întrebări date de tinerii membri ai grupării „Meșterul Manole”, publicate în numărul mai sus amintit, sunt adevărate mărturii privitoare la posteritatea lui Mihai Eminescu. Cunoașterea lor, astăzi, o datorăm istoricului literar Nicolae Scurtu ce a publicat placheta „Eminescu văzut de gruparea literară „Meșterul Manole”, considerând că „intervențiile lor se dovedesc a fi inteligente, mature și cu un mare grad de aproximare a valorii eterne a operei lui Eminescu (Nicolae Scurtu, Însemnări despre posteritatea lui Eminescu, în „Eminescu văzut de gruparea literară „Meșterul Manole”, București, Editura Ulpia Traiana, 1997).
Gruparea literară „Meșterul Manole” este alcătuită din tineri scriitori ce dovedesc a avea lecturi vaste și temeinic însușite, precum Ion Frunzetti, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Constantin Micu, Horia Nițulescu, Ion Șiugariu, Ovid Caledoniu, Mihail Chirnoagă, Aurel Marin, Teodor Scarlat.
Părerile și ideile acestora sunt foarte interesante. Fiecare mărturisește bucuria de adolescent a descoperirii lui Eminescu, a revelației nemărginitei armonii eminesciene. Tânărul Mihai Chirnoagă prezintă „momentul Eminescu” ce începe după anul 1931, datorită căruia „s-a creat o vrajă cu totul specială, vraja mitului, prin care conștiințele ce trăiesc în ideea culturii își întăresc credințele în forța poetică a acestui neam”, insistând asupra faptului că este absolut necesar „să apară o resuscitare a interesului pentru Eminescu.”(p.12-13)
Ion Frunzetti menționează că Eminescu abordează marile teme ale umanității, resimțite de poet într-o viziune proprie cu mijloace de expresie originale, realizând „lucide intuiții, adânc răsfrânte în suflet și personal ordonate după liniile de forță ale fanteziei sale creatoare, sunt forjate într-o măiastră – prin noutate și justețe – expresie artistică, într-un cosmos accesibil nouă numai datorită lui.” (p.14-15)
Vintilă Horia păstrează peste ani amintirea șezătorilor de la Colegiul Național „Sfântul Sava” unde erau recitate „versurile misterioase” ale Poetului și unde tinerii vorbeau despre Eminescu „cu verva și elanul anilor de atunci.” Despre „Luceafărul” afirmă că este „fără îndoială cel mai sublim poem al ultimelor două veacuri”, încheind cu afirmația că „valoarea actuală și universală a lui Eminescu stă, cred, în armonia perfect realizată a personalității sale literare și omenești.”(p.16-17)
Poetul Constantin Micu se entuziasmează scriind despre extraordinara sinteză a sensibilității umane care „de la fiorul cald al iubirii până la drama existenței cosmice, de la dragostea pentru frumosul natural până la cultul frumuseții artistice, de la sentimentul unei tainice comuniuni cu tradiția, rasa și pământul până la exaltarea iubirii de neam, toate au trecut prin pana de azur a poetului, care se consuma în focul inspirației sale, punând în lucrurile pământești lumina smulsă din cer și din suflet și dând astfel sentimentelor omenești o nouă demnitate, idealurilor apuse o nouă strălucire.” Cunoscându-l sub acest aspect, Constantin Micu crede că actualitatea lui Eminescu stă în eternitatea lui și că „idealul pe care l-a preferat Eminescu este acela al omului considerat în plenitudinea forțelor lui spirituale și morale”. Așa se explică faptul că nu este de acord cu etichetarea ca poet pesimist a lui Eminescu: „Numai printr-un abuz de cuvinte a putut fi numit pesimist un poet, care, profesând o concepție superioară a vieții și a omului, a oferit cea mai formidabilă lecție de adevărată trăire a ideilor de care era însuflețit.” (p.19-21)
Citind, ne emoționează cuvintele lui Horia Nițulescu (p.22-25) ce se încadrează între poeții posteminescieni, născuți într-un univers spiritual eminescian, încât nu ne miră afirmația: „pentru cine cunoaște cât de cât poezia universală (…), știe că Eminescu se află printre ființele cele mai de sus, printre luceferi” și nu ne este teamă „să-l rânduim pe Eminescu în Olimpul suprem, alături de Homer, de Virgiliu, de Dante, Shakespeare, Goethe, Dostoievski, marii latifundiari ai poeziei. Ca poet liric însă, tot Eminescu ni se pare voievodul. Nutrim o adâncă simpatie pentru d(omnul) Mihail Dragomirescu, de când am aflat că dânsul, cel dintâi, s-a încumetat să facă această afirmație.”
Horia Nițulescu constată un adevăr dureros pentru noi, anume că Eminescu nu este „cunoscut după rangul lui”, deoarece arta lui, legată inseparabil de limba noastră, nu poate fi cunoscută „în haine străine.” Prin urmare destinul eminescian se leagă de cel al limbii noastre. Salvarea ar fi „un imperialism spiritual românesc, care să ne impună în atenția universală și să ne consacre limba. Dar acesta este un vis prea frumos și prea mare, deocamdată.” Să visăm! Dar să ne mândrim că Eminescu semnează „primul nostru zapis de boierie spirituală. (…) el ne legitimează prezența în istoria culturii, ne potențează, ne sporește. Suntem mari prin prezența lui între noi.”
Constatăm încă o dată că problema universalității operei lui Eminescu este în strânsă legătură cu traducerea în alte limbi, idee exprimată de Ovid Caledoniu: „Universalitatea operei eminesciene? S-a vorbit prea mult despre această calitate a marelui poet. Aș mărturisi aici, printre altele, părerea de rău că Eminescu n-a fost tradus atunci când trebuia. Acum ar interesa, cred, numai ca istorie literară universală, comparată. El aparține întregii lumi, dar mai ales nouă ca români.” (p. 10). Aceeași idee o găsim și la Ion Șiugariu care afirmă clar că traducerile din Eminescu „trebuiau făcute cu cel puțin 50 de ani mai înainte” (N.B. este anul 1939), alt fel Eminescu „ne apare azi, doar în perspectivă istorică. E prezent așa cum sunt prezente cele câteva personalități mari ale literaturii universale. Opera lui e actuală numai întru cât universalitatea, eternitatea se pretează la actualitate.”, totuși „în sufletul meu a avut totdeauna un loc de frunte, în râvnirile mele a fost totdeauna o țintă. (…) Culmile se privesc, se admiră, se râvnesc în taină.” (p. 26-27)
Astfel tinerii scriitori de atunci au crescut și au visat, în apropierea versului eminescian, „într-un elan care nu se va frânge niciodată” (Aurel Marin, p. 18).
În biobibliografia eminesciană, merită a fi incluse și intervențiile tinerilor scriitori grupați în jurul revistei „Meșterul Manole”, deoarece ele constituie astăzi, la o lectură modernă, „autentice radiografii critice din care nu lipsesc anume stări emoționale” (N. Scurtu, Op. citată). Să reținem că gruparea de la „Meșterul Manole” reprezintă „ultimul val de poeți, prozatori, eseiști și critici din acea mult și pe drept cuvânt lăudată perioadă interbelică” (Pericle Martinescu, O amintire despre „Meșterul Manole”, în placheta citată, p. 5-7).
Încheiem cu afirmația lui Constantin Micu care descopereă în Eminescu pe „creatorul unei etici valabile pentru timpuri de înnoire și înnobilare morală și spirituală” (p. 30).
Luminița CORNEA
