În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita, de Ioan Lăcătușu și Erich-Mihail Broanăr, volum apărut la Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din Sfântu Gheorghe, în anul 2014.
Volumul s-a bucurat de recenzii, deosebit de favorabile, apărute în publicații locale, regionale și naționale, din conținutul cărora redăm câteva secvențe: „O mică enciclopedie a Munţilor… Prezenta lucrare este o sinteză a publicaţiilor româneşti din ultimii douăzeci de ani. Altfel spus, o radiografie a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei” (Îps Ioan, Mitropolitul Banatului); „O realizare de excepţie, un adevărat eveniment editorial… O oglindă, în imagini, a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei… şi un nou «act de identitate» a românilor din judeţele Covasna şi Harghita” (Acad. Horia Colan); „Un «îndreptar» necesar… un volum monumental, din seria celor mai importante tipărituri apărute după 1989 în România” (Ioan Longin-Popescu); „O carte impresionantă prin dimensiuni şi bogăţia informaţiei. O sinteză a sintezelor, o carte ce nu are cum lipsi din biblioteca oricărui conaţional care pretinde că e interesat de trecutul, prezentul şi viitorul său” (Mihail Groza); „Lectură obligatorie. Volumul prezintă în aproape 700 de pagini contribuţia românilor din această parte a ţării la clădirea patrimoniului cultural naţional şi universal” (Oana Mălina Negrea).
Deoarece lucrarea a fost editată într-un tiraj mic, în prezent Editura Eurocarpatica pregătește reeditarea ei, în cadrul proiectului cultural-științific „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative”, finanțat de Guvernul României, prin Secretariatul General.
Totodată, publicăm, în serial, cele mai importante capitole ale volumului (cu excepția sutelor de fotografii), în paginile cotidianului nostru.
- Din patrimoniul cultural-etnologic
II.1. Arhitectură populară
Evoluţia arhitecturii populare a acestei zone a fost condiţionată de mediul natural în ceea ce priveşte factorii fizico-geografici, de sistemul ocupaţional, de stadiul dezvoltării şi evoluţiei tehnicii la un moment dat, precum şi de schimburile culturale. Practicarea anumitor ocupaţii a determinat însă în mod nemijlocit tipul de organizare a gospodăriei cu tot ceea ce înseamnă locuinţa şi construcţiile anexe (grajd, şură, poiată, coteţe, şoproane, coteţe, pivniţe ş.a.) şi tehnica împrejmuirii acesteia cu gard şi porţi…
Ca parte componentă esenţială a gospodăriei, casa, locuinţa, reprezintă elementul central al definirii sistemului arhitectural popular. Tipologic, în funcţie de evoluţia planimetrică în strânsă legătură şi cu factorii sociali şi istorici, întâlnim tipul străvechi de locuinţă cu o singură încăpere (monocelulară), urmat de casa bicelulară de tip tindă – cameră, apoi casele cu două camere, de tip cameră-tindă-cameră, cameră-cameră-cămară, sau alte variante ale caselor evoluate, cu mai multe camere şi utilităţi. O primă şi meritorie analiză a casei din ţinuturile de sud-est ale Transilvaniei a realizat Sabin Opreanu, în perioada interbelică, arătând că tipurile de locuinţă din această zonă se regăsesc pe toată aria românească, scoţând în evidenţă şi unele elemente arhaice din alcătuirea lor cum ar fi grinda-meşter sau tipul iniţial al acoperişului în patru ape. În tipologia caselor, se evidenţiază legăturile vechi şi intense ale satelor cu zonele învecinate sub influenţa cărora de obicei au evoluat, reprezentând o serie de confluenţe şi interferenţe. Organizarea interiorului caselor cu toate componentele sale dispuse funcţional se realizează de regulă similar, ca şi la alte zone etnografice, în aceleaşi structuri de folosinţă pe colţuri şi pereţi, prezentând o compoziţie artistică unitară cu unele diferenţieri zonale totuşi în funcţie de elementele ce-l alcătuiesc.
Sursa: Marc Dorel, Evoluţia habitatului tradiţional în zona Topliţei Mureşului Superior, Editura Ardea-lul, Tg. Mureş, 2009, p. 179-193.
II.2. Ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale
Viaţa satelor şi oraşelor din Scaunele secuieşti înseamnă convieţuire, interferenţe, complementaritate între românişi secui şi, nu în ultimul rând, o zestre comună de avere materială, morală şi spirituală, o anumită demnitate a dimensiunii istorice legate de un destin comun, care ar trebui să creeze o permanentă punte de legătură şi de apropiere. Ocupaţiile tradiţionale – agricultura, creşterea animalelor, lucrul la pădure, meşteşugurile, alături de cele secundare, vânătoarea, pescuitul, albinăritul sunt întâlnite şi în părţile Covasnei şi Harghitei. Ocupaţiile de bază rămân agricultura şi creşterea animalelor, iar meşteşugurile ţărăneşti au răspuns unor cerinţe comune de prelucrare a produselor agricole, de construcţie, de realizare, de reparare a uneltelor sau specializate, pe valorificarea unor materii prime locale. Condiţiile geografico-climatice au determinat o anumită orientare a locuitorilor către practicarea unor ocupaţii productive spre folosirea cu maximum de eficienţă a resurselor naturale.
Etnograful Valer Butură consideră că „structura aşezărilor este în bună parte determinată de ocupaţii, sub influenţa cărora s-au organizat gospodării şi s-au dezvoltat principalele tipuri de sate: adunate, răsfirate, risipite”. Avem însă şi sate a căror imagine tipologică se încadrează între cele două tipuri de sate: „risipit” şi „adunat”. Este cazul satului Livezi, azi în Harghita, care este un sat răsfirat „sat de coline, de dealuri, dar şi al ocupaţiilor mixte din zonele cu posibilităţi de agricultură, livezi, fâneţe”. Între gospodării, se aflau grădini, cu fâneţe sau terenuri cultivate cu cereale sau legume; locuitorii se îndeletniceau şi cu oieritul, iar ciobanii satului urcau în munte, la Năşcălat, cu turmele de oi la stâne. Din ansamblul ocupaţiilor, „lucrarea pământului” sau creşterea animalelor au fost practicate încă de la întemeierea satului. Lucrarea pământului a trecut prin etape evolutive de la defrişarea pădurilor, cu scopul de a obţine parcele de teren pentru cultivarea cerealelor, până la extinderea terenurilor pe coastele dealurilor depărtate de gospodăriile ţărăneşti. Cele mai vechi culturi întâlnite aici au fost secara, orzul, ovăzul, cultura cartofului fiind cea mai importantă, în toată zona. Cartoful era produsul de bază în alimentaţie pentru hrana animalelor şi pentru schimbul de produse. Cartoful în Harghita a primit, de-a lungul timpului, denumiri diferite de la un sat la altul. La Livezi, Mihăileni, Frumoasa se spune „cartoafă” sau „pichiocă”.
Cultura cânepei şi a inului a fost una din culturile principale în satele din Harghita, Livezi, Nădejdea, Frumoasa, Mihăileni, Dăneşti, Cârţa, Sândominic. Fiecare ţăran avea, în capătul ogorului, un loc pentru semănatul cânepii, numit „cânepişte” sau „cânechişte”. Cultivarea şi prelucrarea cânepii se făcea cu multă grijă, deoarece era materia de bază pentru industria casnică. Astăzi au rămas doar „tochilele” care mai amintesc de o îndeletnicire atât de intensiv exersată în aceste sate.
Sabin Oprean în cartea sa „Ţinutul Săcuilor” introduce observaţia că, desfăşurarea vieţii umane dintr-o regiune este influenţată mult de resursele de trai, acestea condiţionând la rândul lor ocupaţia, nivelul şi felul de trai al locuitorilor. Toate lasă o urmă atât în distribuirea şi densitatea populaţiei, cât şi în felul şi distribuirea aşezărilor omeneşti. Sabin Oprean împarte ţinutul Secuilor în patru zone economice:
- zona herbageră cu păşuni şi fâneţe întinse, în care predomină păstoritul transhumant şi local şi creşterea vitelor; cuprindea locurile de pe linia de contact dintre regiunea de dealuri şi Munţii Harghita, cum şi satele din cuprinsul Carpaţilor Orientali şi câteva de la poala lor de Vest.
- zona agricolă-herbageră, mai întinsă decât celelalte, cuprinde întreaga zonă de coline şi dealuri din Mureş, Odorhei, Baraolt, sa tele de la cotitura Oltului şi Ciucul de Jos şi de Mijloc.
- zona agricolă propriu zisă, cuprinde centrul bazinului Trei Scaune, împreună cu satele de la Sudul Scaunului Trei Scaune, Valea Mureşului din Scaunul Mureş şi Câmpia.
- zona semiherbageră şi semiindustrială, cuprinde Ciucul de Sus şi Giurgeul. O delimitare în linii geometrice a acestor regiuni este cu neputinţă de realizat. Aceste patru se întrepătrund natural diversificând felul de viaţă al locuitori lor. Resursele lor de trai variază, de la sat la sat, nu numai după bogăţiile solului, ci şi ale subsolului. Toate acestea au dat naştere la specializări interesante pe care le întâlnim în felurite variante în toate zo nele, (întâlnim olari, împletitori de papură, vânzători de apă minerală etc.).
În aşa-numita zonă herbageră, ocupaţia de bază a locuitorilor era, aşa cum am amintit, păstoritul transhumant şi local, cu precizarea, deosebit de importantă pentru prezenţa elementului românesc în zonă, că păstoritul transhumant a fost, dintotdeauna, îndeletnicirea românilor din ţinutul secuilor.
Dacă românii din Breţcu se ocupau exclusiv cu oieritul, singura lor avere fiind turma de oi, ceilalţi din zonele amintite făceau, în măsură mai mică, şi agricultură. În Mărtănuş, românii, cu timpul, vor părăsi ocupaţia veche a păstoritului transhumant, coborând la câmp, alături de secui, având ogoare întinse şi vor face numai păstorit local. În celelalte sate de „bârsani”, cum sunt numiţi peste tot, în secuime, ciobanii români, numărul ciobanilor de meserie se împuţinează tot mai mult, prin cumpărarea de ogoare jos la şes. Bârsanii breţcani treceau peste Casin şi Miercurea-Ciucului şi păşteau oile în munţii Harghitei, apoi coborau cu oile până la Olahfalu (Vlăhiţa).
Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului românesc cuprinde referiri la „bârsanii din secuime”! Parte integrantă a păstoritului bazat pe păşunea alpină şi iernatul în câmpie, păstoritul covăsnenilor, breţcanilor şi cel din satele de la curbura interioară a Carpaţilor are numeroase asemănări cu cel din Săcele şi din întreaga ţară a Bârsei, având neîndoielnic şi aspecte specifice.
Covasna şi Breţcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan, ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii graniţe, pe linia de permanent şi durabil contact cu cele două ţări române, care le-au putut pune la dispoziţie, în apropierea lor, cei mai buni munţi pentru vărat şi câmpurile cele mai favorabile pentru iernatul animalelor.
Ocupaţia femeilor, soţiile „bârsanilor” era în sat mai cu seamă industria casnică, prelucrau şi valorizau lâna, caşul şi brânzeturile, care coborau din munte. Lâna se prelucra în „piuele” locale, postavul era ţesut de femei şi vândut împreună cu celelalte produse în târgurile din Sfântul Gheorghe, Târgul Secuiesc, Braşov, Odorheiu, Miercurea-Ciuc. Cu aceste produse se practica şi negustoria ambulantă cu caii şi căruţele. În zona herbageră, pe lângă păstoritul transhumant şi local, agricultura propriu-zisă se făcea numai pe luncile văilor. Se semăna mai cu seamă secară şi ovăz, grâu şi porumb foarte puţin.
Regiunea agricolă-herbageră o găsim la vest de munţii Harghitei, în regiu nea de dealuri şi coline dintre Mureş şi Olt. Tipic agricol-herbager este Odorheiul. În această regiune, agricultura propriu-zisă predomina faţă de creşterea vitelor. Aceeaşi este situaţia şi în stânga Mureşului. Din agricultură şi creşterea vitelor, trăiau, în această regiune, 81% din totalul populaţiei şi ea totuşi era nevoie să se aducă cereale din alte părţi. Cauza este slăbirea treptată a solului, prin cultivare şi degenerarea creşterii vitelor. Ce nu le oferea agricultura şi creşterea vitelor, ei căutau să suplinească lipsurile prin fructe; căruţele lor încărcate cu fructe cutreierau, începând de prin iunie, satele fără fructe din Ciuc, iar cele de pe Niraj mergeau spre Târgu Mureş. Sărăcirea treptată a populaţiei a făcut, ca, din vreme, în această regiune, să ia naştere, la sate, o mulţime de industrii. Toate produsele micilor industrii sunt vândute prin alte părţi ale Transilvaniei, prin comerţul ambulant, pe care-l fac.
Zona agricolă cuprinde Câmpia cu Valea Mureşului şi partea cea mai mare a bazinului Trei Scaunelor. Pădurea lipseşte, aici, aproape complet; păşunile şi livezile naturale sunt reduse la minim, sporesc în schimb fâneţele artificiale; vitele, în bună parte, sunt ţinute şi vara, în grajd; arăturile cuprind majoritatea teri toriului, urcă până-n vârful dealurilor; mlaştinile sunt intensiv dre nate şi prefăcute la început în fâneţe, iar, mai târziu, în ogoare. Se seamănă plante industriale numeroase: cartofi, tutun, mac în Trei Scaune, hamei, sfeclă de zahăr în Mureş, grădinile sunt pline cu pomi roditori, pe Mureş avem vii, ş. a., toate acestea ne arată că ne aflam într-o regiune pur agricolă. Populaţia cea mai deasă o aflăm însă în zona numită de noi herbageră-agricolă-industrială: Giurgeul şi Ciucul de Sus. Caracterul ei de zonă herbageră, cum era mai înainte, se schimbă, tot mai mult, în regiune de industrie forestieră. Sursele principale de venituri în zona Giurgeului, şi anume în localităţile Gheorgheni, Topliţa, Tulgheş, Bilbor, erau exploatarea lemnului, cheresteaua, plutăritul, creşterea animalelor şi producţia agricolă. Aşezările zonei Topliţei Mureşului Superior, din nordul judeţului Harghita, aflate la confluenţa Munţilor Giurgeu, Călimani şi Gurghiu şi în partea nordică a Depresiunii Giurgeu sunt mai populate pentru că, locuitorii pot folosi nu numai pământul şes al depresiunii, ci şi muntele vecin. În afară de activităţile economice primare, în vatra depresiunii Giurgeului existau activităţi secundare (prelucrătoare), în timp ce, pe versanţi, se desfăşoară numai activităţi primare (de exploatări forestiere, exploatări ale resurselor subsolului şi păstorit).
Topliţa era un important punct de popas al turmelor, ce pendulau primăvara şi toamna, între satele Câmpiei Transilvaniei şi Carpaţii Orientali, aici tranzitând şi turmele oierilor din Mărginimea Sibiului, cu care păstorii din zonă întocmeau şi întovărăşiri.
Exista astfel drumul comercial numit chiar „drumul oilor”, care trecea prin Târgu Mureş, Reghin, Deda, Topliţa, Borsec şi Tulgheş, iar de aici spre iarmaroacele moldovene. Pe această reţea de comunicaţie, existau, din loc în loc, târguri unde se vindeau diferite produse: brânză, lână, slănină şi vite. Din perioada medievală, pasul Tulgheş reprezenta unul din punctele de numărare a oilor şi de vamă. Turmele de oi, cirezile de vite şi hergheliile de cai se îndreptau pe aici spre Piatra Neamţ, de unde crescătorii de animale îşi procurau făina şi mălaiul.
Plutăritul reprezenta o ocupaţie principală şi avantajoasă, în Topliţa, de pe urma căreia locuitorii trăiau făcând cărăuşie, obţinând venituri băneşti importante pentru traiul lor, complementare celor modeste rezultate din alte ocupaţii: „Avem apa Mureşului, în sat, pe care umblă cu plute, ducem pluta şi pe seama noastră şi pe seama altuia şi căpătăm bani. De n-ar fi apa Mureşului, n-am putea trăi. Dară cine îi harnic a face plute şi a purta plutele, capătă bani de trăit”. Topliţa s-a ridicat mult prin pădurile sale şi prin apa Mureşului, pe care le-a putut valorifica, ea s-a ridicat, mai ales, prin pieţele sale de desfacere îndepărtate de pe Mureş în jos. Tot bogăţiile forestiere explică şi aspectul aşezării.
O altă aşezare românească, importantă ca vechime şi mărime în zona Topliţei, este Subcetate,care apare în documentele vechi sub numele de Varviz (1854). Între Topliţa şi Subcetate, este situată altă localitate, Gălăuţaş, atestată documentar în 1768. Austriacul Ignaz Lenk von Treuenfeld, menţionează localitatea Gălăuţaş, la fel şi Sărmaşul (situat între Gălăuţaş şi Subcetate) în Lexiconul apărut la Viena, în 1839, ca fiind locuite de români. Gălăuţaşul poate fi considerat ca o zonă de tranziţie spre Subcetate, aşadar ca primă localitate din centrul românesc, dinspre secuime, în aval de Mureş. Ocupaţiile de bază, ca şi în celelalte sate din jur, Subcetate, Sărmaş, Fundoaia, Platoneşti, Runc, Hodoşa, Jolotca, Filpea, Topliţa, erau legate de creşterea animalelor, agricultură, păstorit şi complementar păduritul cu plutăritul, pădurea fiind o importantă resursă pentru viaţa şi evoluţia satelor. De altfel, dezvoltarea localităţii Gălăuţaş şi a celor apropiate a fost strâns legată de exploatarea forestieră. Odată cu apariţia căii ferate în zonă prin anul 1909, pentru a lega Ciceul prin Deda de Bistriţa, această ocupaţie va deveni esenţială. În anul 1911 s-a construit în locul gaterelor şi ferestraielor modeste, o importantă fabrică de cherestea şi lăzi. Incendiată în timpul Primului Război Mondial, va fi refăcută şi viaţa economică va gravita în jurul ei.
În partea nordică a judeţului Harghita, se află localitatea Bilbor, în vecinătatea ei aflându-se satul Secu şi Topliţa, la sud, şi Borsecul, la sud-est. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Bilborul era o aşezare constituită dintr-o serie de gospodării izolate, dispersate pe locurile productive din întinsul hotarului montan. Ocupaţia sa de bază a fost şi a rămas, până astăzi, creşterea animalelor, în special a bovinelor, într-o strânsă legătură cu păduritul. Aici a existat şi o staţie tricesimală, subalternă de vamă, probabil şi datorită poziţiei strategice de legătură cu Moldova, la graniţa Imperiului Habsburgic, devenit apoi Austro-Ungar. Un avantaj al localităţii erau şi apele minerale, chiar de o calitate mai bună decât a celor de la Borsec, dar folosindu-se mai mult pe plan local.
În Tulgheş, localitate deosebit de importantă datorită poziţiei sale strategice ca pas geografic de legătură a Transilvaniei cu Moldova (cunoscută ca „un Rucăr al Transilvaniei”), viaţa economică ajunge la o mare prosperitate, dovadă că aici au funcţionat două bănci importante, banca Industrială şi Comercială S.A. şi Banca Economică S.A., înfiinţate în anul 1907.
În satele din zona Ciucului, Livezi, Nădejdea, Frumoasa a existat un timp al sărăciei, când spuneau oamenii că un sac de făină nu intra niciodată în casă. Umblau desculţi pentru a păstra hainele şi „încălţările” de sărbătoare. Sau aveau opinci făcute din piele de vită sau de porc. Construirea căii ferate, în 1895, a marcat, însă, o mutaţie socială profundă şi definitivă. În Satul Livezi a fost construit în anii 1895-1897 un viaduct, „Podul Caracău”, cum este numit de localnici, care susţinea calea ferată ce unea Ardealul cu Moldova, fiind distrus în timpul Primului Război Mondial din 1916 şi refăcut după doi ani. Bărbaţii din Livezi au lucrat la edificarea viaductului şi au devenit meseriaşi feroviari, într-o majoritate covârşitoare, urmând cursuri de specializare la şcolile din Braşov.
Sursa: Pagini din volumul Biserici, şcoli, comunităţi rurale româneşti din Covasna şi Harghita, de Ploşnea Nicoleta, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2010, p. 217-225
* * *
Cercetătorul Dorel Marc, în volumul Structuri ocupaţionale tradiţionale în zona Topliţei Mureşului Superior, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2010, lucrare care redă, în esenţă, o parte din teza de doctorat cu tema „Aspecte etnoculturale specifice zonei Topliţe Mureşului Superior”, susţinută în anul 2008, în cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, sub îndrumarea ştiinţifică a eruditului cercetător ştiinţific etnolog prof. univ. dr.Corneliu Bucur, prezintă detaliat şi documentat rezultatele cercetărilor întreprinse în zona menţionată. Astfel, în cuprinsul lucrării sunt prezentate: ocupaţiile tradiţionale principale: agricultura, creşterea animalelor şi păstoritul şi pădurăritul, precum şi ocupaţiile tradiţionale secundare: vânătoarea, pescuitul, culesul din natură, albinăritul şi răşinăritul. Un capitol din lucrare este dedicat civilizaţiei tehnice tradiţionale, în care sunt prezentate:ocupaţiile casnice (îndeletniciri), prelucrarea produselor agro-alimentare, prelucrarea fibrelor textile. Industria casnică textilă, meşteşugurile populare, meşteşuguri specializate în finisarea şi îngroşarea textilelor, meşteşuguri specializate în prelucrarea pieilor, meşteşuguri specializate în prelucrarea lemnului, olăritul, meşteşuguri legate de pietrărit, meşteşuguri specializate în prelucrarea metalelor, industrii populare. Într-un capitol distinct sunt abordate problemele referitoare la „transporturi, târguri şi comerţul tradiţional”, în care este prezentat şi plutăritul. Acelaşi distins cercetător, în volumul Evoluţia habitatului tradiţional în zona Topliţei Mureşului Superior, apărut la Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2009, prezintă, cu aceeaşi acribie ştiinţifică, probleme referitoare la principalele repere istorice în evoluţia aşezărilor, fenomene, procese şi structuri demografice, structura habitatului tradiţional, tipologia aşezărilor şi gospodăriilor, arhitectura locuinţei şi cea eclezială.
Dr. Ioan Lăcătușu
Erich-Mihail Broanăr
