NOTE DE CĂLĂTORIE (5)

…Am aşteptat cu nerăbdare, chiar cu înfrigurare întâlnirea cu Ţara zăpezilor, cum este alintat Tibetul de locuitorii săi. Nu că aş prefera anotimpul alb, ci fiindcă acest ţinut magic m-a fascinat întotdeauna. Iar faptul că acor­darea vizei a durat atât de mult în anul de graţie 2011, acum, când oamenii tind să se plimbe nes­tingheriţi prin lumea largă, a sporit această stare de impacienţă.

Ţara zăpezilor şi a steguleţelor rituale

Abia când am aterizat pe micul Aeroport din Lhasa, m-am mai calmat. Totul era liniştit în jur, la orizont străjuiau crestele ninse, iar pretutindeni fluturau sute de ste­guleţe rituale ce încredinţau vân­tului rugăciuni şi dorinţe ale localnicilor. Asemenea mici petice viu colorate din mătase se în­tâlnesc înşirate mai ales în ve­cinătatea statuilor lui Budha, în speranţa că rugăminţile celor ce le-au aninat unele lângă altele, aidoma unor smee gigantice, vor ajunge la cer.

Dacă spiritual eram, aşadar, cât de cât împăcat, din punct de vedere fizic în schimb am intrat într-o stare crescendo de dis­confort. La un pas de… „vrie” a organismului. De aceea, le re­comand turiştilor să nu ignore  sub nici o formă perioada de acomo­dare de minimum 24 de ore imediat  după sosire. Aerul rarefiat îngreunează mult respiraţia, pro­ducând puseuri de sufocare. Miş­carea, efortul banal (de pildă, urcarea scărilor) trebuie  făcute  încet, „au relanti”. În plus, Soarele nemilos poduce o insolaţie rapidă, cu senzaţii de vomă, migrene, sângerări nazale, febră şi dureri musculare pu­ternice. Buteliile de oxigen (mici şi destul de scumpe) se cumpără doar din anumite magazine, dar nu prea ajută. Plus că inhalarea mai îndelungată de oxigen produce dependenţă. Deci, sunt nişte riscuri ce nu trebuie minimalizate.

„Călătoria  unei pariziene în Lhasa”

Întrucât m-am referit până acum la unele cărţi despre Tibet care au făcut carieră mondială, e momentul să mă opresc şi la un volum încă netradus în româneşte, dar cunoscut în lumea celor ce iubesc mirificul „Acoperiş al lumii”. Este vorba de o carte interesantă, apărută în Franţa în prima parte a secolului trecut, intitulată  „Călă­toria unei pariziene în Lhasa”.

Scriitoarea Alexandra David Neel alias Lady Lama

Autoarea s-a numit Alexandra David-Néel şi s-a prăpădit în anul 1969. A devenit prima Lady-Lama din îndelungata istorie a miticului ţinut din Ţara Zăpezilor, titlu ce atestă că fusese acceptată în cele din urmă în lumea budistă tibe­tană. Acest fapt fără precedent s-a produs după numeroasele ei ten­tative eşuate de a intra în acel spaţiu sacru. Până la urmă a izbutit cu un mic truc şi a rămas acolo nu mai puţin de… 14 ani. Finalmente a fost desconspirată, dar tolerată, pentru că a învăţat limba şi obi­ceiurile populaţiei locale. După pilda ilustrului lingvist covăsnean Körösi Csoma Sándor, cel care a trăit acolo şapte ani şi apoi a redactat primul dicţionar tibetano-englez în urmă cu 150 de ani şi (temă despre care am scris pe larg în episodul 4 al prezentului Jurnal de călătorie în Oriental Îndepărtat), aventurile incredibile ale scriitoarei franceze merită, de asemenea, a fi cunoscute.

Graţie amabilităţii distinsului prof. dr. Radu Toma, de la  Uni­versitatea Bucureşti, un susţinător activ al francofoniei în ţara noastră, am putut răsfoi celebra carte a Alexandrei David-Néel. Ar fi ex­celent dacă eruditul filolog ar purcede la tălmăcirea  ei, întrucât „Călătoria unei pariziene în Lhasa” reprezintă un volum puţin cu­noscut în România. Iar experienţa de viaţă a primei femeii ce a reuşit să pătrundă în Capitala Tibetului, pe atunci oraş interzis, e fascinantă.

Deghizată în… călugăr budist

Deloc resemnată în urma pri­melor încercări ratate, îndrăzneaţa franţuzoaică s-a deghizat în… monah! Încă de  pe vremea aceea autorităţile locale erau extrem de ostile în privinţa străinilor. Şi cu atât mai mult faţă de femei. Înveşmântată asemeni unui călugăr lamaist, Alexandra David-Néel şi-a luat drept însoţitor şi sfătuitor un june slujitor budist, pe nume Yongden. Ulterior, avea să-l  ducă pretutindeni, considerându-l ca pe propriul fiu. Cei doi au izbutit să înşele vigilenţa paznicilor, tre­când în anul 1924 dincolo de enormele porţi ale Lhasei, erme­ticul oraş din creierul Himalayei. Au rămas acolo mulţi ani, integrându-se atât de bine în acel univers fascinant, încât scriitoarea franceză avea să fie numită în semn de preţuire şi respect, Lady-Lama.

Originala orientalistă a pre­zentat apoi o mulţime de elemente informative în scrierile sale legate de existenţa, ritualurile şi cere­moniile enigmatice ale credincio­şilor tibetani. După o şedere atât de înde­lungată acolo, Alexandra a adoptat modul de existenţă al populaţiei din munţi, continuându-l în mă­sura posibilităţilor la întoarcerea în Europa. A revenit  acasă însoţită  de  tânărul călugăr budist Yongden, pe care l-a înfiat în mod oficial.

„Tărâmul Eternei Fericiri”

Să  mai  spunem în continuare că vechile povestiri occidentale privitoare la Tibet conţin nu­meroase elemente fanteziste despre aşa-numitul „Tărâm al Eternei Fericiri”. Un spaţiu tainic, greu de atins, înconjurat de munţi maiestuoşi, unde trăieşte un popor extrem de religios, care-l divi­nizează pe Dalai Lama, condu­cătorul lor spiritual. Există o străveche legendă din secolul VII ce se referă expres la acest teritoriu mitic, supranumit „Regatul Înţelepţilor”. Se numeşte Shambala şi  l-a fascinat inclusiv pe dr. Honnigberger, eroul unei cu­noscute nuvele de Mircea Eliade.

Mulţi visători au sperat de-a lungul timpului să pună piciorul în amintitul ţinut secret. O oblastie imaginară ce s-a calchiat în ul­timele decenii peste misticul Shangri-La, despre care am mai pomenit. Asemănarea dintre Sham­bala şi Shangri-La merge uneori până la similitudine, încât te întrebi cât este speculaţie filosofică şi cât e realitate? Dar să vedem mai de aproape cum stau lucrurile.

Shambala, oază de înţelepciune şi spiritualitate cosmică

Shambala

Texte tibetane străvechi, pe care le-a studiat şi lingvistul Körösi Csoma Sándor, descriu Shambala ca pe o oază imaterială de înţelepciune şi spiritualitate cos­mică. Un loc dificil de definit din punct de vedere material, geo­grafic, în jurul căruia gravitează înţelepciunea planetară. Este ca un astru călăuzitor (metaforic vorbind)  ce ocroteşte aspiraţiile spre ab­solut. Pentru semenii cu o anumită înclinaţie spre esoterism, Sham­bala constituie calea lesnicioasă de înţelegere cu ceilalţi, spiritul de toleranţă, iubirea de sine şi a aproapelui. Se spune chiar că Shambala ar fi ocrotitoarea în­văţăturilor şi a gândirii autentice, centrul spiritual tainic al Terrei, unde se spune că ar fi ajuns foarte puţini călători iniţiaţi.

În mod curios, anumite per­sonaje au avut înclinaţia de a interpreta acest concept  filosofic într-un sens foarte precis. Ei căutau elemente logice în nişte povestiri, în evocări cu caracter fantast, avansând ideea năstruşnică po­trivit căreia Shambala chiar ar exista… fizic! Unde? Ei, asta e mai greu de precizat: undeva, nedefinit, în Po­dişul Tibetan ori în altă parte, ascunsă privirilor neiniţiaţilor. Legendele spun că doar „şa­manilor” li se revelează Paradisul ideatic, iar fiinţele care nu se integrează spiritual nu vor găsi niciodată calea spre Shambala. Extrem de puţini norocoşi au harul de a pătrunde pe „Tărâmul Eternei Fericiri”…

Suprafaţă mare, densitate mică a populaţiei

Apropo de Franţa pe care am evocat-o indirect ceva mai înainte, să menţionăm că suprafaţa Tibe­tului este de câteva ori mai mare. Populaţia, în schimb, depăşeşte cu puţin trei milioane de locuitori, densitatea demografică situându-se sub două persoane pe km/pătrat. Potrivit datelor publicate recent de Biroul Naţional de Statistică, s-a înregistrat în ultimii zece ani o creştere de aproape 15 la sută a populaţiei băştinaşe, 40.000 de suflete făcând parte din etnii minoritare.

Harta Tibetului cu vecinii săi

Interesant e că marele-micul Tibet se află situat între cele mai populate naţiuni de pe Glob – China şi India. Are, e adevărat, şi câţiva vecini mai mici, precum Bhutan, Sikkim şi Nepal. Pe teritoriul Tibetului se găsesc cei mai înalţi munţi ai plantei, Hi­malaya la Sud, Kunlun la Nord şi Karakoram la Vest. Socotit de unii geografi un fel de al treilea… Pol al Pământului,  Podişul Tibetan constituie  fundul legendarei Mări Thetis, secată în urmă cu 100 de milioane de ani. Pe întreaga sa suprafaţă au mai rămas până azi în jur de 1.500 de lacuri, de o limpezime ireală, care privite din avion par nişte ochi de smarald.

Ninsoare în plină…vară!

La plecarea de pe „Acoperişul lumii” am luat vestitul tren trans-himalayan, atingând la un moment dat ameţitoarea înălţime de  5.000 de metri, atunci când s-a traversat Pasul Tangulla, unde se află graniţa cu China. De la fereastra cuşetei va­gonului sau de pe culoar am avut răgaz suficient timp de două zile să admir, să filmez şi fotografiez peisaje de o frumuseţe sălbatică: versanţi ameţiori, creste albe în fundal, râuri învolburate. La un moment dat s-a de­clanşat o surpriză meteo straşnică. Cum în interiorul vagonului cli­matizat temperatura a rămas mereu constantă, nu aveam cum să realizăm cam câte grade sunt afară. Cert e că deşi ne aflam în luna august, tot urcând printre munţi, brusc a început să… ningă în plină vară, la fel ca într-o vestită povestire asiatică! Era o senzaţie incredibilă, nu ne venea să ne credem ochilor !?

Când părăsisem Lhasa cu câteva ore înainte fu­seseră 26 de grade. Acum totul în jur era acoperit de omăt şi cădeau fulgi deşi. Pentru ca după  un parcurs de o noapte şi o jumătate de zi – ajunşi  la Xian –  să ne întâmpine o căldură de 32 de grade. Slavă Domnului, în tot voiajul am avut parte numai de timp frumos, din  Himalaya, până hăt, la Pacific;  o adevărată binecuvântare pentru orice călător. Lumina fiind foarte bună, imaginile foto şi video sunt excelente. Acum când le compar, nu ştiu care arată mai impresionant: cele luate din avion sau din tren?  O „dilemă”…reconfortantă, nu-i aşa? (Va urma)

Horia C. Deliu

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail