În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.
X.2. Protopopul Ioan Moga (1813-1868)
Unul dintre cei mai vrednici protopopi transilvani care a activat în spaţiul scaunului Treiscaune la mijlocul secolului al XIX-lea a fost Ioan Moga, protopop de Hăghig şi Vâlcele. Documentele de arhivă pun în evidenţă chipul unui protopop activ, exemplar într-o activitate remarcabilă, nu foarte curajos, dar insistent, bine orientat şi concesiv, care credea în valorile ierarhiei şi avea o mare responsabilitate faţă de cuvântul dat, eficienţa faptelor sale fiind confirmată în timp.
În perioada 1847–1868, preotul Ioan Moga de la Vâlcele a îndeplinit funcţia de protopop al protopopiatului „Hăghigului şi Vâlcelelor”. Un profil sumar al preotului Ioan Moga, paroh la Vâlcele, protopop mogaian (de pe vremea episcopului Moga şi rudă cu acesta), reţine şi că a participat la „Sinodul electoral celebrat la Turda” (alegerea lui Andrei Şaguna din 1847), ca vice presbiter la Vâlcele, din comitatul Alba de Sus. A fost printre ai săi şi la Adunarea naţională de la Blaj (1848), fiind ales în Comitetul Permanent de la Sibiu.
Prin prestaţia sa superioară a reuşit să reziste asalturilor antiromâneşti de tot felul, uneori brutale, alteori camuflate, adeseori eficiente. Calităţile sale individuale, intelectuale şi de caracter, ca păstor sufletesc, administrator, diriguitor-birocrat, sunt vizibile şi în modul de exprimare, în seriozitatea cu care se angaja în anumite programe, în gafe chiar, se remarcă şi capacitatea sa de a înţelege semnele vremurilor. Una dintre acestea a fost, cu certitudine, contactul cu birocraţia austriacă, felul în care a respins-o, ori şi-a însuşit-o şi cum a reuşit să facă din ea o armă în folosul credincioşilor săi. O altă calitate o constituie perseverenţa în a finaliza proiecte, cu atât mai mult cu cât proiectele româneşti au putut apărea abia după revoluţia paşoptistă, în condiţii politice şi logistice noi. Sediul protopopiatului fiind la Vâlcele, staţiune balneară de prestigiu, la vremea respectivă, Ioan Moga a cultivat relaţii apropiate cu românii de peste Carpaţi veniţi la tratament, aceştia devenind majoritatea ctitori şi binefăcători ai bisericilor şi şcolilor româneşti din zonă. Între cei mai importanţi sprijinitori îl regăsim pe prinţul Miloş Obrenovici, „mare ctitor la Vâlcele, încă din deceniul 5 al secolului al XIX-lea”.
În exercitarea atribuţiunilor a purtat o bogată corespondenţă cu episcopia de la Sibiu şi cu autorităţile locale, pe teme vizând rezolvarea unor probleme ale bisericilor şi şcolilor din protopopiat: înaintarea solicitării parohului Gheorghe Cioflec din Araci referitoare la necesitatea intervenţiei consistoriului sibian pentru a li se reda dreptul de a ridica şcoală în sat conform necesităţii obştii şi a ideii de egalitate între conlocuitori, drept pe care nu-l respectă nobilul Beldi Grigore şi căpitanul cercual Istvan Kovats din Sf. Gheorghe; scrisorile trimise episcopului Andrei Şaguna pentru urgentarea lucrărilor de construcţie la şcoala din Ariuşd; corespondenţă cu ctitorii bisericii şi şcolii din Vâlcele (prinţul Milos Obrenovici), cu personalităţi româneşti din Bucureşti, Braşov, Sibiu şi alte oraşe; obţinerea aprobării de la episcopul Andrei Şaguna pentru „a merge, din nou, după ajutor în Ţara Românească”, conform sprijinului promis de Mitropolia din Bucureşti ş.a.
Moartea protopopului Ioan Moga, în anul 1868, găseşte preoţimea tractuală „în cel mai mare doliu de jale” iar pe credincioşii săi ca pe nişte „albine părăsite de matca lor”. Au urmat intense dezbateri şi frământări privind alegerea noului protopop. După câteva formule tranzitorii, cuprinzând numele protopopului Ioan Petric, dar şi cel al lui Ioan Moga junior, în anul 1871 are loc o nouă arondare a parohiilor, prilej cu care Protopopiatul Hăghigului nu mai figurează în şematismul Mitropoliei Sibiului.
X.3. Protopopul Ioan Petric (1817-1903)
Prezenţa lui Ioan Petric alături de Petru Pop şi Ioan Moga se datorează faptului că el a activat aproape o jumătate de secol alături de ei sau în locul lor, având cu toţii aceleaşi proiecte de realizat, fiind unul dintre liderii locali cei mai activi, în acest spaţiu şi în acele vremi.
Ioan Petric s-a născut în anul 1816, la Râşnov, ca fiu al parohului locului (tot) Ioan Petric, unde a urmat şi primii ani de şcoală, continuată la Tohanul Vechi şi şcolile normale din Braşov. A urmat un an la „şcoala elementară” de la Blaj. La îndemnul expres al episcopului Vasile Moga, prieten al tatălui său, acesta îl aduce la gimnaziul romano-catolic din Sibiu, timp în care episcopul „l-a ţinut la sine până la terminarea studiilor gimnaziale”. Din anul 1834, a urmat studii filosofice şi juridice la Cluj. După moartea tatălui său, tocmai pentru a-l înlocui pe acesta, a fost invitat de Vasile Moga să se îndrepte spre cariera preoţească şi a devenit teolog. Doar că pe acest post va fi hirotonit fratele său Radu „Rudolf” Petric. S-a înscris la concurs, a fost acceptat de „popor”, iar în 17 iulie 1838 a fost „hirotonit cu singhelie” pentru parohia „Braşov, Bolgarseg-Suburbiul de Jos”, ca în 10 noiembrie 1840 să fie sfinţit duhovnic.
În anul 1857, a fost ales protopop II al Braşovului, iar în anul 1861, a fost numit ca protopop (administrator) al Trei Scaunelor, apoi în anul 1868, a ajuns şi protopop al „Hidvegului”. Protopopul Ioan Petric, în autobiografia sa afirmă că, murind administratorul protopopiatului Treiscaunelor, Nicolae Popescu – la cererea preoţilor – administrarea i s-a încredinţat tot lui. Când a decedat apoi protopopul Hăghigului, Ioan Moga, tot lui Petric i-a căzut în sarcină şi acest tract, până ce fiul răposatului protopop Moga şi-a terminat studiile liceale şi teologice, ocupând apoi parohia părintelui său la Vâlcele, fiind numit şi administrator al protopopiatului.
Înlocuirea protopopului de Treiscaune s-a făcut la moartea parohului bătrân şi mult prea depăşit de evenimente, Nicolae Popescu de la „Kezdi-Mărtănuş”. Împrejurările în care a avut loc evenimentul sunt redate în următorul document emis de mitropolitul Andrei Şaguna:
„Părintelui Protopop Ioan Petric! În conţelegere cu Consistoriul diecesan am aflat cu cale a concrede administraţiunea tractului Protopopesc al Treiscaunelor, văduvit. Prea Ci. Tale. aceasta ţi se aduce la cunoştinţă cu aceea ca să cauţi a-ţi da toată silinţa întru îndreptarea scăderilor şi pestorirea rândului bun în Biserică şi şcoală. Acii alăturatul ţirculariu îndreptat cătră Preoţimea şi poporul din Treiscaunelor, să-l trimiţi fără amănare spre ţirculare şi publicare”. Succint, la obiect, întristat şi întristător document de „numire în funcţie”! Doar preoţilor le oferă mai multe informaţii, dar la fel de „neutre”, pentru că sunt inatacabile, acomodându-le şi formularisticii vremii. „Ţirculariu. Cinstită Preoţime şi iubiţilor fii sufleteşti din Tractul protopopesc al Treiscaunelor! Îndată ce au ajuns la cunoştinţa mea trista scire despre reposarea în Domnul a Părintelui Administrator protopopesc Nicolae Popescu, am început a cugeta mai serios despre starea cea bisericească şi şcolară (…) şi cu părere de rău trebuie să mărturisesc că eu am aflat-o a fi foarte înnapoiată şi părăsită. Mâhnirea mea însă s-au mărit şi mai tare după ce m-am convins deplin că în întreg Tractul pomenit nu se află nici măcar un Preot trecut prin şcoalele mai înalte şi dindestul calificat spre a putea duce administraţia aceluiaşi potrivit cerinţelor şi spiritului de astăzi, carele ar putea îndrepta scăderile şi neajunsurile bisericeşti şi şcolare din Tractul acela. Deci, din privire ca împrejurările acestea, constrâns fiind de cerinţele timpului de faţă şi luând în băgare de seamă şi o rugăminte, ce mi s-au aşternut de către o parte a Preoţimei noastre de acolo, am aflat cu cale, în conţelegere cu Consistoriul diecesan, a încredinţa administraţia Tractului protopopesc al Treiscaunelor Prea Cinstiei Sale Păr. Protopop al 2-lea al Braşovului, Ioan Petric, pănă la alte timpuri mai priicioase. Vă provoc dar pre voi toţi, iubiţilor!, ca să priviţi în acum pomenitul Părinte Protopop, pre Părintele vostru sufletesc mai deaproape, să-l cinstiţi ca pe un atare, să-i daţi toată ascultarea precum şi sprijinirea de lipsă întru administrarea trebilor bisericeşti şi şcolare. Pre lângă care, cu împărtăşirea binecuvântărei mele arhiereşti, rămân Al vostru de tot binevoitoriu. Din şedinţa Consistorială ţinută în Sibiu în 3 iunie 1861”.
În primul an al pastoraţiei sale în Treiscaune, protopopul Ioan Petric, în urma vizitelor canonice în parohii, propune rezolvări punctuale uzuale, cum ar fi cea pentru un salariu dăscălesc mai mare în Zagon, în care să se includă şi venitul a „16 gălete semănătură” dăruit de comună, pentru a putea aduce un dascăl mai învăţat („un pedagog sau gimnazist absolvent”). Se consultă cu părinţii, pentru a stabili vremea vacanţelor de trei luni, „în deosebite vremi ale anului, când au lipsă părinţii de ajutorul fiilor săi la economia lor” etc.
Corespondenţa cu episcopul Andrei Şaguna cuprinde şi memorii referitoare la starea bisericilor şi şcolilor româneşti din Treiscaune. Aceste documente capătă dimensiunile unor „alarme” ce privesc chestiuni „de viaţă şi de moarte”, de viaţă cotidiană şi de moarte a „simţului naţional” şi a responsabilităţilor „înaintestătătorilor” locali. Unele observaţii de aici erau cunoscute şi previzibile, mult întristătoare pentru episcopul Andrei, care, din acest motiv nici nu a crezut că mai e nevoie să se justifice pentru numirea aceluiaşi protopop pentru tractul Trei Scaune, în persoana celui din Braşov. Cu referire specială la şcoala românească de aici, aceste observaţii ating probleme mult mai sensibile, până la persistenţa naţiei, în condiţii de permanentă şi vicleană politică potrivnică românilor. Mai mult decât atât, ele relevă în persoana lui Ioan Petric pe omul şi patriotul echilibrat şi, nu în ultimul rând, în aceeaşi măsură, diplomat în tratarea stărilor inflamate din zonă.
Cu totul frapante sunt însă în aceste documente situaţiile ce vizează probleme de fond: salvarea simţului naţional şi, implicit, a limbii române, în unele sate cu adevărat primejduite. „Oamenii cu simţ naţional – scrie Ioan Petric – din satele Cernat, Doboli de Jos, Chichiş, Ozun şi Lisneu să-şi dea fiii şi fiicele sale harnice de şcoală în satele vecinate din acest protopopiat, unde să înveţe limba română într-un an sau doi”. Soluţia cu care vine protopopul, raţională şi realizabilă, este ca elevii din aceste sate să meargă la şcoli româneşti şi să fie în „cvartir” la familii care să trimită fiii în susnumitele sate pentru a învăţa limba maghiară în acest fel. „Ca schimb, unul pentru altul, nu vor avea nici o cheltuială şi vor profita învăţând două limbi, româna şi maghiara”. Întorşi acasă de la şcolile româneşti, copiii aceştia „vor vorbi limba română, atât la şcoală, cu conşcolarii săi, cât şi acasă, cu părinţii, fraţii şi surorile sale şi aşa, cu generaţia de acum, să va recâştiga limba cea strămoşească română, care s-au perdut în cele 5 sate însemnate”.
De situaţia dramatică existentă în comunităţile vizitate, Ioan Petric nu ezită să-i facă responsabili şi pe preoţii, şi pe dascălii români. Chiar îi avertiza că vor fi „canoniţi” pentru că…se ruşinează cu limba lor naţională! Aşa cum observa şi cercetătoarea Ana Grama, textul redactat la limita cu patetismul, este departe de a fi tributar unei viziuni şovine. El îi admiră pe conaţionalii care-şi păstrează identitatea. E aici doar un semnal de alarmă, îndemn patriotic la rigoare, o dispoziţie pentru respectarea unui cod moral inalienabil unei naţii, chiar şi în grelele condiţii pe care le trăiau românii din acea zonă. Scrie Ioan Petric: „să stea fiecare şi să cugete oare când s-ar ruşina preoţii şi dascălii şi înaintestatorea ungureşti de portul şi limba lor maghiară şi nu o ar vorbi în casăle şi adunările lor, ci ar vorbi în alta streină, germana sau româna (…) Luaţi dară bine seama să nu trageţi ura celor binesimţitori asupra-vă şi să vă blesteme urmaşii (…). Îndemnaţi pe poporeni să-şi schimbe portul săcuiesc în românesc, încet, începând de la gulerul cămeşii”. Sigur, ne aflăm într-o situaţie limită, de care nici Ioan Petric, nici poporenii săi nu au fost scutiţi de nenumărate ori şi cărora, în bună măsură le-au făcut faţă, continuând să-şi ducă viaţa pe acest pământ multîncercat.
În cel de al doilea an al pastoraţiei, interesant este inclusiv modul în care fostul „student în jure” abordează problemele litigioase din satele cu comunităţi ortodoxe sieşi subordonate. Într-unul dintre aceste litigii, Ioan Petric se referă la cazul concret al „egalităţilor” dintre comunităţile din zonă, al traseului pe care trebuie să-l urmeze românii în demersurile lor etc., unde dregătoria satului Bicfalău refuza să sprijine financiar din fondurile comunităţii biserica şi şcoala ortodoxă. Într-o scrisoare către Şaguna, Petric scrie:
„Esselenţia voastră! Conform părintescului eselenţei voastre intimat (…) nu am lipsit a refera pe Diregătoria sătească din Bicfalău, ca să mângăie şi pe creştinii noştri de acolo la clădirea unei case de rugă din veniturile săteşti ale crâşmăritului şi ale pădurelor şi a unor pământuri comunale destinate numai pentru zidirea Bisericei reformate. Ce feliu de răspuns negativ ne dădu acea Diregătorie sătească, vă veţi îndura a vede din aici alăturatul estract protocolar. Smerita mea părere ar fi ca nepăsarea aceasta să o arătăm supremului jude regesc din Singiorgiu Ilustritatei sale Domnului Daniel Imreh, ca să capaciteze pe acea diregătorie sătească şi să-i arate că dreptatea distribuită aşa aduce cu sine, ca şi românilor să le dea partea cuvenită din veniturile săteşti”.
Exemplară este şi mobilizarea făcută ca urmare a rezultatelor inventarelor din anul 1868, când starea precară a bisericii din Ozun a provocat nu puţine „donaţii” în favoarea bisericii numite. Donaţiile au avut în frunte pe episcopul Andrei Şaguna, urmat imediat de protopopul Ioan Petric şi apoi, nu în ultimul rând şi nu fără o motivaţie bine susţinută de propaganda superiorului protopopesc, de numeroşi credincioşi din acelaşi mediu. Gesturile acestea au devenit nu doar favorizante pentru o comunitate săracă, ci şi un îndemn pentru românii potenţiali „benefactori”. Un catalog al documentelor din zonă ne va revela şi alte fapte, practicate sub semnul bunului simţ naţional şi al gesturilor de bună pomenire.
Sub conducerea sa s-au zidit bisericile din Sita-Buzăului şi Mărcuş şi alte două în Aita Mare şi Sânpetru, s-au clădit şcoli corespunzătoare în Vama Buzăului, în Covasna, Întorsura Buzăului, Zagon, Breţcu, Poiana Sărată, Apaţa, Crisbav, Nou, Cernatu Săcelelor, Presmer, Sânpetru, Bod, Feldioara, Rotbav, Măgheruş, Stupini, „Braşovul vechiu”, Braşov-Tocile, s-a ridicat băile de abur la care a contribuit cu 6000 florini.
Ioan Petric s-a evidenţiat prin însuşirile individuale puse în evidenţă de-a lungul anilor: puterea de muncă, tenacitatea, tactul în cultivarea relaţiilor cu parohii sieşi subordonaţi şi cu autorităţile, naturaleţea încrederii nestrămutate în adevărul ideilor pe care le slujea şi al obiectivelor ce trebuiau îndeplinite întru „crescerea naţiei”, toate acestea subsumate unei existenţe dintre cele mai fireşti, cuminţi şi responsabile.
Documentele vremii pun în evidenţă preocuparea protopopului Ion Petric pentru propăşirea instituţiilor fundamentale ale românilor din zonă – Biserica şi Şcoala. Demersurile sale înfăptuite până la baza societăţii, între poporeni, în parohii aveau ca deviză: „a ţine prin duhul cel bun şi curăţenie Biserica şi Şcoala”, în concordanţă cu „cerinţele cele multe ale timpului de faţă”.
O remarcabilă performanţă a sa, pregnant vizibilă în documentele deja publicate, se referă la crearea celor mai bogate, inteligente, corecte, stăruitoare şi numeroase inventare de bunuri ale bisericilor din parohiile protopopiatelor conduse de el (1854-1873). Dovezi ale unei gândiri bine organizate, pe care o poseda prin natura sa, prin educaţie şi prin sentimentul imanent al responsabilităţii, ele s-au dovedit factori eficienţi în revelarea şi conştientizarea valorii practice a „averilor”, dar şi a documentelor, cultivând şi respectarea măsurilor şaguniene pentru ordonarea vieţii administrative.
Protopopul Ioan Petric „a fost dat pământului” în ziua de Bobotează a anului 1903. Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului „era îndesuită de public, de strivea om pe om”. De la general la cerşetor, de la bogat până la sărac, toate păturile societăţii din Braşov şi din întregul comitat era reprezentate. În cuvântul său, reprezentantul Mitropoliei, dr. Eusebiu Roşca, a spus „ne-am despărţit de cel din urmă stejar al generaţiei vrednice de laudă, care mult bine ni-a făcut”. Ioan Petric a continuat să fie un nume „printre altele”, fără a-şi fi câştigat până acum locul meritat în galeria oamenilor de necontestată eficienţă ai secolului în care societatea românească transilvană a cunoscut dezvoltarea cea mai spectaculoasă. Autobiografia însă, fiind scrisă „în cel de al 86-lea an al vieţii”, reflectă în chip impresionant şi devenirea autorului, dăruirea şi credinţa sa în putinţa de a lupta, ceea ce a şi făcut, pentru „mai binele neamului”.
Erich-Mihail Broanăr
Ioan Lăcătuşu
Sebastian Pârvu
