În toate timpurile viaţa omului pe pământ pentru unii a însemnat un adevărat „paradis”, dorit să nu se mai sfârşească, iar pentru alţii un adevărat „infern”, din care numai moartea îi putea izbăvi pe bieţii trăitori ai lui.
Pornind de la definiţia clasică găsită în dicţionar, unde paradisul înseamnă „lăcaşul lui Dumnezeu; grădină splendidă, în cer, unde, potrivit Genezei, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva, până la săvârşirea păcatului originar; lăcaşul fericiţilor, al celor mântuiţi, rai, eden” şi cu sensul său figurativ de „loc plăcut, splendid, privelişte încântătoare; beatitudine”, prin extrapolare ajungem la un alt sens, tot mai vehiculat în zilele noastre: „paradisuri fiscale”.
Ce sunt „paradisurile fiscale”?! La această întrebare, sursa Wikipedia ne oferă următorul răspuns: „Paradis fiscal este un termen generic care definește un stat, o țară sau un teritoriu care practică impozite de nivel redus sau chiar zero, oferind în același timp o legislație stabilă, condiții economice bune și o rată scăzută a corupției, inclusiv pentru sursele de venituri străine, respectiv, o țară care încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe teritoriul ei a anumitor activități economice specifice”.
În continuare sunt date explicaţii despre istoricul, rostul şi poziţionarea acestora, în special în Europa: „Conceptul modern de paradis fiscal a apărut în 1926, când micul stat Liechtenstein a adoptat o lege de autorizare pentru a atrage capital străin.
Paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive. Estimări recente apreciază că, din cauza crizei, 70% din tranzacțiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a constatat că în lume există treizeci și cinci de paradisuri fiscale. Cele mai cunoscute „paradisuri fiscale” erau Andorra, Insulele Virgine Britanice, Seychelles, Insulele Cayman, Luxemburg, Cipru sau Malta. În toate aceste state, legislația permite înființarea așa numitelor firme „offshore”. Acestea profită de diferențele de legislație fiscală dintre două sau mai multe țări şi sunt utilizate pentru spălarea banilor obținuți ilegal sau, cel puțin, pentru evaziune fiscală . . .
Cel mai mare paradis fiscal al comunității europene este Marele Ducat de Luxemburg, unde funcționează 141 de bănci din 26 de țări, aducându-i reputația de oază fiscală sigură.
În urma presiunilor internaționale, unele dintre aceste state au fost obligate să-și modifice legislația.”
Pentru ilustrare şi comparaţie se face următoarea precizare: „Deoarece definiția unui paradis fiscal este foarte laxă, România, cu cota unică de impozitare a veniturilor de 16%, ar putea fi considerată un paradis fiscal pentru Germania, unde nivelul maxim de impozitare ajunge la 42%.” Cititorii curioşi pot consulta sursa amintită, unde se fac trimiteri la alte materiale informative pe aceeaşi temă, care completează informaţiile de mai sus.
Desigur, în afară de „paradisurile fiscale” amintite, unele dintre ele aflate în Europa, mai sunt şi altele, printre care în ultima vreme tot mai des auzim vorbindu-se, cu referire la bogătaşii români, despre cel din Panama.
Ca simpli cetăţeni ai acestei ţări, aflaţi la pragul modestiei sau sărăciei, ne punem fireasca întrebare de ce îmbogăţiţii României ţin cu tot dinadismul să-şi ascundă banii în aceste aşa-zise paradisuri şi de ce nu-i investesc în propria lor ţară spre binele ei şi a semenilor, pe spinarea cărora s-au urcat ei pentru a se îmbogăţi peste măsură? Şi tot noi, poate din invidie, poate pe bună dreptate, ne dăm răspunsul: Pentru că banii pe care-i „ascund” nababii noştri sunt „necuraţi” în toate sensurile, ei reflectând goana acerbă după profit, lăcomia, ocolirea legii, dar şi lipsa de iubire a posesorilor acestora faţă de patria care i-a hrănit şi i-a crescut, căci aceşti oameni au o singură patrie: Banul.
Auzind în fiecare zi din partea guvernanţilor că „Nu sunt bani”, cu toţii ne intrigăm, şi nu fără temei ne întrebăm unde dispar banii. Şi tot căutând, iată că găsim răspunsuri potrivite. Şi nici nu ne mai mirăm că şi în România unii trăiesc în vile imense şi palate, în mijlocul unor grădini înfloritoare, cu piscină şi o mulţime de alte condiţii care le fac viaţa paradis, iar alţii încă îşi mai duc zilele amărâte în cocioabe, ghetouri ori în locuri unde lumina speranţei nu poate pătrunde, în locuri unde întunericul neputinţei, al promiscuităţii, al lipsei de educaţie şi de moralitate, al lipsei de orizont, îi menţine pe oameni într-o viaţă de infern.
Dar când vorbim despre lipsa de moralitate se cuvine totuşi să începem cu cei dintâi amintiţi, însă trebuie să adăugăm şi lipsa de responsabilitate a celor care ar trebui să vegheze ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Din fericire, încă există instituţii ale statului care acţionează pentru „a repara stricăciunile”, şi mai devreme ori mai târziu mulţi vor plăti, deşi mai importantă decât pedepsele mari date prădătorilor financiari oamenilor obişnuiţi li se pare a fi „recuperarea prejudiciilor”, dar aici lucrurile se desfăşoară precum în „economia subterană”, adică doar un mic procentaj iese la suprafaţă, restul „se pierde”, adică nu se vede şi nu se recuperează. Rămâne mereu doar speranţa că lucrurile se vor îndrepta, dacă nu azi, poate mâine…
Mihai Trifoi
