Pagini regăsite… Români din Secuime, în paginile volumului Chipuri săcelene, de George Moroianu

Chichis – Biserica Sf Ap Petru si Pavel

Profesor universitar dr. George Moroianu (1870-1945). S-a născut în Satulung, azi municipiul Săcele, jud. Brașov. Potrivit profesorului Liviu Dârjan, preşedintele Despărţământului ASTRA „Fraţii Popeea” din Săcele, viitorul cărturar și diplomat s-a instruit în ţară şi în străinătate, urmând studiile de comerţ la Anvers şi pe cele de ştiinţe politice la Paris. Susține doctoratul în ştiinţe economice la celebra universitate din Tübingen, fiind şi preşedinte al Ligii Culturale a Românilor. Şi-a legat numele de înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, îndeplinind funcţii de onoare şi răspundere, precum aceea de consul la Londra, ataşat comercial în Austria, Germania, Italia, Elveţia, Rusia. În anul 1919 devine consilier tehnic principal al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Din 1921 a fost numit profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale de la Cluj, instituţie de învăţământ superior al cărei rector avea să fie între anii 1929 – 1936. George Moroianu a publicat numeroase lucrări ştiinţifice, politice şi literare, precum: „Legea agrară de la 1864 şi statutul ţăranului în România”, „Legăturile noastre cu Anglia”, „Din ţinutul Săcelelor”, „Luptele românilor transilvăneni pentru libertate şi opinia europeană”, „Chipuri din Săcele” etc. Astăzi, liceul din localitate îi poartă numele marelui cărturar. Această unitate școlară de elită, împreună cu Despărțământul ASTRA „Fraţii Popeea”, Asociaţia Culturală „Izvorul”, parohiile ortodoxe și publicațiile locale organizează numeroase acțiuni de omagiere a ilustrului înaintaș, pe care îl consideră „un exemplu de activitate civică pentru tinerii de azi”.

Volumul „Chipuri săcelene”, apărut în colecția „Cartea satului”, Cluj, 1938, cuprinde câteva chipuri ale Săcelelor de altădată şi „învie o lume cu minunate însușiri sufletești”. În capitolul „Moșu Vasile” (80 de pagini) este evocată figura baciului Gologan, „care stăpânește ca un voievod peste turmele sale, peste păcurari și peste familie”. Critica vremii remarcă „graiul bogat și pitoresc, amintind uneori, prin pasiunea amânuntului și a vorbelor din bătrâni, de cele mai frumoase pagini ale lui Odobescu”.

Din capitolul „Moșu Vasile” am selectat câteva pagini referitoare la prezența acestui personaj de legendă în localități din județul Treiscaune, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceste pagini memorialistice au o valoare documentară excepțională, prilejuind cunoașterea unor crâmpeie de viață cotidiană, economică, comercială şi religioasă a românilor maghiarizați din localitățile Aita Mare, Belin și Chichiș, aspecte ale conviețuirii interetnice dintre români și secui/maghiari, participarea românilor din Țara Bârsei la târgurile săptămânale din Sângiors (Sfântu Gheorghe), dar mai ales, uimirea copilului care începea să cunoască câte ceva din rostul lumii, față de comportamentul tinerilor români maghiarizați, care erau de un neam, de o credință cu el, dar nu putea să vorbească cu ei din cauza necunoașterii limbii române de către aceștia. Se remarcă explicațiile date de moșu Vasile, pentru înțelegerea acestei realități dramatice, respectiv „stăpânirea asta maşteră [vitregă], care le-a luat şcolile şi i-a silit să meargă la şcoala ungurească, i-a făcut să-şi chiarză limba”, și aprecierea formulată la acțiunile întreprinse de către statul român, în perioada interbelică, pentru ca „noi, românii, să recâştigăm, într-o generaţie de timp, aceea ce a fost al nostru.” Din păcate cursul firesc al istoriei a fost întrerupt, brutal și nedrept, prin Dictatul de la Viena și regimurile care au urmat. Dar să lecturăm paginile memorialistice referitoare la zona Trei Scaune ale cărturarului George Moroianu, din volumul „Chipuri săcelene”.

Dr. Ioan Lăcătuşu

 „Dar chirigiii mai scoteau bani buni şi din cele câteva mii de ocale de unt topit ce se scurgea din caş la frământatul caşcavalului. Care era trimis pe la diferiţi cofetari din Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Braşov şi de pe aiurea, care-l plăteau cu trei şi peste trei lei ocaua veche. Ca să dea untului o faţă mai frumoasă, galbenă şi să-I facă mai gustos, meşterii căşari, îndrumaţi de stăpânul lor, puneau în fiecare cazan, când topeau untul, câte o lopăţică sau două de mălai bun proaspăt şi zeama de la douăzeci până la treizeci de morcovi raşi. După ce se termina, cam pe la începutul lui septembrie, de transportat toată marfa, cu untul dimpreună – pe care-l expedia la clienţi în tinichele albe mari de câte şaizeci până la şaptezeci de litri fiecare –, se strângeau cu grijă toate sculele şi uneltele de fabricat caşcavalul. Crinte, uluce, vase, căldări, cazanul ăl mare, tipare, puţinul mobilier, toată scândurăria, uşile şi ferestrele de la căşărie, de la magazii şi de la camera spaţioasă de locuit a stăpânului, care se transportau la Trăisteni, unde erau păstrate pe o plată bună de Stanciu chirigiul – omul de încredere al bătrânului – până în primăvara viitoare, când începea iar fabricarea caşcavalului, odată cu sosirea moşului Vasile şi a oamenilor de serviciu din Ardeal în Podurile Saşilor.

Dar harnicul gospodar care era moşul Vasile nu se odihnea deloc. După ce se înapoia din Poduri la gospodăria din Săcele, îşi punea lucrurile la rost pentru iarnă, îşi termina fel de fel de daraveri ce le mai avea pe la Braşov, Bucureşti şi prin alte părţi. Cerceta regulat biserica, duminicile şi sărbătorile, şi în aceleaşi zile strângea bucuros pe ai lui în juru-i. Apoi, cam pe la sfârşitul lui decembrie sau în primele laic din ianuarie se transporta în săcuime, în comitatul Trei-Scaunelor. Aici începea din prima jumătate a lui ianuarie o nouă fabricaţie de caşcaval de iarnă şi de primăvară, în comuna Aita-Mare, unde-şi avea de mult o aşezare în acest scop. Aita-Mare era, ca şi azi, un sat întins, gospodăresc, locuit în mare parte de români maghiarizaţi, care ca toţi românii de pretutindeni erau economi de vite şi mai ales de oi. Aceşti români, ca şi ceilalţi din satele vecine, îşi întocmeau astfel lucrurile, ca oile lor să se prăsească pe la Sfântul Neculai. Mieii îi vindeau pe preţuri bune de Crăciun şi Anul Nou în Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, când apoi moşu Vasile începea din nou fabricarea caşcavalului, cu ajutorul aceloraşi pricepuţi şi harnici meşteri din Râşnov, în cap cu bătrânul baci Nicolae.

Caşul proaspăt din lapte de oi şi câte puţin din lapte de bivoliţă, din care erau multe prin partea locului, i-l puneau la îndemână, pe un preţ ceva mai mare ca cei cu stânele din munţi, vara, aceşti români săcuizaţi din Aita-Mare, Aita-Mică, Ozun, Chichiş, Belin şi alte sate şi cătune dimprejur, harnici şi cinstiţi, care îşi pierduseră limba, dar îşi păstraseră credinţa strămoşească. Am mers şi eu de câteva ori pe-acolo cu sania cu trei cai şi câteodată cu patru înaintaşi, cu clopote la gât ca să se sperie lupii de hărmălaia ce-o făceau, străbătând pe gerul aspru cei vreo treizeci şi cinci de kilometri şi mai bine, ce despărţeau Săcelele noastre de aceste părţi de loc.

Cu acele prilejuri mă duceam din când în când cu moşu Vasile – om evlavios şi cu frica lui Dumnezeu – duminicile şi sărbătorile la biserica românească din Belin sau la cea din Chichiş. Porneam cu sania şi într-o altă sanie veneau şi oamenii de serviciu, cu baciul Neculai Stanicei în frunte, dintre care unul sau doi se aşezau tot în sania noastră, unul pe lingura saniei totdeauna, dacă nu aveau loc cu toţii în cealaltă. Preoţii de la aceste biserici slujeau Liturghia în limba românească, după ritul nostru ortodox. Numai după ce ei încheiau serviciul divin, dând binecuvântarea celor de faţă, se adresau poporenilor, ţinându-le în ungureşte câte o predică. Atunci numai mi-am dat eu seama, în mintea mea fragedă de băiat de zece ori unsprezece ani, câţi aveam când m-am dus întâia oară prin părţile acelea, că era ceva straniu, ceva neobişnuit cu aceşti români, care îşi făceau cruce ca şi noi, se închinau cum ne închinam şi noi, iar un grup dintre ei dădeau chiar răspunsurile la cuvintele preotului din altar, cântând româneşte: Doamne miluieşte-ne, Ţie Doamne, precum şi celelalte răspunsuri liturgice.

 După ieşirea din biserică, şi în Belin, ca şi în Chichiş. Câţiva bătrâni cunoscuţi de-ai moşului Vasile, care ii trimiteau caşul la căşărie, s-au apropiat de noi, dându-ne bineţe în româneşte şi vorbind cu moşu Vasile destul de bine limba noastră. Alţii, mai tineri, care ne înconjurau, se uitau lung la noi, fără să spună o vorbă. Atunci, moşu Vasile, privindu-mă drept în ochi, îmi zise: „Vezi tu, mă băiete, toţi ăştia, pe care i-ai văzut în biserică, sunt români ca şi noi, se roagă lui Dumnezeu cum ne rugăm şi noi, dar mai toţi în limba ungurească. Căci rumâneşte nu mai ştie decât câte-un bătrân, după cum i-ai auzit şi tu mai adineauri, pe ăşti câţiva, care vorgheau cu mine. Ăştia mai tineri, nu-şi mai cunosc limba. Şi ce e mai grozav, ei nu se mai înţeleg nici cu părinţii şi nici cu moşii lor, decât în ungureşte”.

„Vezi, tu, băiatule, stăpânirea asta maşteră, care le-a luat şcolile şi i-a silit să meargă la şcoala ungurească, i-a făcut să-şi chiarză limba. Ei nu sunt ca ăi de pe la noi. Şi noi, românii din Săcele, trăim amestecaţi cu săcui, dar ciangăii de la noi ştiu toţi, mai ca şi noi, rumâneşte”.

Mult m-a izbit împrejurarea asta, şi cele ce mi le-a spus atunci moşu Vasile. Niciodată nu mi-a ieşit cu totul din inimă durerea pe care am simţit-o eu atunci, şi pe care trebuie s-o fi simţit şi aceşti fraţi ai noştri. Care cei mai tineri nu se mai puteau înţelege cu moşii şi cu părinţii lor în limba noastră. Nu odată mi-am adus aminte cu mulţi ani mai târziu, când trăiam ca student în ţările străine, şi chiar după aceea, de scena din Belinul Treiscaunelor, şi de cea din biserica din Chichiş, care era ceva mai departe de Aita-Mare, şi la care – după cum spuneam mai sus – moşu Vasile mă dusese de asemenea de câteva ori. Şi unde văzusem tot aceleaşi scene ca şi în biserica din Belin.

Acum abia, în ceasul al doisprezecelea, românii, şi mai ales capii autorităţilor noastre de stat, chemate să vegheze la buna orânduire a treburilor şi marilor interese ale naţiunii noastre, au început a se dezmeteci, pe urma alarmei date de unii oameni înţelegători şi luminaţi din sânul neamului nostru: profesori, învăţători, preoţi şi ziarişti din oraşele din săcuime. Chemate astfel la datorie, autorităţile noastre, în frunte cu mitropoliile noastre din Sibiu şi Blaj şi cu Ministerul Educaţiei Naţionale din Bucureşti, au pornit să ia unele măsuri de îndreptare, căci popii şi notarii unguri de prin săcuime au urmat, şi după Unire, să maghiarizeze cu forţa pe ai noştri, spre cea mai mare ruşine a noastră, a tuturor…

Prin şcoală şi biserică, prin preoţi şi învăţători destoinici şi cu duhul apostolic, prin societăţi culturale, prin muzica, portul şi jocurile noastre naţionale, pe care trebuie să le reînviem şi să le răspândim puternic prin acele părţi, noi, românii, trebuie să recâştigăm într-o generaţie de timp, aceea ce a fost al nostru. Noi nu vrem nimica de la ei. Noi vrem numai ceea ce prin nelegiuiri şi silnicie ni s-a răpit de neamul care a vrut cu orice preţ să se întărească şi să sporească pe socoteala neamurilor conlocuitoare, şi mai cu seamă pe-a celui românesc.

* * *

Dar să ne reîntoarcem acum la ceea ce se petrecea în Aita-Mare. Caşcavalul ce-l făcea în acest sat – vreo douăzeci şi cinci până la treizeci de mii de kilograme, precum şi untul ce rămânea de la fabricarea lui – îl desfăcea moşu Vasile în Braşov şi Bucureşti, şi-o cantitate mai mică în Sfântu Gheorghe. Odată pe săptămână, lunea, era târg la Sângiors – cum îi ziceam noi, românii, acestui oraş din săcuime. Şi vreo două luni de-a rândul ne duceam la acest târg – cum ne duceam şi vinerile la Braşov, – pentru desfacerea caşcavalului. La Sângiors ne duceam cu o căruţă cu leagăn destul de mare, cu trei cai, a lui Neculai Teleanu, chirigiu harnic şi cu rost din satul nostru, de origine din Teliu, de unde îşi luase şi numele. Îi plătea bătrânul pentru drumul ăsta, cam de patruzeci de kilometri, cinci fiorini valută austriacă, cum li se zicea acestor bani. Cam patru sute cincizeci de lei de azi.

Neculai Teleanu venea să ne ia pe toţi de-acasă, când se crăpa de ziuă, şi chiar mai devreme, ca să ajungem în târg la timp. Aceasta se petrecea în fiecare an, de la începutul lui martie, până în primele zile ale lui mai. Căci înainte de mijlocul lui florar, toată marfa trebuia vândută, deoarece pe la mijlocul aceleaşi luni începeau pregătirile pentru fabricarea celuilalt caşcaval, de vară şi de toamnă, din Podurile Saşilor.

La Sângiors, moşu Vasile lua totdeauna cu dânsul pe câte un nepot, pe mine sau pe văru-meu Ion al lui Nenea Marin ăl mare, mort acum câţiva ani ca proprietar mare la Ciulniţa. Câteodată ne lua pe amândoi. Noi ştiam câteva vorbe ungureşti din cele din urmă două clase ale şcolii primare, în care ministrul maghiar Trefort – de obârşie francez – introdusese de vreo doi ani (în 1879) limba ungurească, în ciuda protestărilor românilor ardeleni şi bănăţeni. Căci şcolile noastre confesionale, de toate categoriile. Erau ţinute din averea bisericilor româneşti şi de poporeni. Cu atât cât ştiam ungureşte, era de ajuns ca să ne descurcăm cu cumpărătorii unguri. Aceştia ne întrebau pe limba lor: „No, hogh adyj a sajtot?” – adică pe româneşte: cu cât vindeţi caşcavalul, sau mai bine zis caşul, căci se pare că ungurii n-au un cuvânt propriu pentru caşcaval. Preţul era pe kilogram, bineînţeles. Noi răspundeam cu cincizeci sau ceva peste cincizeci de creiţari, după cum hotăra moşu Vasile. Cincizeci de creiţari erau cam cincizeci de lei din zilele noastre. Căci acesta era preţul de atunci, – mai tot ca şi astăzi –, al acestui articol aşa de căutat şi preţuit din băcăniile noastre.

În târg, moşu Vasile, care nu ştia nici o boabă ungureşte, se tot învârtea pe lângă noi, mai schimbând câte un cuvânt cu chirigiul, mai spunându-ne şi nouă câte ceva, mai strângându-şi cureaua de deasupra brâului alb frumos, cu care era încins. Sau mai potrivindu-şi cămaşa curată totdeauna şi mai ridicându-şi, din când în când, cioarecii albi frumoşi, croiţi mai larg. de dimie fină din Săcele. Din. Lâna tigaie care îl prindeau bine pe ghetele negre din picioare, dându-i o înfăţişare mai tinerească. Căci, deh, la vârsta de aproape optzeci de ani cât avea moşneagul atunci, se mai lăsau şi bieţii cioareci câte puţintel în jos, sau poate mai mult i se părea că se lasă.

Moşu Vasile era foarte mulţumit de noi, că ne descurcam destul de bine cu ungurii cumpărători, şi că putea să-şi vândă marfa. I se părea că cine ştie cât pricepem noi ungureşte, – cu toate că abia încurcam câteva vorbe, – lui, care nu ştia nici apă cum se zice pe limba lui Arpad. Bătrânul ne îngrijea bine când eram la drum cu dânsul. La amiaz chirigiul Teleanu rămânea lângă căruţă şi vindea el, până ne ducea moşneagul la un birt bun gospodăresc, unde ne ospăta cu supă caldă, cu tocană d-aia papricată ungurească şi cu friptură, când ne mai trebuia. Ne dădea să gustăm şi câte-o jumătate de pahar de vin, dar nu mai mult. Nici el nu bea niciodată mai mult de trei pahare. Era un om cumpătat. D-aia a şi trăit nouăzeci de ani, fără să fi încărunţit de tot.

Pentru osteneala şi drumurile noastre – care erau la vârsta noastră de copii adevărate bucurii –, moşu Vasile ne dădea totdeauna câteva băncuţe de argint cu chipul lui Franz Josef, de câte zece şi douăzeci de creiţari. Erau bani mulţi aceştia, acum cincizeci de ani. Noi punem băncuţele la biscăn (pușculiță – n.n.), unde mai puneam şi mărunţiş de aramă, piese de câte un creiţar şi dutci. O dutcă valora patru creiţari şi era un ban urât. Căci de când eram copii nevârstnici, rudele, când veneau în zilele de sărbători pe la noi, sau când plecau bărbaţii în Ţară pe la târle şi alte daraveri d-ale lor, ne dădeau asemenea monede. Când se umplea, biscănul îl spărgeam, şi tare ne bucuram de cei câţiva fiorini ce-i găseam în el. Când eram mai mici, ne cumpăram pe bani „boboanţe”. Când eram mai răsăriţi şi mergeam la şcoală, caiete, cărţi şi alte lucruri folositoare.”