„Toate formele de durere și suferință sunt ca un clopoțel pe drumul lor, care sună când ei se abat de la calea dreaptă, și acel clopoțel îi va conduce înapoi către iubirea pentru aproapele și curajul de a trăi.”  (Martinus)  

 

A trecut ceva timp de când omenirea nu a mai trăit un asemenea eveniment-șoc, cu efecte catastrofale, menite a-i corecta destinul și a-l învăța pe om să-și schimbe atitudinea și comportamentul față de semenii săi și față de mediul înconjurător. După cum înțelegem din motoul de mai sus, acum pentru noi este „momentul adevărului”, momentul suferinței, acel „clopoțel” care ne indică devierea de la drumul corect, astfel că după depășirea acestei crize majore, provocată de coronavirusul COVID-19, statele lumii vor trebui să-și regândească politicile pentru a evita pe viitor asemenea situații care le împiedică evoluția și amenință viața locuitorilor.

Pentru a pătrunde mai bine ideea, dar și faptul că oamenii nu trebuie să-și piardă speranța, ci să-și regăsească „curajul de a trăi”, am ales pentru cititori un articol din revista KOSMOS nr. 2/2019, publicație a Institutului Martinus din Copenhaga. Titlul articolului este chiar „Curajul de a trăi” de Martinus, scriitor și filozof danez. Redăm mai jos textul, tradus din esperanto în limba română:

 

  1. „Înclinarea omenească spre martirizare

Toți oamenii au nevoie de a cunoaște ceva despre curajul de a trăi. Pentru că acel om care posedă adevăratul curaj al vieții este de neînvins în relație cu forțele negative. Cât timp un om încă este de părerea că există ceva care este nejust, atât timp omul respectiv este în dizarmonie cu viața. Cât timp cineva simte tristețe și incitare ori devine amărât sau ofensat, nu va începe să aibă o privire adevărată asupra vieții, și deci nu are adevăratul curaj de a trăi. Unii oameni chiar se sinucid din cauza lipsei curajului vieții. Cu toate acestea, viața lor nu se termină cu aceasta, dar greutățile se amână pentru reîncarnarea viitoare. Este de preferat ca cineva să rămână în organismul său fizic atât timp cât acesta poate fi folosit.

Deci ce este necesar pentru a obține adevăratul curaj de a tăi și de a-l păstra? Trebuie să învățăm a iubi pe aproapele nostru ca și pe noi înșine. Acest lucru dă curajul de a trăi și de a-l păstra. Dar de ce oamenii pierd curajul vieții atât de des? Pentru că viața nu este așa cum își imaginează ei și cum doresc să fie ea. Modul de a gândi, care subminează cel mai mult curajul vieții, este martirizarea. Martirizarea este unul dintre cei mai periculoși dușmani ai oamenilor, pentru că ea este o minciună a vieții. Nimeni nu poate efectiv suferi pe nedrept, și nimeni nu poate acționa injust. Dacă cineva ar putea să facă acest lucru, și dacă orice din viață ar fi hazard, oamenii niciodată n-ar putea crede în ceva, și atunci universul ar fi în dezordine. Dar nu este așa, dimpotrivă, universul este în cea mai frumoasă ordine, și exprimă cea mai înaltă logică. Nimic nu are loc din întâmplare, și când oamenii au tristeți și supărări și se simt ca niște martiri, cauza este că ei cred sau simt că ceva nedrept este făcut împotriva lor. Un astfel de sentiment de martir poate afecta relația cu forțele naturii. Agricultorul se simte ca un martir, când recolta este nereușită sau animalele se îmbolnăvesc și mor. De asemenea, referitor la catastrofele naturale, oamenii se simt martiri când elementele naturii se dezlănțuie, iar ei stau neputincioși și fără adăpost în mijlocul unei naturi puternice. Cu certitudine, cea mai obișnuită formă de martiriu există în relația cu alți oameni. Dacă o persoană jenează sau calomniază pe cineva, acesta presupune că acea persoană acționează malițios, iar el este un martir și este tratat injust. Atunci el folosește multă energie pentru gânduri, sentimente și autocompătimire negative, fapt ce în cel mai înalt grad este cauzator de boală și în psihic și în fizic. Prin intermediul cosmologiei se ajunge la înțelegerea că efectiv nu există un rău în lume, că totul este iubire și intelect. A înțelege acest lucru este foarte dificil pentru oameni, dar este foarte important ca ei să ajungă la această înțelegere. Universul este o exprimare a celei mai înalte și strălucitoare perfecțiuni. Dar pentru că oamenii nu iau în considerare întregul univers, ci numai o regiune locală, ei au mereu tendința de a judeca greșit. Dacă o muscă se târăște pe un tablou unde tot ce poate vedea ea pe moment este negru, ea, dacă ar putea vorbi, ar zice că întreg tabloul este negru. Tot la fel omul poate deveni un „văzător de negru” sau pesimist, pentru că el nu are o privire de ansamblu asupra mai marii interconexiuni cosmice, din care așa-numita culoare neagră este doar o mică parte. Efectiv întregul este armonie, dar când anumiți factori sunt superiori în conștiință, se poate naște dizarmonie, până când se poate supra-privi situația și obține o perspectivă mai mare.

 

  1. Hristos n-a fost un martir, ci un exemplu

Unii poate vor să protesteze, afirmând că moartea lui Hristos pe cruce a fost un exemplu de martirizare. Dar nu este așa. Cum deci ar putea fi just și adevărat că un om nevinovat a suferit moartea unui criminal? Aceasta absolut n-a fost pentru a împăca un Dumnezeu supărat, ci acest lucru a fost pentru a da omenirii un exemplu despre conduita omenească divină. Hristos și-a cunoscut misiunea, pe care el, înainte de a se fi încarnat pe pământ, o știa foarte bine. El știa că a făcut o rupere de rațiune când s-a lăsat a fi crucificat. Inteligența lui deja i-a spus dinainte că acceptând a se naște aici pe pământ va însemna a-și expune corpul crucificării. Dar dacă el nu s-ar fi lăsat crucificat, lumea niciodată n-ar fi avut o demonstrație fundamentală despre felul în care omul evoluat ia asupra sa cele mai mari suferințe, și așa oamenii n-ar fi atât de progresați în evoluția lor cum sunt ei astăzi. Prin viața și felul de a fi al lui Iisus, moartea lui fără dușmănie și amărăciune, ci dimpotrivă, cu rugăciune pentru executorii săi, și prin învierea lui, prima dată în spirit și apoi în corp complet materializat, omenirea a intrat în posesia unei mulțimi de adevăruri eterne, după care oamenii pot trăi, și care în viitor va avea incomparabil o mare însemnătate, când oamenii vor începe să înțeleagă intenția cosmică sau universală a acestuia.

Oamenii vor înțelege că ei trăiesc întregul timp, indiferent de faptul dacă ei se află aici sau sunt „morți”. Ei vor ajunge la o claritate despre faptul că spiritul stăpânește materia și nu invers. Când omul este dezolat, amărât sau deziluzionat, acesta este un indiciu despre faptul că materia stăpânește și nu invers. Este principiul creator care stăpânește materia, este nedemn a lăsa materia să stăpânească puterea creatoare. Omul va trebui să fie stăpânul vieții și materiei. Dar acest lucru cere ca omul să obțină o privire de ansamblu nu doar despre părțile mici ale fiecărei zile, ci el trebuie să învețe a vedea legătura acestora cu întregul cosmos. Eu încerc să arăt acest lucru prin analizele mele cosmice. Eu vă arăt că eul, care este punctul fix al ființei vii, este stăpânul materiei și nu invers. Dar de ce deci nu toți oamenii sunt suverani, de ce nu sunt ei ființe cristice? Să comparăm această întrebare cu o altă întrebare. De ce un om este copil și altul este matur? În ambele cazuri este valabil faptul că atunci când oamenii n-au ajuns la același nivel, nu sunt la fel de maturi, cauza este că experiența lor față de contrastele vieții nu este la fel de cuprinzătoare. Evoluția de orice fel depinde de trăirile unor contraste. Când un om de vârstă matură în timpul acestei vieți poate gândi și acționa altfel decât un copil mic, fără îndoială, cauza o reprezintă experiențele de viață, mai ales a experiențelor menționate mai sus, care au rezultat din suferințe și greutăți trăite. Dar ce este valabil în timpul acelei singure vieți, același lucru este valabil și în acea evoluție, care are loc într-un ciclu atât de mare, pe care eu l-am numit ciclu spiral al evoluției. Când omul poate acționa altfel decât animalul, și când chiar un om evoluat poate acționa altfel decât un om primitiv, acest fapt este cauzat de diferența în vârsta lor cosmică din ciclul evolutiv spiral. Fără îndoială, aceasta înseamnă diferența dintre experiențele lor în raport cu principiul contrastului. E necesar să fie contraste în viață, altfel trăirea vieții ar fi imposibilă. Noi suntem doar capabili să percepem ceva a cărui contrast deja l-am experimentat. În același grad în care cineva a trăit efectele urii, el poate trăi iubirea. Cu cât cineva a trăit întunericul și suferințele într-un grad mai înalt, cu atât poate să fie într-un grad mai înalt în contact cu legile vieții. Pe baza experiențelor, eul obține capacitatea de a stăpâni materia fizică și spirituală, și când din ce în ce mai mulți oameni astăzi devin căutători și visează la pace, aceasta este din cauza experiențelor lor de suferințe anterioare din timpul multor încarnări.

 

  1. Ciclul spiral, principiul contrastului, binele neplăcut și binele plăcut

Cândva noi am trăit în lumea divină, spirituală, și am trăit cea mai înaltă armonie. Aceasta a fost înainte ca noi să începem a trece prin această spirală a evoluției, în care ne situăm acum. Atunci noi n-am fost în materie fizică, ci într-un fel de materie mult mai perfectă. Aceasta a fost în zona de lumină a ciclului spiral situat dedesubt. Noi am rămas acolo atât  de mult, încât ne-am săturat de lumina de orice fel, de dragostea de orice fel și de perfecțiunea deplină, pe care noi le-am întâlnit acolo. De aceea a început dorința noastră de contrast către acel stadiu, în care asemenea contraste au devenit „lumină” pentru noi. Este divin că cineva poate primi contrastul la ceva de care s-a săturat – în caz contrar viața s-ar opri în loc, pentru că totul ar deveni automat, și ființele ar deveni „roboți”. Și chiar în lumea de lumină stadiul de robot n-ar avea nimic comun cu trăirea frumuseții și bucuriei vieții. Conștiința ființei vii trebuie să fie reînnoită, pentru ca ea să poată experimenta din nou lumina, și acea reînnoire are loc prin intermediul epocii întunecate a viitorului ciclu spiral. Dorința de contrast la ceva de care cineva s-a săturat noi o cunoaștem de la povestea simbolică despre Adam și Eva. Ei au fost în Paradis, în lumină, unde au avut dreptul să se bucure de toate lucrurile, și numai un singur obiect n-au avut dreptul să-l atingă, deci contrastul care i-a atras pe ei și, ca urmare a neascultării, au căzut în păcat. Creația și căderea în păcat ale lui Adam și Eva înseamnă un raport simbolic despre evoluția umană în spirala evolutivă  de acum. Noi am crescut din regnul mineral, am trecut prin regnurile vegetal și animal, și am ajuns în stadiul nostru de azi. „Căderea în păcat” nu este ceva care s-a întâmplat cândva, acest lucru are loc tot timpul. Aceasta este realitatea îndrumării providențiale, care este exprimată sau simbolizată prin „căderea în păcat”, și pe această bază ființa vie crește de la a fi „în noul fetus evolutiv spiral” la ceea ce oamenii pământeni mai sunt încă, și pe cale spre ceea ce eu numesc  „marea naștere” sau conștiința cosmică, unde eul lor va ajunge din nou la o suveranitate deplină asupra materiei și la curajul vieții de neînvins.

Când oamenii pământeni deci acum se află în culmea zonei întunecate a spiralei evoluției și pe cale spre regiunile luminoase ale ei, aceasta este pentru că ei înșiși au ales acea cale a întunericului. Dar acum ei doresc un alt stadiu, și visele lor vor fi împlinite. Acea împlinire nu are loc prin miracole, ci prin faptul că ființele învață să-și creeze acel stadiu la care ei visează. Prin cunoașterea despre întuneric, lumina este creată puțin câte puțin în conștiințele lor. Noi decidem cu privire la soarta noastră, și acest lucru este divin, că întotdeauna există ceva la care noi visăm ca pe niște lumini înainte, și la acel lucru de care noi ne-am săturat de întunericul din urma noastră. De aceea noi nu putem vorbi în mod real despre bine și rău, ci despre binele neplăcut și binele plăcut. Nimic nu există care prin sine însuși să fie rău, de asemenea nu poate exista martiriu. Ce deci este așa-numitul martiriu? Acesta este o iluzie.

 

  1. Omul pământean se află în zona cosmică instructivă

Copilul mic adesea se deziluzionează dacă nu primește ceea ce dorește, de exemplu, un briceag ascuțit. De aceea lui i se pare că omul matur este „rău”, când el nu vrea să-i dea briceagul. De fapt, copilul nu știe că dorința lui poate fi periculoasă pentru el însuși și pentru cei din jur. Când el se face mai mare și suficient de matur pentru a obține experiența, atunci el primește briceagul și trebuie să învețe consecințele. La fel și dorințele oamenilor pot fi periculoase, și poate trece ceva timp până când dorințele lor din marea lor deziluzie sunt împlinite, pentru că ei nu sunt încă suficient de maturi pentru acea experiență. Dar când ei vor fi, ea va veni și ei vor trăi urmările. Acest lanț al cauzei și efectului sau legea karmei  cuprinde câteva reîncarnări, în timpul cărora oamenii seamănă și apoi puțin câte puțin ei vor recolta aceea pentru care sunt maturi. Împlinirea multora dintre dorințele lor poartă pentru ei durere și suferință, cu toate că ei așteptau altceva. Toate formele de durere și suferință sunt ca un clopoțel pe drumul lor, care sună când ei se abat de la calea dreaptă, și acel clopoțel îi va conduce înapoi către iubirea pentru aproapele și curajul de a trăi. Este adevărat că suferințele oamenilor pot fi foarte mari, încât ele, văzute din perspectivă locală, apar nedrepte și lipsite de sens. Dar oamenii, în mare măsură, nu se supun legilor vieții, astfel că efectele sunt proporționale cu cauzele. Bineînțeles că acest lucru nu înseamnă că, deoarece pe  moment un om trece prin mari greutăți, noi trebuie să-l privim ca pe un „mare păcătos”, care își primește „pedeapsa”, și că din această cauză n-am avea compătimire pentru el sau pentru alții cu dificultăți mari. Nu există niciun fel de „păcătos” și niciun fel de „păcat”, privind din perspectivă cosmică, pentru că nu există nimic care prin sine însuși să fie un rău. Unde neștiința se termină, încetează să existe și așa-numitul rău. Toate acestea înseamnă că atunci când sunt acumulate suficiente experiențe și ele există în conștiință ca și cunoaștere despre întuneric, cunoaștere despre efectele binelui neplăcut, contrastul acestuia începe să aibă efect, adică lumina în formă de înțelepciune și capacitatea de a iubi pe aproapele său, și acea lumină deci începe să iradieze din conștiința și modul de a se comporta al ființei. În legătură cu o asemenea vibrare, bolile, dezamăgirea, amărăciunea și ura nu pot exista. Acele tendințe, puțin câte puțin, dispar și ființa deja a trecut prin „perioada de cădere în păcat”, care nu este o „pedeapsă” pentru ceva groaznic, care n-ar fi trebuit să se întâmple, ci un stadiu fetal sau de evoluție înainte ca ființa să poată apărea ca un om suveran, după chipul  lui Dumnezeu.

 

  1. Fructele din pomul înțelepciunii sunt fructele acelor semințe pe care cineva însuși

le-a semănat mai devreme

Oamenii trebuie să învețe adevărul despre viață și prin aceasta și despre propria lor viață. Religiile le-au dat mai din timp impulsuri, pe baza cărora ei au putut să-și fundamenteze viața, deoarece instinctul lor religios și sentimentele lor au fost o bază foarte bună pentru o credință oarbă. Sugestia religioasă le putea reda curajul de a trăi, când ei îl pierdeau. Dar acum nu mai este așa în foarte multe regiuni din lume și, puțin câte puțin, religiile vor dispărea de pe pământ. Inteligența omului pământean este în evoluție prin folosirea în domeniile materiale și practice, și acum oamenii pentru o evoluție mai departe în viața lor trebuie să învețe a folosi inteligența în domenii unde mai înainte numai credința putea ajuta. Inteligența totuși nu este același lucru cu înțelepciunea, dar ea este unul din ingredientele din care a evoluat înțelepciunea. Totuși ea va fi folosită într-o perspectivă mult mai mare decât o fac oamenii în mod obișnuit, și ea va fi folosită în legătură cu iubirea față de aproapele.

Eu am menționat anterior că așa-zisa „cădere în păcat” se întâmplă tot timpul. Da, oamenii pământeni de fapt chiar sunt „Adam” și „Eva”, care mănâncă fructele din pomul cunoașterii. Suferințele, greutățile, bolile și toate celelalte, așa-zisul rău, sunt câteva din acele fructe. Dar ele toate sunt fructe ale unor semințe pe care ei înșiși le-au semănat în trecut prin faptele și comportamentul lor. Despre ce primește cunoaștere omul pământean prin intermediul sorții sale din fiecare zi? El primește cunoaștere despre ceea ce a semănat în trecut în viața aceasta și în cele de dinainte. Acum el trăiește efectele faptelor sale mai de demult. Aceasta este învățătură, experiență și nicidecum pedeapsă. Acest lucru îl face pe el să gândească într-un mod nou, care de asemenea va fi urmat de un nou mod de comportament. Când foarte mulți oameni astăzi nu vor să facă anumite lucruri pe care alții le pot face este din cauză că într-o anumită măsură ei trăiesc urmările acelor fapte; ei le simt pe acelea în interiorul lor și nu mai pot să-i expună pe ceilalți la așa ceva. Cândva oamenii au crezut în religii care semănau cu vechea învățătură despre zeii nordici, și atunci întunericul încă era „lumină” pentru oameni. Atunci era o fericire de a fi ucis pe câmpul de luptă, pentru că după aceea se ajungea în Valhala (lumea paradisiacă, după mitologia nordică), care pentru ei era cerul; în contrast, pentru ei era o nefericire de a muri în patul lor sau de bătrânețe, pentru că atunci se ajungea în infernul acelui timp. Cei mai mulți oameni astăzi nu mai au această atitudine, chiar cei care se luptă pe câmpurile de război. Ei nu se mai bat pentru războiul însuși, ci pentru a ajunge la pace. Pentru ei nu mai este un sport, așa cum era în trecut. Dar ei vor câștiga experiența că acea transformare de conștiință nu este suficientă pentru a extermina războiul. Nu se poate extermina ceva prin a slăvi acel ceva, deși se face acest lucru cu cea mai bună intenție; e necesar să se învețe a crea contrastul la acel lucru, și aceasta, în acest caz, înseamnă: pacea.

 

  1. Capacitatea de a iubi și inteligența trebuie să fie folosite într-un fel nou

Pacea să fie creată de fiecare om în parte, ea trebuie să crească în conștiința și conduita omului individual. Să ia ființă o colaborare în mintea omenească între iubirea lui față de aproapele și inteligența lui. Drumul către curajul vieții trece prin iubirea față de aproapele, dar se înțelege că omul trebuie să învețe a folosi acea iubire cu prudență și inteligență. Mulți oameni sunt de părerea că de cele mai multe ori nu este logic a fi iubitor, ci dimpotrivă, este  lucrul cel mai puțin logic și prostesc. Dar asemenea oameni nici nu știu ce este iubirea, nici ce este logica. În mod sigur este greu a iubi pe aproapele tău ca și pe tine însuși, când acesta este dezagreabil față de noi, probabil chiar ne persecută. Dar Hristos, fără îndoială, s-a exprimat just: „Iubește-i pe aceia care te dușmănesc și te persecută”. E ușor să-i iubești pe cei care sunt plăcuți, iubitori și serviabili față de noi, aceasta nu este o sfidare. Dar pe toți cei cărora nu le place de noi e greu să-i iubești; unii consideră acest lucru imposibil. De asemenea, mulți cred că aceasta este o ipocrizie, pentru că nu poți iubi niște oameni răi și dezagreabili. Dar de fapt noi am constatat că nu există ceva care în sine însuși să fie rău. Există ceva care este neplăcut, dar nu există ceva care se poate caracteriza ca rău. Și de altfel răul este – văzut în perspectivă cosmică – un bine neplăcut, deoarece prin el ființele evoluează, da, este din cauza lui că a primit în întregime o conștiință pentru a putea distinge între bine și rău, cum se spune în povestirea despre „căderea în păcat”. Prin trăirea efectelor binelui neplăcut asupra propriului nostru corp și în propria noastră conștiință de-a lungul multor vieți sau încarnări, noi ne-am schimbat din oameni animalici primitivi în oameni civilizați, care pot avea o mare compasiune față de greutățile și suferințele altor oameni, și care de asemenea au o inteligență destul de evoluată, încât ei pot înțelege relația dintre cauză și efect în multe domenii.

Mulți dintre acei oameni civilizați, care au o mare simpatie și capacitate de compătimire, și care de asemenea și-au dezvoltat inteligența, pe care ei o folosesc pentru o gândire și activitate logică în munca lor și de alt fel, fără îndoială sunt chiar acei oameni care în anumite situații, din cauza unei „răutăți” de diferite feluri, pierd curajul de a trăi și se simt deprimați, înșelați și probabil chiar se pot îmbolnăvi din cauza stadiului lor mental negativ. Ei cred că totul este fără speranță, și propria lor situație și situația mondială, în plus ei nu văd nicio rezolvare sau posibilitate de a ajunge la o îmbunătățire. Ei devin pesimiști sau cu gânduri negre și, dacă nu merg pe un drum opus, devin total indiferenți, pentru că li se pare că toate sunt fără rost. Pentru astfel de oameni eu am creat analizele mele, pentru a-i ajuta să-și  folosească capacitatea de iubire, compasiune și inteligență într-o altă și mai pozitivă manieră, care le va reda curajul de a trăi.

 

  1. Drumurile vieții omului pământean

Înainte ca oamenii să înceapă a cunoaște adevărul despre viață, ei nu sunt oameni adevărați. Va avea o foarte mare însemnătate pentru fiecare om în parte, când el sau ea – dincolo de toți oamenii cu care au legătură – vor putea să-i vadă ca instrumente ale lui Dumnezeu. Ei toți sunt precum degetele lui Dumnezeu, care ne modelează pe noi. Și este numai un bine că Dumnezeu precum sculptorul îndepărtează ceva acolo unde noi nu suntem perfecți. Mulți oameni nu sunt deloc mulțumiți de ei înșiși, dacă ei sunt total cinstiți. Ei au vise și dorințe de a fi altfel, a deveni mai buni, mai inteligenți și mai iubitori. Ei simt cu adevărat că nu sunt perfecți. Prin urmare, ei trebuie să se bucure pentru faptul că Dumnezeu lucrează pentru noi și ne arată calea pe care o putem urma. Dumnezeu îl învață pe fiecare om în parte prin ceea ce i se întâmplă în fiecare zi omului respectiv. Totul în viață, ce omului care folosește o logică locală mică îi poate apărea ca fire împletite la întâmplare, i se arată, celui care începe să folosească logica cosmică, ca un întreg viu posibil de înțeles, în care nimic nu este întâmplător și nimic nu este nejust. Când noi avem un sentiment de martiriu, noi trăim în  superstiție și nicio ființă nu poate deveni fericită trăind mereu în superstiție.

Bineînțeles că eu întâlnesc și lucruri neplăcute și plăcute, dar eu știu că există ceva care se numește binele plăcut și binele neplăcut, eu știu că tot ce mi se întâmplă este întoarcerea spre mine a lui Dumnezeu, la fel de mult este indiferent prin care persoană se întâmplă acest lucru. Dumnezeu nu ne poate vorbi nouă printr-o singură ființă, toate ființele sunt instrumente ale lui Dumnezeu, pe care el le poate folosi când vrea să se întoarcă spre o ființă. Deci când cineva se enervează din cauza acelor ființe, acesta se enervează din cauza lui Dumnezeu. Cât timp cineva se enervează din cauza unor anumite întâmplări, atât timp ele vor reveni. Șlefuirea nu se termină înainte ca cineva să fie șlefuit complet. Aceasta înseamnă șlefuirea tuturor părților neterminate ale conștiinței omului pământean. De ce se lasă cineva enervat din cauza altor oameni? Pentru că el este de părerea că alții trebuie să fie altfel decât sunt ei. Oamenii sunt atât de diferiți, și se înțelege că fiecare dintre ei este exact cum trebuie să fie el sau ea în acel moment. La fel cum animalele sunt așa cum sunt ele, și plantele așa cum sunt ele. Oamenii fac greșeala că ei pretind aceleași fapte de la oameni mai puțin evoluați ca și de la cei mai evoluați. Și ei disprețuiesc oamenii care, din punctul lor de vedere, sunt mai puțin evoluați, și probabil ei înșiși sunt snobi până la divinizare a acelora pe care îi adoră. Nimic din toate acestea nu înseamnă a iubi pe aproapele său ca și pe sine însuși; e vorba să iubești toate ființele, toate instrumentele și organele lui Dumnezeu și să încerci să-L vezi pe Dumnezeu în ele. Dacă cineva stă înaintea unui om dezagreabil, să-și aducă aminte că este propria sa karmă, care l-a condus pe el să întâlnească acea persoană. Este o încercare de toleranță și echilibru spiritual. El trebuie să încerce a afla momentan cine este acea ființă, și să se gândească la ceea ce va face ea în viitor. Fără îndoială, el este în cel mai înalt punct al vieții sale de până acum și nu-i poate reproșa acelei persoane că ea încă nu are experiențe pe care nu le-a trecut, dar pe care ea le va trece în viitor, când va avea o conștiință cosmică, și poate va întâlni pe cineva în total alte circumstanțe decât acum. Se înțelege că lucrul acesta nu trebuie să-l spui acelui om, în acest caz el sau ea poate ar crede că ești un ciudat. Dar poți gândi în sine însuți: „Și tu ești o ființă divină, și firește că unei ființe divine trebuie să-i arăți iubire”. Desigur, iubirea nu este doar o atingere pe obraz. Cel mai important este să faci ceea ce în situația dată este cea mai iubitoare faptă fără vreo formă de amărăciune, supărare, înșelătorie sau nervozitate. Cineva poate fi foarte hotărât fără a fi amărât, și de asemenea  poate atrage atenția altui om într-o manieră iubitoare și prietenoasă fără a bate cu pumnul în masă.

 

  1. Omul poate deveni un instrument al luminii

Nici unul dintre noi nu poate transforma o altă ființă, și nimeni nu întâlnește altceva decât aceea la care el însuși este cea mai internă cauză. De aceea este important ca cineva să-și folosească sentimentul și inteligența în diversele situații din fiecare zi, încercând să-i ierte și să-i înțeleagă pe ceilalți oameni. Noi, desigur, nu avem un model mai bun decât Hristos, care pe cruce a putut spune: „Iartă-i, Doamne, că ei nu știu ce fac”. Dacă cineva a ajuns la un astfel de stadiu, el/ea este de neînvins, este complet liber, chiar dacă ar fi legat cu lanțuri de sclav. Oamenii pot încătușa corpul, așa cum cineva leagă orice altă substanță. Dar când cineva își cunoaște identitatea sa divină, știe că ei nu pot să-i încătușeze eul. O ființă care are curajul vieții, care este dobândit prin iubire față de tot ce este viu, nu poate fi legată, oricât vrea cineva s-o facă sclav. Iată situația noastră, nimeni nu poate stăpâni pe cineva decât pe sine însuși. E adevărat că sunt unii care se simt dependenți, da, chiar înrobiți de alții, dar cauza acestui fapt nu este la alții. Cauza este că persoana respectivă însăși s-a amestecat într-o relație sentențioasă, din care numai ea însăși se poate elibera. Niciodată cauza nu o reprezintă alții, și cu atât mai mult cineva înțelege aceasta, cu atât mai repede ea se va elibera de cătușele unei supărări și amărăciuni, în care ea însăși s-a legat. Scopul eliberării lumii este ca oamenii să înțeleagă această existență și să accepte învățătura despre legile vieții, pe care ei o pot primi aici. Imaginați-vă ce-ar însemna dacă cineva, în loc să simtă supărare pentru ceea ce se întâmplă, și-ar folosi energia pentru a înțelege de ce ceea ce se întâmplă este chiar corect în situația prezentă, bazată pe un timp trecut, și cu privire la folosul pe care noi îl vom putea avea din experiențele viitoare. Să nu ne lăsăm incitați sau păcăliți din cauza conduitei altor oameni, la fel cum cineva nu este păcălit sau incitat pentru faptul că scaietele sau păpădia nu este trandafir sau crin. Hristos le-a zis discipolilor săi: „Mergeți în lume și faceți toate neamurile discipolii mei, în timp ce îi veți boteza în numele Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit”. Ce este acest botez? Adevăratul botez, singurul care are însemnătate, este interacțiunea iubitoare cu aproapele tău în viața de fiecare zi. A dărui lumină altora prin conduita ta, acesta este adevăratul botez. Nu-i poți schimba pe alții, dar se poate arăta lor un exemplu, care are efect într-o perspectivă mai lungă. Și această lumină în mod real nu vine de la sine însuși, ea vine de la Dumnezeu prin cineva către aproapele. Astfel acel cineva este o ființă care prin curajul de a trăi și prin iubire arată prezența lui Dumnezeu în interacțiunea cu aproapele. Atunci nu este o conștiință de martir, când pacea radiază și luminează prin om, chiar dacă el se află pe un câmp de război.

 

          (Dintr-o prelegere în Glahns Alle, marți 1 aprilie 1941. Notele de prelegeri au fost                     redactate de Erik Gerner Larsson. Prima publicare în daneză în Kosmos 4-5, 1969, Articolul nr.M1450.Textul tradus în esperanto de Henning Sato von Rosen și Hokan                                          Lundberg.)   

 

Comentariu introductiv și traducerea în limba română: Mihai Trifoi                 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail