Spre încercuirea defileului
Foto Racoșul de Sus și împrejurimile
Cu patrule de siguranţă şi cercetare, înaintea şi înlăturea coloanei, c-o pânză de poteraşi, biciclişti, departe înainte, cu tunarii intercalaţi printre dorobanţi, cu „trenul de luptă” imediat în urma unităţilor respective – în sfârşit ca pentru bătaie – pornim. Drumul de care, strâmt şi şerpuitor, suie şi coboară prin curmezişul pădurii, până la Homorod Uifălău.
După o postață de drum apar ca o nălucă, pe o coastă pleşuvă din dreapta, două siluete de călăreţi. Până să-i prindem în ochian, ca să-i recunoaştem prieteni ori duşmani, ei au întors coasta îndărăt, dispărând ca o părere: fără îndoială posibilă, doi husari, cărora le-a fost de ajuns să vadă ce iese din scorburile codrului, spre limpeziş.
Drum lung şi anevoios. Poienile din cale sunt smălţate c-o floare târzie, un fel de dedițel, care ne întâmpină ca un simbol de speranţă. Ne mângâiem oboseala că pe căile grele ale vieţii cresc – alături de ciulini – atâtea flori şi speranţe. La jumătate-drum ne întâlnim cu cea dîntâi jertfă. E biciclistul care a trecut primele bariere dela ieşirea pădurii. Pecetluit de un plumb în fluierul piciorului, el este dus înăuntrul Țării-mame. Colonelul îl laudă şi-l îmbărbătează. Din targa colorată de roşul sângelui, răspunde: „Aş vrea să mă întorc, acum, cu d-v, la cârtițele alea ascunse în pământ; dar nu vrea să mă mai poarte piciorul drept”.
Ieşim din buza pădurii. Dealul din faţă, prăvălit în coastele Uifalăului, este scrijelit de tranşee. Pentru că-s vechi şi bine mascate, abia sunt vizibile. Şi numai prin faptul că le dominăm, le descoperim.
Coborâm, pe pripor, spre sat, răsfirându-ne ca un evantai.
Antenele brigăzii au angajat lupta. Trag Ungurii din vizuinele împrăştiate pe tot dealul. Ei ne văd fără să fie văzuţi.
Dintr-o tainiţă melițează, gureş, o mitralieră; dintr-alta ne salută ponciş, un obuz. Din diferite unghere, rânduite simetric, şuieră în pustiu gloanţe. Dar prea sunt ticluite împuşcăturile ca să nu vedem din câte puşti pornesc, ca să nu ghicim că mărimea suprafeței ocupate de trăgători vrea să acopere o lipsă de oameni.
Ne-am căutat deci de treabă în fața zarvei unui tun şi a unei mitraliere, care țin să ne intimideze. Am lăsat două batalioane ca să descotorosească terenul iar restul brigăzii îşi urmează drumul spre Jimbor (punctul de contact cu batalionul-flancgardă trimis din Racoşul de Sus).
A înnoptat. Suntem în locuri de temut, noaptea, între păduri c-o semnificativă formă de capcană.
Porunca de avantposturi ne ajunge din urmă. Ea cade în sarcina batalionului din care fac parte. În şanțul drumului, la luminiţa acoperită a unui felinar de campanie, aşezăm pe hartă, străjile noastre. Din toate punctele de vedere este o întreprindere prea încumetată. Căci a sta de strajă, dincolo de-o pădure adâncă de câţiva kilometri, – cu o rază de veghe, dela Mercheasa până la Darot, cam 15 kilometri, în locuri necunoscute din vreme şi, după informaţiile comandamentului, pline de duşmani, înseamnă o experienţă condamnată de realităţi.
Dar nu-i îngăduit să discutăm când duşmanul este în coaste şi-n faţă. Şi, apoi, stăpânind înălţimile specificate în porunca de avantposturi, înseamnă învăluirea completă a temutului defileu al Oltului, adică prinderea lui într-un puternic cleşte, ale cărui arcuri: Armata dela Braşov-Feldioara-Bogata şi armata dela Buzău Sîngiorgiu-Homorod se încoardă în gura defileului însuşi.
Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
