Foto: Ostași români în Primul Război Mondial
De strajă
(Este descrisă noaptea de strajă petrecută „acolo sus, unde se despart drumurile Braşovului şi Treiscaunelor, vom sta de strajă în noaptea cea dintâi, care ne găseşte la cincisprezece kilometri în pământul visurilor noastre” – n.n.)
Soarele coboară spre asfinţit. Coloana, cu dispozitiv de siguranţă, merge să ocupe poziţia dominantă din Dealul Stânii, golită de oastea chesaro crăiască.
Acolo sus, pe dealul în pieptul căruia se frânge Buzăul spre a se retrage definitiv în Carpaţi după ce ne-a deschis porțile lor, acolo sus, unde se despart drumurile Braşovului şi Treiscaunelor, vom sta de strajă în noaptea cea dintâi, care ne găseşte la cincisprezece kilometri în pământul visurilor noastre.
Din tranşeele în care aflăm c-au făcut adevărate ravagii obuzele şi şrapnelele noastre, vin mereu prizonieri, însoţiţi de dorobanţi.
Ofiţeri răniţi greu se întorc în Buzău, peste munții ce i-au socotit stăvilar pe veşnicie.
Batalionul din care fac parte are porunca – pe care o ţine ca o cinste deosebită – să străjuiască în noaptea aceasta toate trupele de pe valea Buzăului.
Odată cu căderea serii, un întreg evantai de pază stăpâneşte drumurile ca şi potecile care vin dinspre Sud, Vest şi Nord.
Dealul, cu toate povârnişurile, a căror față e spre noi, constituie în noaptea aceasta partea noastră din imensa piatră de încercare a sufletului românesc, revărsat peste munţi într-o zi de sărbătoare.
O tăcere mormântală învăluie cuprinsul.
Nu licăreşte nicio lumină decât a făcliilor din cer. Şi nicio gură nu se deschide căci acum numai sufletul neamului, ce stă de strajă, are cuvânt.
Ochii sunt mai larg deschişi ca oricând, zarea – mai scrutată.
Şi nu se poate strecura o şoaptă, nici umbra unei mişcări pe care pământul să n-o comunice urechilor aplecate pe sânul lui.
Cum poate să fie altfel între pădurile acestea cu ascunzişuri, în care pândesc surprize, când ți-i dată în seamă paza nu numai a douăzeci de mii de oameni, ci a cuceririi însăşi: nădejdea ţării?
Din nebănuitele adâncuri ale sufletului adie o senzație de altruism, căci omul a uitat de sine: în faţa lui există numai patrimoniul moral al tuturora.
Şi pe fiecare colț de stâncă, unde e chemat să vegheze un soldat, scânteie stropul de mândrie că el, umilul soldat, asigură o fărâmă de linişte în noaptea frământată de griji a ţării întregi.
Prin sate şi păduri
Divizia înaintează prin imensele păduri ce ne despart de larga câmpie a Treiscaunelor.
Batalionul nostru, flancgardă pe extrema dreaptă, scotoceşte trei sferturi de zi, pe poteci înguste, pe creste de păduri. Ungurii au umplut codrii cu nevinovaţii copii, lăsând prin sate câţiva bătrâni ce nu s-au putut urni. Ca-n vremuri de crudă bejenie, în fața barbarilor, şi-au ascuns ei avutul şi familiile în inima pădurilor.
Mai târziu am aflat de la băştinaşi că aceasta a fost o tactică generală de a-şi hrăni copiii cu grozăvii imaginare, drept orice lecţie de viitor şovinism. Mărturisesc că-n fața acestui jimăt (hărmălaie – n.n.) de lume, ai cărei conducători ne-au socotit după propriile lor apucături, ne-a cuprins adevărata milă de oameni. E grozav, nu-i aşa, să găseşti prin prăpăstiile codrilor cuiburi de copii fără mamă ori mama cu părul vâlvoi căutându-şi copiii rătăciţi!
În Zagon ca şi-n Doboli (Dobolii de Sus – n.n.), pustiu. Casele golite ca-n drumul barbarilor. Şuri de grâne ard pe alocuri. Aproape toate fântânile, otrăvite. N-am întâlnit în aceste sate nici un câine măcar, nici o pasăre. Şi de n-am fi dat de câţiva bătrâni în poarta unei biserici, am fi zis că pământul a înghiţit toate vietățile. Ungurii ne-au judecat crud de tot, totuşi foarte logic din punctul lor de privire: grozăviile de veacuri aşteptau, în mintea lor, fantastice răzbunări!
În Boroșneu Mare, târguşor mare, de unde se vede întreg şesul Treiscaunelor, găsim coloana principală poposind. Târguşorul, cu firme ungureşti peste tot, e pustiu. Ferestrele oblonite. Doar multele şi frumoasele verbine din grădini vorbesc despre absența destul de proaspătă a bunilor gospodari.
Nici ţipenie de om care să ne poată spune unde a intrat atâta lume. Doar rapoartele ce vin mereu din urmă şi care ne vestesc necazul convoiurilor noastre prin pădure – ne amintesc că bunii gospodari sunt şi minunaţi comitagii (teroriști – n.n.).
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
