Botezul de foc
(Prima confruntare cu ostașii armatei Austro-Ungariei, pe teritoriu localității Crasna, comuna Sita Buzăului:sunt înregistrați ”cei dintâi căzuţi pe drumul jertfelor”, dar în pofida rezistenței trupelor inamice, ostașii români continuă „drumul biruinţei, sub îndemnul „Cu Dumnezeu înainte” – n.n)
E miezul nopţii. Doarme valea Buzăului într’o linişte care înfrigurează sufletul. Liniştea care ascunde gravitatea unor evenimente mari.
În tăcerea mormântală, poate suntem pândiţi din cine ştie ce cuiburi de pe înălţimile Crasnei şi Chichirăului. Un ofiţer de la Statul Major al Diviziei ne spune că-n tranşeele din împrejurimi a sosit chiar astăzi oaste nouă.
Avangarda se desfăşoară după îngăduinţa terenului sub scutul largului evantai de patrule. Aşteptare de plumb. Necunoscutul cu surprizele lui începe să fie chinuitor. Suntem sub apăsarea fiecărei clipe, dar gata s-o covârşim cu presiunea îngrămădită în suflet. O supremă nevoie de descărcare, ca a unui arc întins până la capătul rezistenței. Aşteptăm ceva…, căci presimte fiecare fibră a sufletului.
Deodată, un fulger, sinuos ca un balaur, deschise cerurile. Un potop de grindină cu răpăieli şi foşnete necunoscute ne închirci un moment inima, şi fără vreun ordin ne culcarăm, mecanic, la pământ. „Botezul de foc”! Dar el întrece poezia sacrificiului închipuit de mult. E o muzică macabră ce înfioară cerul şi pământul. E o pânză care se țese vertiginos de câteva minute. Uite-o chiar purpurie. Din mijlocul infernului se întorc pe brancarde cei dintâi căzuţi pe drumul jertfelor. Sfârtecaţi de „dum-dum”, bravii noştri camarazi nu ne descurajează cu durerile lor cât ne îndeamnă la „răzbunare”.
Parcă s-au rupt porţile cerului. Cu fiecare jerfit ce trece, nasc în noi pornirile dispreţului de moarte. Şi fiecare plumb din tolbă capătă, în acest purgatoriu al vieţii, adevărata lui greutate.
După crâmpeiele de mărturisiri ale răniţilor, e un baraj fix de foc într’un punct al şoselei, pe unde nu se poate răzbi. N-a trecut nimeni zona potopului de foc – dar nimeni n-a dat un pas înapoi.
Douăzeci de minute în faţa morţii, ne-am contopit cu desăvârşire în sufletul colectiv al mulţimii, intrată în sfârşit la supremul examen. Încet, încet, valurile de foc conteniră. Cine ar putea spune de ce? Printre ultimii picuri grei şi asurzitori ce sfâşie liniştea, auzim din ce în ce mai clar şi mai solemn ecoul acestei avalanşe ce duce spre inima Ardealului solia de vestire că „Dorobanţii” au ridicat lespedea mormântului.
lată-ne trecuţi prin cele dintâi friguri ale „faptelor de arme”.
În cuiburile lui tăinuite, duşmanul a tăcut pentru moment.
Cu sânge am început să scriem cartea cea nouă. Meargă-n liniştea ţării prinoasele sfintei datorii împlinite. Ci noi ne croim, pe urmele duşmanului de veacuri, drumul biruinţei.
„Cu Dumnezeu înainte” : atâta se aude în noaptea botezului de foc!
În pădurea Crasnei
În dimineața Sântămăriei Mari soarele ne găseşte pe pământul făgăduinței. Un soare nou, mai strălucitor şi mai blând căutător, după o noapte de supremă înfrigurare!
Încă din zori o puternică detunătură aruncase în aer podul de peste Buzău. Duşmanul, închipuindu-şi, probabil, un răgaz suficient pentru a executa pe „marii vinovaţi” ai războiului de peste noapte, care erau preoţii şi învăţătorii din satele prin care se retrăgea acum, ne opunea o serioasă piedică prin dărâmarea podului, în punctul cel mai strâmt de trecere, spre Întorsătura Buzăului.
În răsăritul soarelui, fiecare unitate a pornit după poruncă. Batalionul din care făceam parte trebuia să descotorosească pădurea din susul Crasnei.
Urcarăm, împânziţi, două ceasuri, prin rarişti de fagi fără să slobozim un plumb, deşi încă de la început am purces în alaiul gloanţelor duşmane. Ca dintr-un imens viespar roiau prin frunze şi crengi – într-un misterios zumzet de oţel – vălmăşag de gloanţe rătăcitoare.
Un camarad curajos, bănuind linia din tainițele duşmanului, şi-a luat câţiva poteraşi, şi strecurându-se până în coasta unei largi poiene, a surprins cuibul de foc în plină activitate. A trimis un plumb drept în mijlocul stivei de cartuşe din tranşee. A fost deajuns. Câţiva „bârzoi” unguri au fugit, iar restul s-au predat.
Şi alte cuiburi, aceiaşi soartă au avut.
Cei prinşi sunt „catane” din al 23-lea regiment bănăţean. Cea mai mare parte din ei români.
– De ce ați tras în noi ? i-am întrebat.
– Nu tocmai! Dacă nu trăgeam în sus, în frunze, câți ajungeați aici ?
În adevăr ne uimesc cuiburile lor de foc. Tranşee adânci, împietrite, vechi. Şi-ndărătul fiecărui apărător movile de cartuşe. O rețea telefonică străbate pădurea pe stâlpi de copaci, tăiaţi la măsură şi rânduiţi parcă de când lumea.
Prizonierii, aproape o sută, nu ne ascund surpriza „loviturii” noastre.
Ştiau că „vor intra” Ruşii şi Românii, dar, anume când, nu se bănuia. Regimentul lor, cam o mie de cătane, venise cu două zile mai înainte, ca să „îndesească străjile” Carpaților. Căpeteniile lor – Nemţi şi Unguri – au zbughit-o după atacul din noaptea trecută.
Ne înşiruim pe şoseaua în fundul căreia se vede Întorsătura Buzăului. Pe lângă noi trece ca o nălucă automobilul „divizionarului”. Ca o adiere flutură cuvintele lui: „Sănătate copii!“.
Iar Buzăul e atât de lin şi străveziu că soarele, oglindit în fundul clar albastru al apei, parcă s’a oprit o clipă să ne salute.
Foto: Râul Crasna
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
