Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
Facă-se Voia Ta“
(Este descrisă starea de spirit a ostașilor români în zilele premergătoare intrării în luptă, în nopatea de 15 august 1916, prin pasul Buzăului – n.n.)
La ceasurile 10 şi jumătate, în dimineaţa zilei de 14 August, batalionul nostru de „acoperire” trebuia să fie în Broasca.
Şi unde-i Răstoaca – adică bivuacul trupei – față de Broasca: Două capete ale unei uriaşe potcoave, a căror singură cale de legătură e însăşi îndoitura potcoavei ?
Strângerea corturilor şi a întregii gospodării fu gata la cea dintâi sărutare a Soarelui, apărut pe sprânceana codrilor.
Şi astfel, pe cureluşa de prund, pare că de când lumea făcută să fie „drum mare”, sclipeşte şi undoiază râul de oameni şi de care. De-a lungul şoselei, lumea satelor, în haine de sărbătoare, pavoazează cu solemnitatea ei calea noastră. Din ochi întrebători respiră adierea părerilor de rău după codrii în care a încetat să răsune cântecul muncii. Fetele ştiu că la hora din sat n-or să mai audă doinele lui Baraboi al nostru. Şi Sofița, sihastra păstoriță din poiana Şteghiei, s’a coborît la vale presimţind că se despărţea de dânsa necunoscutul ce-i cânta acolo sus, în taina nopţilor din codru;
„Ochii tăi struguri de poamă,
Mulți voinici au pus la boală,
Sofița mea şi draga mea.“
Merg mereu voinicii şi mereu le anină, ele, busuioc la centuri.
Dincolo de apa Buzăului ard cele din urmă semne ale unui fost bivuac.
La toate răscrucile râul de oameni şi de care primeşte adausul atâtor alte râuri de care, de tunuri şi de oameni. Şi curge într-una râul. Merg vechii legionari să redeschidă porţile de granit ale Daciei.
Un imens magnet a atras în Broasca – un sătuc răsfirat pe malurile Buzăului, – tot ce-i frământare omenească în regiunile acestea.
Rămâne o taină a sufletului, cu puteri nevăzute, dar pururea minunate, această spontană presimţire a mulţimii. Poate că’n atmosfera însăşi pluteşte fluidul sfintei cuminecături din care se împărtăşeşte un popor în momentele lui supreme.
Ce poate fi această febrilă desfăşurare de oaste, c-un nesfârşit convoi de provizii – şi atâta exuberanţă de flori în cale? De ce se uită aşa de ţintă pruncii din braţele mamelor? De ce s-or fi înseninat bătrânii în lumina oţelelor noastre? Şi cine a rostit „cuvântul” cel mare de ne spun bătrânele: „Dumnezeu cu voi, maică” ?
Am plecat din Broasca, aşa cum trebuie să plece luptătorii: hrană pentru noi – şi, pentru duşman, moarte.
Colcotă Buzăul întru întâmpinare, răsfrângând, de bucurie, în sufletul nostru tot soarele din cerul clar albastru.
Nu ni s-a spus „cuvântul”. Dar îl trăim în fiorii supremei aşteptări, căci îl vedem zburând pe buzele tuturor şi ni-l zvâcneşte aşa de clar şi de sonor sângele tâmplelor!
Cine n-a lăsat oare în cutia poştei dela Broasca şi Gura Siriului câteva rânduri de adio? Ce buză nu s’a înfiorat la apropierea unui pahar, în urarea nouă ce pluteşte-n atmosfera de azi? Şi, dacă ai ascultat vreodată spovedania unui îndrăgostit, să nu-l întrebi pe Nistor de ce-i rourează ochii când se uită înapoi, departe peste zări.
Urcă mereu, impetuos, şirul trupelor spre Cheia Buzăului. De sus, când îl priveşti cum şerpuieşte, ți se pare o voinţă în mers, un suflet care curge într-una de-a curmezişul stâncilor istoriei, trecând în făgaşul înaltei lui misiuni.
Iată-i pe oamenii aceştia uitându-se cât ține drumul, înainte şi înapoi, la ei înşiși, simțindu-se mulți şi înarmați. Din răniţi şi cartuşiere ca şi din chesoane, la care se opintesc, din greu, caii de munte, răsare gândul morţii. Presimt că ziua pe care o cereau ei „să vie odată” poate fi chiar aceasta, în soarele căreia fulgeră atâtea oţele, atâta armură. Da, asta trebuie să fie, de se îmbie aşa de armonios jalea şi dorurile apei cu acelea ce curg în matca sufletului lor de acum şi care pot rămânea în veci dincolo de ziua de azi!
Se lasă soarele spre asfinţit ca şi cum, el ar săruta geana Şoimului să se înduplece în faţa dorobanţului.
Capul coloanei s’a oprit, sus, pe aşezătura Gramaticului. Un trompet spintecă drumul vestind adunarea tuturor ofițerilor.
Ne apropiam cu sufletul gata să primească împărtăşania.
În poiana tăinuită, nici o singură adiere nu clintea liniştea măreței privelişti de codri, de munţi şi de cer. Şi niciun gând nu tulbura seninul cel dinăuntru.
Porunca a fost scurtă şi luminoasă ca un fulger, în amurgul supremei aşteptări: „La orele 9 Armata română va trece în Ardealu !
Întâia adiere din înfiorata împărăţie a necunoscutului se întâlni în clipa aceea cu ecoul bucuriilor care trăiesc numai în preajma dumnezeeştilor speranţe.
Nu mai eram ai noştri, ci ai unei impetuoase chemări ce cuprindea în momentul acela atâta forță cuceritoare, atâta frumusețe morală, încât ne simţeam cu totul în slujba ei.
De-a lungul şoselei, miile de oameni cu arma la picior tăcuseră. Îşi aşteptau îndrumătorii. Li s’a împărtăşit viața cea nouă din însuşi momentul acela, când se împlinise veleatul.
Ridicând dreapta la frunte şi ochii spre Dumnezeul care avea să fie al dreptăţii lor înşişi, şopteau: „Facă-se Voia Ta”.
Foto Nehoiu
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
