Cu o activitate pusă în slujba serviciului public ce se întinde dincolo cumpăna secolului, prof. dr. Ioan Lăcătuşu se află în prima linie a protejării acestuia. Este o poziţie socială niciodată formalizată într-o meserie, ştiută însă şi de prieteni şi de neprieteni. Pentru neprieteni este prilej de poticnire iar pentru prieteni este model de nepreţuit.
Din nefericire, frontiera societăţii româneşti la încheietura Carpaţilor de la cumpăna secolului este tot mai însingurată. Oamenii se refugiază în comoditate, sau, speriaţi de nevoile vremii, se retrag în confortul minimal al fugii din faţa istoriei. Istorie care este neiertătoare, tocmai pentru că se manifestă, în primul rând, în prezent. Iar prezentul se desfăşoară într-una dintre cele mai dramatice ipostaze ale sale, aici, în Harghita şi Covasna. Una dintre cele mai grave maladii ale societăţii româneşti este absenţa de la marile încordări. Aici, la curbura Carpaţilor, se desfăşoară una dintre cele mai pseudomorfoze din Europa: nu doar că se creează tensiuni artificiale pe vector etnic, dar se confiscă comunităţi în numele unui ideal pe care Europa l-a depăşit odată cu „Evul întunecat”, ne referim la dominaţia politică în funcţie de limba vorbită. Hungarismul şi-a găsit aici, se pare, „ultimul refugiu” („zona 4 – cu şanse demografice” – cum e prezentată în scrierile contemporană regiunea), parte a unei noi statalităţi, considerate „interioare” în raport cu Carpaţii şi cu societatea românească. Deja regiunea este dominată de o etică a actului politic străină de societatea românească, se sprijină pe o infrastructură simbolică deja împământenită – prin manualul de istorie, de limbă şi prin crucile de hotar nemiluite. Între aceste pietre de moară atât de grele îşi desfăşoară activitatea cu delicateţe, diplomaţie şi uriaşă încordare pentru neam dl. Ioan Lăcătuşu şi echipa domniei sale.
Ioan Lăcătuşu face parte din pleiada omului-instituţie într-o regiune în care singur Dumnezeu mai are grijă de oameni.
Nimeni din guvernările din ultimii 22 de ani nu au luat în seamă problematica din Harghita-Covasna. Nimeni din universităţile româneşti nu a iniţiat un proiect major de protejare prin cunoaşterea zonei. Nimeni din mediul de afaceri românesc nu are o prezenţă de responsabilitate în zonă pe dimensiunea comunitară, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în sec. al XIX-lea, când burghezia ardeleană, dar şi de dincolo de Carpaţi, nu ducea lipsă de conştiinţa rolului său public, civic şi naţional.
Toate acestea au fost purtate ca într-un mănunchi, devenit mâner de spadă pentru dreptate prin cuvânt, de către Ioan Lăcătuşu şi colaboratorii domniei sale: profesori, ingineri silvici, preoţi, directori de instituţii (atâtea câte au mai rămas), politicieni români (atâţia câţi mai sunt). Apărarea comunităţii şi a interesului public în Harghita Covasna, cuvântul legat, atât cât există, toate acestea orbitează în jurul Forumului Civic, organizaţie modernă, bună vreme coordonată de prof. Lăcătuşu.
Rapid şi atent în reacţii, curtenitor şi totuşi neiertător în ceea ce priveşte destinul romanităţii orientale de la încheietura Carpaţilor, prof. Lăcătuşu dacă ar fi să descrie cum păstoreşte destinul pe-aici, ar reuşi foarte probabil să aducă la zi frumosul tratat de bună guvernare al lui Neagoe Basarab, scris acum mai bine de 600 de ani, în condiţii parcă mai limpezi decât cele din ziua de astăzi. Aceasta pentru că întotdeauna analiza şi guvernarea au stat sub semnul lui Dumnezeu, mărturie fiind marile lucrări făcute împreună cu Arhiepiescopia Harghitei şi Covasnei, cu IPS Selejan.
Lucrarea lui Ioan Lăcătuşu şi a colaboratorilor domniei sale este operă de stat şi reprezintă o adevărată acţiune a societăţii civile: neideologizată, nefanatizată, în slujba comunităţii şi a intereselor superioare ale României. Zi de zi, vreme de câteva decade. Fiind întemeiată pe doctrina respectului reciproc, a mutualităţii şi a ideii de neam, putem spune că paradigma socială în care Ioan Lăcătuşu s-a înscris de atâta vreme este apropiată liberalismului clasic: statul nu există pentru a confisca interesele comunităţii, şi cu atât mai puţin pentru a fi confiscat de o grupare sau alta de interese. Justiţia există pentru că este garantată de competenţă, iar accesul la funcţii trebuie să se producă în raport cu serviciul adus cauzei publice, nu în funcţie de apartenenţa etnică. Modernitatea se reazemă pe punerea autorităţii în serviciul public, iar nu în slujba ideologiilor medievale ale supremaţiei etnice. Iată, în câteva fraze, argumentul valorii de netăgăduit al operei civice reprezentate de prof. Ioan Lăcătuşu.
În logica statului de cultură (Iorga), ca singură formulă viabilă pe termen lung de funcţionare eficientă a statului, dr. Lăcătuşu a înţeles să construiască o infrastructură culturală solidă. Zeci de lucrări în calitate de autor, coautor sau de contributor indirect (editor) stau mărturie colosalei tensiuni a acestor locuri, pe care domnia sa a stăpânit-o până acum foarte bine.
Dr. Ioan Lăcătuşu a abordat fenomenul etnicităţii într-un cadru modern, ca factor de civilizaţie. Totodată, supune situaţia artificial etnicizată în regiune de către administraţia dominantă unei analize interdisciplinare. Caracterul multiparadigmatic şi pluridisciplinar al analizelor demonstrează că prof. Ioan Lăcătuşu studiază chestiunile locului din perspectivă etnică pentru că aceasta este urgenţa timpului de la încheietura Carpaţilor, nu pentru că ar exista un deficit de imaginaţie metodologică. Etnicitatea nu este în sine factor de legitimitate socială, ştiinţifică sau politică. Etnicitatea, în acord cu tipologia analizelor domniei sale este: factor de putere, are o antropogeografie proprie, greutate demografică tipică şi polarizare geopolitică, geoeconomică şi geostrategică. Baza studiilor domniei sale este întotdeauna dată de observarea atentă a realităţilor. Centrul coordonat de domnia sa are o impresionantă bază de date privind fapte, atitudini, congruenţe şi tendinţe, pe care orice politică de stat interesată de administraţia democratică a teritoriului, deci în acord cu nevoile locului, ar trebui să o aibă de temelie. Etnicitatea este un ingredient intim al coeziunii sociale, care depinde însă în mare măsură de calitatea relaţiilor sociale pe care statul le propune comunităţii. Cum statul român impune prin absenţă o logică instituţională, geoeconomică, culturală şi istorică diferită de sensurile identităţii locale româneşti, etnicitatea românească este în pericol în Harghita şi Covasna.
Sociologia este, în sine, o ştiinţă critică. Însă atunci când se desfăşoară la frontiera fiinţei colective, sociologia devine tragică. Acesta este rostul lucrării dlui prof. dr. Ioan Lăcătuşu. În acord cu definiţia dată de unul dintre cei mai mari preşedinţii ai Academiei Române, Constantin Rădulescu Motru, Ioan Lăcătuşu este unul dintre oamenii mari ai României. Iată definiţia: „Prin oameni mari de caracter înţelegem pe toţi oamenii cari prin fapta lor anticipă deprinderile voluntare de cari o societate are nevoie spre a-şi asigura viitorul său.” (Rădulescu Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, Ed. Eminescu, Bucureşti, p.355 [Puterea sufletească, 1907])
Vedem, iată, că prof. Ioan Lăcătuşu a pus la dispoziţia statului absent şi a societăţii româneşti instrumentele cunoaşterii stării de lucruri. Aşa cum am precizat: studii geoistorice, culturale, etnografice şi de antropologie culturală, toate sunt aduse la zi şi au fost puse la dispoziţia responsabililor. Numai că acţiunea politică pare prinsă într-o rigor mortis greu de înţeles. Ruptura dintre cunoaştere şi acţiunea de stat este una dintre cele mai evidente în România de după 1989. Între acestea, interpusă ca o superfetaţie amortizoare, se află presa centrală, care veghează ca nu cumva democraţia să aibă de „suferit” dacă omul de rând este informat. Reflexul acţional în masă al insului informat, element cheie al democraţiei, nu se regăseşte în mijloacele noastre de informare, cvasicomplet înstrăinate.
Acestea sunt locul, timpul şi contextul în care îşi desfăşoară activitatea dr. Ioan Lăcătuşu şi colectivul de colaboratori ai domniei sale.
Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
Sursa: Ioan LĂCĂTUŞU. Arhivist. Istoric. Sociolog la 65 de ani. Ediţie îngrijită de Vasile Stancu, cu un Cuvânt de binecuvântare de IPS Ioan SElejan, azi Mitropolit al Banatului, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012, p. 32-35
