Într – un studiu monografic intitulat File de istorie a Bisericii Ortodoxe din Sfântu Gheorghe, regretatul învăţător Gheorghe Vasilescu, publică un crâmpei din istoria bisericii ortodoxe din Sf. Gheorghe şi a încercaţilor ei credincioşi, pe care îl redăm în continuare.
Astfel, la data de 14 octombrie 1922, Consiliului parohial al Bisericii ortodoxe române din Sf. Gheorghe adresează Direcţiei Generale a Companiei Autonome a Monopolului Statului, din Bucureşti, un memoriu prin care se solicită acordarea unui sprijin financiar pentru repararea bisericii şi buna funcţionare a parohiei. În documentul menţionat sunt prezentate problemele cu care s-au confruntat românii ortodocşi din Sf. Gheorghe, până la Marea Unire, de la 1 decembrie 1918. „On. Dir. Generală! Dacă sub apusa stăpânire maghiară a avut să îndure nedreptăţi şi tratament maşter, atunci biserica greco-răsăriteană română din Sft. Gheorghe împreună cu credincioşii ei a golit, până la fund, paharul amărăciunilor, suferinţelor şi nedreptăţilor. Fiind centrul unui judeţ şovinist, ura lor faţă de tot ce nu era maghiar au descărcat-o asupra bisericilor române şi asupra credincioşilor lor, dar mai ales asupra bisericei române din Sft. Gheorghe şi asupra enoriaşilor ei. Răpită fiind şcoala confesională încă în a doua jumătatea a secolului trecut, au fost lipsiţi de educarea spirituală în limba strămoşească şi constrânşi a se cultiva în o limbă străină de inima lor, găsindu-şi scutul, apărarea şi mângâierea sufletească la sânul bisericei mame.
Scopul infam -maghiarizarea- durere în mare parte şi l-au ajuns, perzându-şi încetul cu încetul limba, ceea ce în marea aceasta de săcui n-a fost lucru chiar atât de greu…A venit răsboiul mondial. Cât a trebuit să sufere această turmă, păstorul ei şi Lăcaşul ei Dumnezeiesc nu se poate scrie şi cuprinde între marginile acestui memoriu şi acestei rugări. Preotul înlănţuit, ca un tâlhar, a fost schingiut în temniţele ungureşti 2 ani de zile. Lipsiţi au fost de îndrumătorul lor. Şi pentru ca munca lor sălbatică să fie plină au profanat în modul cel mai josnic biserica lor, prefăcând-o în grajd şi lăsând–o obiect de batjocură. “Bate–voi păstorul şi se va risipi turma” zice Sft. Scriptură. În ştiinţa acestui adevăr şi distrugându-le biserica, ştiindu-i săraci în mare parte, au crezut realizarea scopului lor diabolic, de a şterge şi urma bisericei române şi al românilor din acest cuibar. Sfârşind munca lor culturală faţă de preot şi biserică, s-au împuţinat (năpăstuit-n.e.) asupra credincioşilor ei.
Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni. Dar este un Dumnezeu Atotputernic, de care ei au fost uitaţi. Şi acest Dumnezeu îndestulează suferinţele unui neam şi nu a lăsat ca munca lor să fie încoronată de succes. Prin dorobanţul român s-au rupt şi s-au sdrobit lanţurile robiei, răsărit-a soarele dreptăţii şi libertăţii. Liber fiind cu lacrămi în ochi s-a revăzut turmă şi păstor şi cu inimi sfâşiate au căutat spre Lacaşul profanat în modul cel mai barbar. Uniţi cu alţi români de bine, abea în decurs de 3 ani de zile cu mari jertfe şi-au putut renova biserica spre preamărirea lui Dumnezeu şi mângâierea lor sufletească.
Renovările numai ale bisericei au costat 192.000 lei. Prin colecte şi donaţiuni abea s-au putut aduna suma de 157.000 lei şi astfel au fost constrânşi a lua un împrumut, 35.000 lei. Trebuinţele şi lipsurile parochiei sunt încă multe şi mari, cari întreg puterile ei. Casele parochiale şi cantorale pretind renovări urgente, pentru ca să fie ascutite de peire. Lipsesc multe lucruri şi osanale bisericeşti, nu avem crâsnic, neputându-l dota, nici măcar locuinţă pentru el. În această stare deplorabilă ne rugăm On. Dir. Generale a ne veni în ajutor cu o sumă mai considerabilă spre susţinerea acestui Neam, propovăduitor al Evangheliei lui Christos şi al desvoltărei şi întărirei simţului religios-naţional, rămas cât un grăunte de muştar în sufletul enoriaşilor lui indigeni în urma vitregiei veacurilor.
Cu plăcere amintim că, fabrica de tutun din localitate cu directorul ei mărinimos, Dl. Ing. V. Guţu n-a pregetat să ne sară în ajutor cu obolul lui. Ne place să credem că On. Dir. Generală însă va da ascultare rugărei noastre, sau prin invitarea Onoratei Direcţiuni a fabricei din localitate, pentru a ne achita datoria, sau prin trimiterea acestei rugări şi memoriu tuturor fabricelor de tutun, chibrituri etc.,cu toate împreună să contribuie în neajunsul nostru spre realizarea scopului sublim. (…) Sft. Gheorghe, (jud. Trei Scaune) 14.Oct.1922, În numele Parochiei greco-catolice române, Cu stimă, Epitrop, Paroch greco-ortodox român, Iosif Popovici”.
Orice comentariu este de prisos. Se impun doar câteva menţiuni. 1. De acelaşi „tratament” au avut parte, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, toate bisericile ortodoxe şi greco – catolice din fostele scaune secuieşti; 2. După anii binecuvântaţi din perioada interbelică (1919 -1940), au urmat cei patru ani „cât patru veacuri” (1940 -1944), de după Dictatul de la Viena, când intoleranţa faţă de români a cunoscut dimensiuni greu de reprodus, şi apoi perioada expermentului stalinist al Regiunii Autonome Maghiare.
Azi, autorii manualului de Istoria Secuilor şi adepţii autonomiei teritoriale pe criterii etnice vorbesc cu zel despre „românii venetici”, despre „ocuparea Ţinutului Secuiesc de către bisericile cu cupolă sub formă de ceapă”, despre pericolul „românizării pământului natal secuiesc” şi multe alte provocări care pun în pericol dăinuirea secuimi … Conţinutul şi mesajul multor articole din presa de limba maghiară din zonă fac dovada faptului că drumul spre normalizarea convieţuirii interetnice din Arcul Intracarpatic este încă deosebit de anevoios. Ori, se ştie, această normalizare presupune respect reciproc bazat pe cunoaşterea adevărului istoric.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
