STUDII GEOGRAFICE (continuare) –SCAUNUL CIUCULUI
În 1839 era împărţit în două cercuri: de sus şi de jos. Cercul descris cuprindea Ciucul de sus cu 26 sate şi scaunul Giurgeului cu 13 sate, iar în cercul de jos erau: Ciucul de jos cu 24 sate şi Scaunul Caşinului (Kassoni) cu 5 sate.
În studiul lui: Lukacs Joseph Marienburg: Geographie d. Grosfürtentrems Siebenbürgen. Hermanstadt. 1813 II p. 184.
„Între numirile de munţi amintite de acest autor se pot distinge şi următoarele numiri româneşti cu ortografia autorului: Arsitza, Grindus, Floare, Paltini, Szekuszak, Purga, Găineassa, Frătzilasa, Liban, Ciudat, Sadan şi altele.
I.I Mariemburg, vorbind despre judeţul Ciuc la 1813, între numirile de munţi cu ortografia autorului, mai arată: Gibon, Cucirilata, Sadin etc.
Şematismul de la Blaj din anul 1835
Şematismul bisericii greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş alcătuit la anul 1835 înşiră numeroase sate din Secuime în care românii greco-catolici îşi întrebuinţau limba atît în serviciile divine cît şi în vorbirea zilnică.
Dicţionarul geografic a lui I. Lenk v.Treuenfeld de la 1839
Date preţioase referitoare la trecutul bisericesc şi politic al românilor din secuime mai întîlnim şi în lucrarea atît de importantă a lui I. Lenk v. Treuenfeld – Dicţionarul geografic al Transilvaniei, publicat la Viena în 1839. Lucrarea arată situaţia populaţiei româneşti din parohiile şi filiile cedate la 1912 Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorog.
Majoritatea absolută a parohiilor acestora împreună cu filiile lor aveau la anul 1839 populaţia sau românească sau români amestecaţi cu secui. Procesul de deznaţionalizare al românilor era în plină desfăşurare cum fac menţiune şematismele bisericeşti arătînd că populaţia întrebuinţa în vorbirea zilnică alături de limba românească şi limba ungurească.
Şematismul Diecezei romano-catolice din Transilvania de la anul 1844
Vechimea populaţiei româneşti în secuime o arată şi recunoaşte între altele şi aşa numitul Şematism al bisericii rom. catolice din Transilvania din anul 1844 în care sînt înşirate parohiile şi filiile – aparţinătoare acestei episcopii – în care alături de limba ungurească întrebuinţată de populaţia romano-catolică figurează şi limba românească ca fiind folosită de greco-catolicii ori ortodocşii din aceste localităţi.
Originea românească a populaţiei din secuime de religiune greco-catolică pe care oficialitatea, guvernele şi statisticile ungureşti de după anul 1890 încearcă să o arate ca aparţinînd naţiunii maghiare, o recunosc mulţi chiar şi dintre scriitorii unguri care s-au ocupat în studiile lor cu problema trecutului naţionalităţilor din secuime. Unii dintre aceşti scriitori încearcă să prezinte o parte a acestor români maghiarizaţi ca fiind imigraţi aici dinspre ţările româneşti Moldova sau Muntenia şi încă la o dată relativ recentă.
Uberzicht der ges. Erdkunde. 1844.
Autorul unui studiu de geografie descriptivă apărut la Braşov în anul 1844, vorbind despre locuitorii Transilvaniei constată că: „românii locuiesc în toate părţile ţării, foarte covîrşitor este numărul lor în Ţara Ungurilor (comitatele Transilvaniei)…. mai mic în unele din scaunele Ţării secuilor.”
Studiul statistic, geografic şi istoric al lui Er. V. Heufler
Graniţa etnică a blocului unguresc, cum rezultă din studiul statistic, geografic şi istoric referitor la populaţia Ungariei publicat de Er. V. Heufler la 1854-1856, era redusă doar la regiunea centrală a acestui stat, adică la ţinutul de şes al Tisei. La nordul acestei zone ungureşti, locuiau slovacii, la nord-est rutenii, la vest şi sud-vest germanii şi croaţii, la sud sîrbii iar la est “de-a lungul graniţei Transilvaniei, de la Mureş şi pînă la izvoarele Tisei albe” românii.
Incepînd cu teritoriul judeţelor Beregh-Ungocea, străbătea localitatea Batarci şi trecînd peste localitatea Turţ atingea hotarul judeţului Satu-Mare. De aici înainte atingea localităţile: Botiza, Oşvarău şi Păuleşti, şi înainta pînă la apus de localitatea Ura, de unde se îndrepta înspre localitatea Domahida formînd o linie sinuoasă, determinată din pricina insulei etnice germane şi germano-româno-maghiară, pe care o întîlnea în drumul său în regiunea de cîmpie din preajma Crasnei şi a mlaştinei Ecsedului.
De la aceste localităţi linia hotarului etnic s-a îndreptat spre apus pînă la graniţa judeţelor Satu Mare şi Szabolos, atingînd localitatea Peneszlek, ca apoi să înainteze paralel cu graniţa judeţelor Satu Mare şi Bihor pînă aproape de localitatea Valea lui Mihai şi de aici înainte pînă la Tarcea. La localitatea Cheţ intra pe teritoriul judeţului Bihor , atingea teritoriul tîrguşorului Marghita şi trecea peste localitatea Cristur pînă la Bărcău de unde înainte urma cursul acestui rîu pînă la satul Sfîrmaşi. De aici se abătea înspre sud atingînd localităţile: Tăuţi şi Suşturoji ca să ajungă la Oradea Mare, de unde înainta spre vest pînă la localităţile Zsaka şi Darvas, ca apoi să se abată din nous pre sud şi trecînd peste Puszta-Begeca şi Puszta –Atias, să atingă frontiera judeţului Arad în valea Crişului Negru.
Ozornic înfăţişează în studiul său şi insulele etnice româneşti – curate ori amestecate cu unguri sau germani- care se aflau la anul 1857 aşezate înspre apus la linia acestui hotar etnic, şi care au fost mai tîrziu complet maghiarizate. Pe teritoriul judeţului Satu Mare – la apus de oraşul Satu Mare se aflau cîteva sate româneşti-ungureşi, resfirate între localităţile Pote şi Atis. Apoi altele româno-maghiare-rutene: Oseglod şi Vetis, precum şi satele: Prosalma maghiaro-german şi Mark germano-maghiaro românesc.
Pe teritoriul judeţului Bihor exista atunci o puternică insulă românească care se întindea începînd de la localitatea Chiniz avînd înaintarea în direcţia sud-vestică pînă la Koszszu-pali, Santoul Mic, Bedo şi Mezo-Peterd. A doua insulă etnică românească era cuprinsă între localităţile : Mezo-gyarak şi Meşkerek.
- A. Bielz, la 1857, înfăţişează date foarte interesante referitor la populaţia comitatului Odorhei, mai ales în legătură cu numărul românilor. La această dată, autorul arată locuitorii după “naţionalitate” astfel: 149.767 secui, 21854 români, 7677 evrei, ţigani şi alte neamuri”.
Manualul de statistică şi geografie a lui Benigni apărut la 1837
Benigni în studiul său statistic şi geografic referitor la Transilvania, apărut la 1837 recunoaşte de asemenea că populaţia românească era aceea care înregistra numărul cel mai mare între locuitorii principatului, şi că românii populau şi însemnate regiuni din scaunele secuieşti. “Ei locuiesc- spune autorul despre români între celelalte trei naţiuni, cel mai mare număr în Ţara Ungurilor (în comitate) numărul cel mai mic în Ţara Secuilor, majoritatea în stare de iobagi, şi formează aproape trei din cinci părţi ale întregii populaţii a Transilvaniei”.
Studiul etnografic al lui Ozornig apărut la 1857
Etnograful Ozornig la anul 1857 înfăţişează astfel hotarul etnic care despărţea populaţia secuiască de către românii din restul Transilvaniei.
„Graniţa (etnică) româno-maghiară (secuiască) începe în răsăritul Transilvaniei, lîngă masivul muntos Tatarmeno , care desparte izvoarele Oltului şi afluenţii superiori ai Mureşului de aceia ai Bistriţei; ce e drept în regiunea aceasta deluroasă şi păduroasă se întîlnesc numai cîteva comune şi gospodării ţărăneşti, dar ele trebuiesc aşezate în interiorul hotarului etnic românesc, fiindcă numele munţilor şi ale apelor din pădure sînt româneşti. Graniţa lingvistică depăşeşte apoi între Ditrău şi Varhegy apa Mureşului şi înaintează spre apus pe lîngă graniţa cecului (plăşii) Bistriţa, spre aceia a Odorheiului şi al Tg. Mureşului, pe lîngă care rămîn pînă nu departe de Telek. Acolo începe ţinutul amestecat româno-secuiesc, a cărui linie de graniţă, cu multe sinuozităţi este indicată prin localităţile: Illya Mică, Totfalva, Moson, Adrasfalva, Szt. Laszlo, Szt. Haromsag, Vaja, Karacsonfalva, Megyesfalva şi Keresztur, pe lîngă Mureş şi Fintahaza, şi se împreună aproape de graniţa de nord a cercului (plăşii) Sibiului, cu linia de despărţire a ţinutului germano-român de către cel unguresc. Această din urmă linie trece pe la nord de Feldorful- german şi de Nadeşul- săsesc germano-românesc, după ce între ele se aşează din nou o fîşie lingvistică româno-maghiară, a cărei graniţă externă înaintează pe lîngă localităţile : Cacodul Românesc, Hidegkutul-unguresc, românescul Andrasfalva, Sard, Szerdejes şi Bethfalva (lîngă Tîrnava Mare).
Din nou trece ţinutul germano-românesc pe lîngă hotarul cercurilor (plăşilor) Sibiului şi Braşovului, spre Odorhei cu Erkeden şi Mehburg nemijlocit pe lîngă cel unguresc, apoi atinge Paloşul Românesc, şi din nou localităţile germano-române: Draass şi Steidori lîngă Homora Mare. Din nou începe o fîşie mixtă care se întinde cuprinzînd localităţile: Agostonfalva şi Urmos pînă la Olt: după o scurtă trecere şi pe ţărmul stîng al aceluia (granita etnică) se mărgineşte pe ţărmul drept cu localităţile maghiaro-române: Bolon, Sepsi, Szt. Győrgy, Komollo şi Bikfalva.In sfîrşit la sud-est de Bikfalva se întîlnesc ţinuturi curat ungureşti şi curat româneşti, ale căror graniţe de despărţire se termină în munţii înalţi nelocuiţi la hotarele imperiului.
Districtele ungureşti în vestul Transilvaniei apar numai sub forma de insule lingvistice într-un ţinut curat românesc”.
Iată deci după datele acestui etnograf că o parte din teritoriul scaunelor secuieşti era presărat cu sate fie curat româneşti fie cu populaţie amestecată româno-maghiară. Prezenţa cîtorva din aceste insule etnice în preajma scaunelor secuieşti o recunoaşte Ozőrnic, insule româneşti, atunci cînd afirmă:
„Se mai află în Transilvania chiar şi în afară de graniţa răsăriteană a ţinutului românesc-secuiesc, indicat în par. 50 încă unele astfel de districte mixte, şi insule mai mici şi anume: Sukerfalva, Erdős, Szt. Gyorgy şi Bozod-Ujfalu, pe Tîrnava Mică, în cercul (plasa) Vasarhely, Gyimesbukk, amîndouă (localităţile) Dakabfalva şi Lazarfalva în cercul (pretura) Odorheiului: Bukszas cu Mikoujfalu şi Uvegesur, Cernatonul de Sus, Breţcu şi Martonos, Covasna cu Papola şi Zagon în cercul (pretura) Braşovului: Vaslab şi Puszta-Bodzafordulasa, formează insule mici curat româneşti în Ţara secuilor”.
Populaţia greco-catolică din satele secuimii cedate episcopiei de Hajdu-Dorogh îşi mai păstra în întîia jumătate a veacului al XIX-lea limba liturgică şi de vorbire pe aceia românească, şi abia mai tîrziu au ajuns unele din ele să fie complet deznaţionalizate.
Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare – Carmen Georgiana Baraboi
