STUDII ETNOGRAFICE ȘI MONOGRAFICE (continuare)

 Monografia: Az Osztrak-magyar-Monarchia Budapesta 1896

 

Autorii vestitei şi completei monografii cu titlul: Az Osztrack-magyar-Monarchia irasban es kepekben” apărută la 1896 recunosc că pe teritoriul judeţului Mureş-Turda, în valea Mirajului exista o populaţie românească însă la data de mai sus era maghiarizată. Originea românească a acestor locuitori o trădează însă confesiunea lor, fiindcă –spun autorii- „greco –catolicii şi cei de religiune greco-ortodoxă sînt români (romani ajkuak)”.

În judeţul Ciucului existau la data apariţiei monografiei de asemenea un însemnat procent de români. „Marea majoritate a populaţiei judeţului este secuiască şi de religiune romano-catolici sînt şi români mai ales înspre graniţă, şi anume în circumscripţia Tulgheşului”.

Majoritatea absolută  a românilor din judeţul Odorhei la data apariţiei acestei vaste lucrări era maghiarizată. Deşi trecuţi în recensăminte ca „secui” , autorii monografiei recunosc originea lor românească păstrată pînă azi în toate manifestările vieţii pastorale îndeosebi a îndeletnicirii cu creşterea oilor. „Ca peste tot diferitele animale domestice şi oile le pasc în turme comune, cu deosebirea că în timp ce cirezi de vaci şi de boi într-un sat este numai cîte una, turme de oi sînt şi trei-patru. În trei-patru grupuri se împart şi gospodarii, astfel întovărăşindu-se deosebit dau oile în grija păstorului. Păstorii aceştia sînt de origine românească, şi în afară de limba maghiară, altă limbă ei nu cunosc, dar numirea românească a ocupaţiei lor a rămas. Pekular –păcurar-, este aici numele oierului, iar numele băiatului de serviciu este „munyator”. În ziua de Sf.Gheorghe gospodarii dau oile în seama păcurarului, şi atunci fac mulsul de încercare (probă). Dacă oaia dă cel puţin atâta lapte la o mulsoare încît să se umple găoacea unui ou, păcurarul de la ziua de Sf. Gheorghe şi pînă la Sînmihai e dator-pe urma ei-să dea caş în greutate de 9 funţi vechi şi o cupă de urdă. Caşul ce se adună peste această cantitate rămîne în cîştigul păcurarului, la ceea ce se mai adaugă drept plată şi ceva pîine şi bani pentru sare”.

 

Balogh Pál. A nepfajok magyar-orazagon

Originea românească a populaţiei numite de recensăminte: unguri greco-catolici „precum şi procesul lor de maghiarizare îi arată aproape sat de sat studiul atît de temeinic şi de documentat al etnografului Bálog Pál întitulat : Rasele din Ungaria” apărut la Budapesta în anul 1902, fiind alcătuit pe temeiul datelor recensămîntului înfăptuit în Ungaria la anul 1900. Autorul tratînd situaţia populaţiei din judeţul Ciuc, constată următoarele:

„Înainte cu o jumătate de veac-aici pe valea Oltului, Fişagului şi Caşinului- a apărut o minoritate interesantă românească, dar de atunci ea a dispărut. Numai în două localităţi şi printre credincioşii greco-catolici din unele sate secuieşti a rămas ceva urmă despre ei. Cei mai mulţi ţin legea valahă în următoarele sate curat ungureşti: Tomeşti, Ciceu, Soimeni (10-20%) şi Lăzăreşti (30-40%). Aceştia credeau- sînt elemente de origine românească, maghiarizate”.

Populaţia românească din judeţul Treiscaune după datele acestui autor a fost caracterizată şi repartizată astfel:

„În localităţile Ghelniţa şi Lisnău (10%), iar prin 1830-1840 românii erau semnalaţi şi în localităţile: Poiana, Lomnia, Boroşul Mare, Turia, Ilieni şi Arcuşi”.

Autorul după ce încearcă să arate că populaţia românească din Treiscaune s-a coborît dinspre Moldova şi s-a stabilit aici abia numai de un secol, continuă: Pe acolo: Vama Oltului şi Bicazului-elementul emigrant a ajuns numai pînă la Breţcu şi Mărtinuş în vecinătatea imediată a localităţii Poiana Sărată, ceea ce o dovedeşte şi minoritatea considerabilă românească (30-40%) mai înspre interior spre Orbo minorităţile sînt risipite şi dispar înspre Kezdi.

Înainte cu o jumătate de secol şi comuna Estelnic de aici a avut o majoritate românească şi de la Poiana pîna la Ojdula aproape în tot locul au apărut minorităţi considerabile româneşti. Dar această rasă nu şi-a putut înfige rădăcini adînci în pămîntul secuiesc de la Kezdi. Astfel Estelnic este comună curat ungurească şi numai religia greco-catolică sau greco-orientală a unor fracţiuni ale elementului etnic maghiar amintesc despre românii emigraţi din împrejurimile ei”.

Referitor la credinţa religioasă a populaţiei-credinţă care trădează şi mărturiseşte şi originea ei etnică- autorul face următoarea constatare:„Secuiul din Sepsi şi cel din Orbo de la localitatea Zăbala pînă la Zagon este reformat” elementul românesc este de religie greco orientală şi numai ici-colo există.

Prezenţa populaţiei româneşti într-un număr însemnat de sate situate pe teritoriul judeţelor: Ciuc, Odorhei şi Treiscaune o dovedeşte şi hărţile etnografice lucrate după datele statistice de către A Ficker la 1860, Lang şi Jekellfalussy la 1884 şi aceea publicată în Lexiconul Pallas la anul 1896.

 

Czirbusz Gheza.Magyarorszag a XX szasad elejen.

 

Deznaţionalizarea românilor din judeţele secuimii este confirmată şi de studiul geografic –etnografic publicat de profesorul univesitar G. Czirbusz, la 1902. El înfăţişează- după datele recensămîntului de la 1900-următoarea cifră a naţionalităţilor şi confesiunilor care locuiau atunci pe teritoriul acestor judeţe.

Odorhei: secui şi unguri 112.607; saşi 2225; români 2.928 iată deosebirea între cifra naţionalităţilor şi a confesiunilor: 41.893 romano-catolici; 1.387 greco-catolici; 4.101 greco-ortodocşi; 2.830 evanghelici; 26.604 unitarieni;40.237 reformaţi şi 1.204 evrei.

Treiscaune: unguri 116.755; români 19.439; saşi 365; după religiuni autorul dă următoarea situaţie: 45.681 romano-catolici; 2.465 greco-catolici; 24.761 greco-ortodocşi; 57.861 reformaţi şi 901 evrei.

Ciuc: secui 110.993; germani 1.062; români 15.936; armeni 333. Situaţia confesiunilor era la data cînd îşi publica autorul lucrarea: 104.287 romano-catolici; 21. 000 greco-catolici; 241 evanghelici; 956 reformaţi şi 1.518 evrei.

Deznaţionalizarea unui însemnat procent dintre populaţiile de altă limbă care locuiau în Ungaria, maghiarizare săvîrşită îndeosebi în a doua jumătate a secolului XIX, o recunoaşte şi acest autor cînd afirmă:„Datele recensămîntului din 1900 la fel ne scot în evidenţă sporirea maghiarimii, care în urma împrejurărilor favorabile politice creşte mereu, în timp ce naţionalităţile celelalte din patrie, parte din cauza emigrării, parte în urma maghiarizării au pierdut din numărul lor”.

Opera puternică de maghiarizare a populaţei româneşti s-a săvîrşit în aceleaşi proporţii şi pe teritoriul judeţelor: Satu Mare, Bihor şi Szabolos, unde în cursul secolului al XIX-lea în multe din centrele rurale populaţia românească a dispărut aproape cu totul. Existenţa românilor o dovedeşte doar confesiunea greco-catolică sau greco-ortodoxă  a credincioşilor. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă unguri, istorici, etnografi şi statisticieni recunosc în studiile lor, că cele mai multe din parohiile şi filiile cedate la 1912 prin Bulla Cristifideles Graeci episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorogh au fost cîndva româneşti şi făceau parte din blocul etnic românesc care se întindea dinspre interiorul Cîmpiei Tisei înspre est în în judeţele: Arad, Bihor şi Satu Mare, ori alcătuiau insule etnice izolate risipite în blocul unguresc de la est de Tisa.

 

ROMÂNII DIN SECUIME ÎN RECENSǍMINTELE UNGUREŞTI

DIN ANII 1870, 1880, 1890,1900, 1910

 

Recensămintele populaţiei înfăptuite din partea oficialităţii statului maghiar după anul 1870, au încercat să înfăţişeze din ce în ce mai mult procentul populaţiei maghiare în raport cu cifrele totale ale populaţiei din Ungaria, spre a obţine rezultate din ce în ce mai mari pentru unguri, falsificînd cifrele generale ale recensămintelor, operaţie înfăptuită pentru a micşora cît mai mult total populaţiilor de altă limbă.

Recensămintele de populaţie înfăptuite în anii 1870-1910 au încercat să înfăţişeze Ungaria sub raport etnic un stat cît mai unitar. Totuşi ţinînd seama de realităţile etnice oamenii de ştiinţă obiectivi au recunoscut adevărul, că Ungaria este un stat politic sub raportul etnic.

Astfel K. Kelety comentînd datele recensămîntului din anul 1870, ajunge la următoarea constatare: „Monarhia Austro-Ungară în ce priveşte limba are populaţia cea mai amestecată dintre toate statele din Europa Centrală”.

Recensămintele de populaţie înfăptuite de statul maghiar după 1870 şi pînă la 1918, urmăreau sistematic falsificarea adevărului referitor la cifra naţionalităţilor, scăzînd-o prin procedeele complicate ale metodelor de interpretări. Astfel în recensămîntul din 1910 a fost introdusă pe lîngă rubrica „limba maternă” şi, „limba vorbită de preferinţă de declarant”. Prin acest procedeu se urmărea înfăţişarea unei Ungarii sub raport etnic „curat maghiare”, stat unitar maghiar”.

Iată preocupările unui specialist ungur în această materie, Deme Karol : „Limba oficială a statului maghiar nu poate fi alta decît cea ungurească a cărei cunoaştere în vorbire şi scris alcătuieşte o datorie cetăţenească. Deoarece şi naţionalităţile îşi revendică aceleaşi drepturi de care se bucură ungurii, şi deoarece statul le acordă aceleaşi drepturi naţionalităţilor, obligaţiile lor pot fi numai acelea care sînt obligaţiile celor de rasă maghiară. Prin urmare, de sub îndatorirea învăţării limbii de stat nu pot fi scoase nici naţionalităţile”.

Statisticile ungare au fost înfăptuite conform limbii pe care o vorbeau locuitorii. Ori în secuime aproape toţi locuitorii vorbeau limba ungurească chiar şi aceea care erau de naţionalitate română. Datorită acestui procedeu de mistificare a datelor statistice, în Secuime în ultimele două secole, numărul românilor care se ridica la 30% din totalul populaţiei la începutul secolului al XVIII-lea, a scăzut pînă la 1941, la 5 %. Restul de 25% s-a pierdut în masa secuiască fiind total deznaţionalizat.

Comune întregi în care statisticile de astăzi nu mai înregistrează nici un român au fost secuizate în timp de mai puţin de 170 ani. Astfel în judeţul Odorhei care număra aproximativ 133 sate după statistica bisericească din 1733, iar cea din anii 1750, 1760, şi 1805  constata numai 121 comune. În 72 comune, populaţie nu se mai află astăzi nici urmă de element românesc, iar în celelalte 41 populaţia românească este mult scăzută, şi numai în 8 comune creşterea populaţiei româneşti este normală.

Judeţul Trei Scaune la începutul sec.al XVIII-lea avea aproximativ 100 comune. Statisticile confesionale de la 1733, 1750, 1760 şi 1805 constată că românii se aflau în 94 comune. La 1941 în 26 comune nu se mai afla nici un român, în 46 comune populaţia românească era mult scăzută, şi numai în 26 comune creşterea populaţiei româneşti era normală.

În judeţul Ciuc, statisticile bisericeşti de la 1733, 1750, 1760 şi 1805, din 64 comune, au aflat români în 50. Din acestea nu se mai găseau la 1841 decît în 20 comune. În 17 comune creşterea populaţiei româneşti era scăzută şi numai în 22 comune creşterea era normală.

În judeţul Mureş-numai partea lui sudică aparţinea sub raport istoric secuimei- din 129? comune statisticile confesionale din anii 1733, 1750, 1760 şi 1885?, au aflat români numai în 121 comune. În 26 din acestea românii au fost secuizaţi cu desăvîrşire, în 40 populaţia românească  era la 1941 scăzută şi numai în 55 comune sporul de populaţie românească era normal. Conform datelor statistice din secolul al XVIII-lea şi pînă la 1918 s-au pierdut –sub raportul etnic- 144 sate româneşti, altele 1944 erau aproape secuizate, şi numai în 107 creşterea populaţiei româneşti era normală.

 

ROMÂNII DIN SECUIME DUPǍ DATELE

RECENSǍMÎNTULUI ROMÂNESC DIN 1930

 

Recensămintele de populaţie ungureşti, -îndeosebi cel de  la 1910- luau alimba” ca singurul criteriu pentru declararea naţionalităţii cetăţenilor. Recensămîntul românesc de la 1930 s-a făcut după criterii noi aneam, limbă şi religie”. Dacă vom compara acum datele pe care ni le procură rubrica aneam” cu acele pe care le procură rubrica alimbă” constatăm că în regiunile secuizate din cele 68.423 suflete ce s-au declarat maghiari, din cifra totală de 496.184 suflete ale întregii populaţii, 11.402 declaraţi români nu cunosc limba românească. Acest număr de suflete româneşti şi-au pierdut pentru totdeauna graiul strămoşesc.

Dacă examinăm cu de-amănuntul cifrele din fiecare comună în parte, constatăm că pierderea populaţiei româneşti în folosul celei secuieşti a fost de-a dreptul dezastruoasă. Dacă vom compara acum datele pe care ni le procură statisticile bisericeşti din secolele XVIII şi XIX, cu datele ultimului recensămînt unguresc de la 1910, şi cu cele ale recensămîntului românesc de la 1930, constatăm că altădată se aflau români în toate comunele din regiunile secuizate, pe cînd în statistica ungurească de la 1910 ei au dispărut în 125 comune, iar în recensămîntul românesc din 1930 ei nu se mai aflau deloc în 72 comune.

Iată cîteva cifre grăitoare: în judeţul Odorhei, Bezidul Nou 114 români, ştiu româneşte numai 21. Crăciunel din 79 români ştiu româneşte numai 4. Filia din 116 români, ştiu româneşte 16. Mereşti din 144 români, ştiu româneşte 42, Racoş din 19 români ştiu româneşte 1. Tălişoara din 89 români ştiu româneşte 9. Varghiş din 263 români ştiu româneşte 19. Porumbeni din 139 români ştiu româneşte 43. Roaua din 104 români, nu ştiu româneşte niciunul.

În judeţul Trei Scaune : comuna Aita Medie din 116 români ştiu româneşte 7. Aita Seacă din 267 români ştiu româneşte 16. Belani din 244 români, şiu româneşte 71.Bicfalău din 103 români, ştiu româneşte 17. Bixad din 735 români ştiu româneşte 82. Doboş din 72 români ştiu româneşte 8. Kichiş din 306 români ştiu româneşte 112. Lisnău din 435 români ştiu româneşte 64. Micfalău din 1013 români ştiu româneşte 63, Zălan din 16 români ştiu româneşte 1. Sîntion Lunca din 91 români ştiu româneşte 7, Saciova din 10 români nu ştiu româneşte niciunul.

În judeţul Ciuc: Armăşeni din 95 români, ştiu româneşte  6. Imper din 222 români ştiu româneşte 22. Plăteştii de Jos din 73 români ştiu româneşte 8. Plăteştii de Sus din 175 români ştiu româneşte 37. Sîngeorgiu din 251 români ştiu româneşte 73. Bancu din 34 români nu ştiu româneşte niciunul, Dăneşti din 14 români nu ştiu româneşte nici unul.

În judeţul Mureş: Acăţari din 176 români ştiu româneşte 28. Budiul din 63 români ştiu româneşte 8. Crăciuneşti din 220 români ştiu româneşte 10. Ilieş din 164 români ştiu româneşte 7. Păsăreni din 205 români ştiu româneşte 23. Troiţa din 163 români ştiu româneşte 25. Sîntandrei din 246 români ştiu româneşte 35. Oaia din 170 români ştiu româneşte 40. Foi din 31 români ştiu româneşte 1. Corneşti din 20 români ştiu româneşte 1. Mitreşti din 14 români ştiu româneşte unul, Corbeşti din 16 români nu ştiu româneşte nici unul. Surda din 4 români nu ştiu româneşte nici unul.

Toţi aceşti români s-au pierdut totdeauna prin deznaţionalizare fiind înghiţiţi în masa secuiască.

Selecție realizată de dr. Ioan Lăcătușu și ing. Ciprian Hugianu, tehnoredactare – Carmen Georgiana Baraboi

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail