Cu ceva timp în urmă, lucrând la albumul de fotografii Mărturii ale continuității românești în Carpații de Curbură: Voineștii Covasnei în imagini și cuvinte, am primit, din surse diferite, mai multe poze din trecutul familiei Manea (Boaba) din Voinești. Acestea, în mare parte, înfățișau, ca un numitor comun, o pereche de oameni frumoși, surprinși în perioade diferite din viață: tineri, zâmbitori, înconjurați de copii, mai apoi bătrâni cu fețe blajine, în mijlocul nepoților. M-au emoționat fotografiile cu Neculai și Floarea Manea dar, mai ales, am fost impresionată de felul în care urmașii acestora îi pomeneau. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc și să stau de vorbă cu ei. Probabil, Dumnezeu mi-a auzit dorința și, așa cum le potrivește El pe toate, Anca, strănepoata acestora, mi-a adus un ziar îngălbenit de vreme, de unde Neculai Manea ne vorbește „peste timp”.
Cu acordul familiei, vă invit să facem cunoștință cu Neculai Manea, într-un interviu realizat de Vasilica Ciobanu, apărut în ziarul Cuvântul Nou din 6 decembrie 2004.
„Am avut o căsnicie fericită; ne-am iubit,
ne-am înțeles bine și am muncit mult”
spune domnul Nicolae Manea din Voinești, Covasna
-Este adevărat că sunteți cel mai în vârstă locuitor din Voinești?
-Cu un an, doi în urmă mai eram patru inși de vârsta mea, acum am rămas numai eu în tot Voineștiul. Eu sunt născut în 1911, iar soția în 1922 și suntem căsătoriți de 62 de ani. Am avut patru copii, doi băieți și două fete, dar pe băiatul cel mare l-am pierdut.
-Cu ce v-ați ocupat cel mai mult în viața dumneavoastră?
-Eu am umblat în toată țara românească pentru că am fost ceferist, macaragist, și unde era un accident, o lucrare mare, acolo eram. Am lucrat în toate fabricile, în toate combinatele de pe timpurile alea de atunci. În toată țara existau doar patru macarale din alea mari, la Brașov, Pașcani, Cluj și Timișoara, și la un accident, la o construcție de poduri, pe noi ne chemau. Eu lucram la Depoul CFR Brașov pe macaraua aia de 80 de tone și dacă macaraua din Cluj, de exemplu, era plecată la o lucrare în țară, era solicitată macaraua din Brașov. Plecam de acasă la ora două, la 3,30 aveam tren din gară și când ajungeam la Brașov aflam că macaraua putea fi plecată la Iași, atunci luam primul tren și plecam la Iași pentru că pe macaraua aia era serviciul meu și plecam după ea. Au fost și accidente mari, la Blaj, Crăciunești, unde au fost trenuri întregi dărâmate și sfărâmate, oameni morți. La Sighișoara a fost un accident foarte mare, două trenuri s-au ciocnit și au fost 36 de morți. Așa a trecut timpul – o zi eram la Brașov, alte zile plecat în țară, o zi mă interesam cum merg copiii la școală, că toți au făcut școala în Brașov, au învățat o meserie, cum era atunci. Când am ieșit la pensie, am avut 500 de lei pensie, că se plătea rău la CFR pe timpul acela.
-Soția dumneavoastră a fost angajată undeva?
-Soția mea a umblat pe toți munții ăștia de aici după zmeură, după fragi, după mure și vindea ca să facă un ban. Când eram eu plecat, ea își vedea de treburile de-acasă și căra lemne din pădure cu spinarea, așa cum făceau și copiii. În 1942 ne-am căsătorit și în 1943 m-am refugiat în Întorsura Buzăului, iar soția era gravidă și a venit și ea la mine, a luat-o pe jos prin pădure. Atunci, eu eram cioban și plecam la munte, iar soția țesea stofă și vindea. Ea n-a fost niciodată angajată, dar a țesut mult; numai pentru un om de aici, care era oier, a țesut 1000 de metri de stofă.
-Sunteți cioban din tată în fiu?
-Tata n-a fost cioban niciodată, dar mie mi-au plăcut oile, dup-aia m-am angajat în cooperație, apoi la CFR. Am fost baci în Dealul Bătrân, în Goru, cel mai înalt munte de aici, în Sfântu Gheorghe, în Turia. Când m-am căsătorit, eram cioban.
-La Nedeie v-ați cunoscut?
-Atunci nu i se spunea Nedeie, îi spuneam Sântilie. Era o horă ciobănească și se ținea în intersecția străzilor Cuza Vodă, Strâmtă și Toamnei, sub nuc la Fița Cioacă, așa-i mai spuneam la locul acela. Veneau 40-50 de ciobani, care până atunci erau plecați în munți, și sărbătoarea de Sântilie ținea și o săptămână; femeile torceau, tricotau, povesteau și se uitau la tinerii care petreceau. Eu aveam oi, aveam lână, iar soția îmi țesea stofă și făceam negustorie și așa am cunoscut-o. Când am cerut-o de nevastă de la mama ei, că tată nu avea, n-a lăsat-o să se mărite pentru că voia să mai stea câtva timp lângă ea, dar soția a bătut din picior și a zis: „Eu mă mărit și gata!” Ne-am luat și am trăit bine, am avut copii cuminți și au învățat bine.
-Cum a fost această căsnicie care a durat 62 de ani?
-Am avut o căsnicie frumoasă; ne-am iubit, ne-am înțeles bine și am muncit mult. Eu și soția n-am avut discuții rele în căsnicia noastră, am avut numai vorbe bune și ne-am înțeles unul pe celălalt.
-Cum au trecut anii de pensie?
-După ce am ieșit la pensie, acum am 34 de ani de pensie, am mers împreună cu soția pe munte și am cules fructe de pădure, ca să facem un ban. Primăvara mergeam la tuns de oi în tot județul și tundeam și câte 70-80 de oi pe zi. Soția a țesut mai mereu. Îmi aduc aminte că, într-o iarnă, soția a țesut baticuri din PNA pentru un țigan și a câștigat atâția bani de i-am făcut nuntă băiatului cel mare. A zis țiganul atunci „dacă țeseți așa încă un an, vă luați și mașină!”. Am țesut și eu, nu numai soția, că nu se mai săturau musafirii din stațiune uitându-se pe geam la mine cum țeseam! Când eram la Întorsura Buzăului și a născut soția, avea războiul pus și ea n-a mai putut țese, atunci m-am băgat eu în război și așa am învățat să țes. Cu astea m-am ocupat, pentru că animale, cal și căruță nu am avut, iar pământ am avut puțin, însă am pus pomi și acum avem o livadă foarte frumoasă.
-Sunteți amândoi în vârstă și puterile vă sunt slăbite. Cum vă puteți gospodări?
-Băiatul cel mic locuiește cu familia lui aici, în curte cu noi, și face mâncare, îi dă soției să mănânce. Săptămâna asta, însă, stă cu noi fata din Agnita, pe urmă vine fata din Brașov și așa mai fac cu rândul, pentru că au casă, gospodărie, familie și nu pot sta permanent aici. De trei ani soția este bolnavă la pat, iar eu nu mai am putere și nici nu mai văd bine. Până anul trecut am mai scos-o cu căruciorul până la poartă și mai stătea de vorbă cu vecinele. Acum nu mai am putere, dar, mulțumesc lui Dumnezeu că memoria nu m-a lăsat, că și acum mai știu poezii pe care le-am învățat la școală, și în românește și în ungurește.
A consemnat Florentina Teacă
