Documente importante din viața scriitorului Romulus Cioflec, despre familia sa și traiul acestora, au ajuns în posesia Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, în urma unei donații făcute de nepoata scriitorului, pentru Casa Memorială „Romulus Cioflec” din Araci.
În cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc ieri, la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni (MNCR) din Sfântu Gheorghe, prof.dr. Luminița Cornea, muzeograf, a făcut publice fotografii, scrisori, documente, tablouri, intrate de curând în posesia muzeului. Unul dintre cele mai importante documente vorbește despre perioada în care familia scriitorului Romulus Cioflec se afla în refugiu, în timpul Primului Război Mondial.
În luna iulie a acestui an, fiica cea mică a lui Octavian Cioflec (1900 -1983), fratele scriitorului, a făcut o valoroasă donație MNCR. Maria – Mioara Cioflec a ajuns, după moartea tatălui, în posesia lucrurilor` luate de la Araci, când Octavian Cioflec a vândut casa din Araci și s-a mutat la Lipova. Doamna Maria Cioflec a decis că este firesc ca toate acele lucruri să se întoarcă acolo de unde au plecat, așadar a hotărât să le doneze Casei memoriale „Romulus Cioflec” din Araci.
„Maria-Mioara Cioflec este fiica cea mică a fratelui Octavian Cioflec, penultimul dintre frații Cioflec. Octavian și Alexe au moștenit printr-o donație casa din Araci, prin urmare, după moartea tatălui lor, în 1947, mama fiind moartă înainte de 1939, Octavian a rămas în casa părintească. Pentru că trebuia să împartă casa cu Alexe, au convenit să îi dea acestuia din urmă o anumită sumă de bani și șura din spatele casei, pe care Alexe a luat-o pentru a-și face o altă casă. În 1970 Octavian a vândut casa din Araci și s-a mutat la Lipova, unde locuiește și acum fiica sa, Mioara Cioflec. Când au plecat din casă, au luat ceea ce au considerat că este mai important: documentele, fotografiile, scrisori, tablouri. Octavian Cioflec a murit în 1982, iar documentele, scrisorile și tablourile i-au rămas fiicei sale. Ea a luat legătura cu noi. S-a gândit că cel mai bine ar fi ca aceste documente, decât să fie aruncate sau să ajungă pe mâini străine, să ajungă acasă, adică la Araci, de unde au plecat. Ni s-a părut un gest extraordinar.” – a declarat prof.dr. Luminiţa Cornea, muzeograf în cadrul MNCR.
Potrivit acesteia, Romulus Cioflec s-a născut pe 25 martie / 7 aprilie 1882 la Araci, unde a și copilărit. A urmat școala primară din sat, apoi cea secundară la Brașov și Școala Normală „Carol I” din Câmpulung Muscel, pe care a absolvit-o în 1901, avându-l coleg de bancă pe Ion Mihalache. A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității București. A fost profesor, în principal, în trei mari orașe Chișinău, Timișoara și București (aproximativ, câte zece ani în fiecare).
„Romulus Cioflec a fost toată viața profesor, dar avea două îndeletniciri lăturalnice, cum spune el într-o scrisoare, îi plăcea să călătorească și îi plăcea scrisul. În 1937 a scris și tipărit romanul „Vârtejul”, cel care l-a consacrat, iar la un an după apariție, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, romanul a luat premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române. A realizat un roman-document „Pe urmele destinului”, care ilustrează refugiul familiei, părinții, cu doi frați, Octavian și Alexe, și sora, Valeria, care a murit în timpul refugiului. Toți apar ca personaje în roman, dar purtând un alt nume” – descrie prof.dr. Luminiţa Cornea.
50 de fotografii, scrisorii și documente (cea mai veche datând din 1915) au ajuns în patrimoniul MNCR
Donația Mariei-Mioara Cioflec cuprinde 50 de fotografii, documente, scrisori, plus cele două tablouri ale părinţilor, pictate de Antonia Gavriliţă-Cioflec în anul 1922, care au fost prezentate în cadrul evenimentului „Noaptea muzeelor” – ediţia 2016, fiind considerate „exponate-vedetă”. Potrivit prof. dr. Luminița Cornea, cea mai veche fotografie din cadrul acestei donații datează din anul 1915. Este o fotografie a fraților scriitorului: Victor, Silvestru și Valeria. Aceasta din urmă, refugiată cu părinții în Siberia, apare ca personaj în romanul „Pe urmele destinului”, sub numele de Silvia. Luminița Cornea a relatat că Valeria ar fi putut fi singura femeie din familia Cioflec care ar fi terminat o facultate, întrucât începuse cursurile universitare la București, în 1916, când a izbucnit războiul. Frații ei au plecat în război, iar ea a preferat să își urmeze familia în refugiu, unde, îmbolnăvindu-se de febra tifoidă, a murit.
„Avem două fotografii despre care nu știam că există. Ele reprezintă mormântul Valeriei Cioflec, fotografie din 1917, septembrie, la Elisavetgrad, nu foarte departe de Chișinău, unde Silvestru și Romulus erau în acea perioadă. Au aflat despre moartea Valeriei și s-au dus la mormântul proaspăt al acesteia. Fotografia reprezintă familia prezentă acolo: tatăl, mama, Silvestru, scriitorul Romulus și cei doi frați mai mici care erau în refugiu cu părinții, Octavian și Alexe. (…) A doua fotografie este tot a mormântului Valeriei, lângă care se află câinele Leu ce a plecat din Araci, împreună cu familia, în refugiu. În romanul „Pe urmele destinului” scriitorul nu a respectat exact ceea ce i-a povestit fratele său Octavian, care i-a spus că acest câine a rămas la mormânt, dar fotografia dovedește acest lucru. Toți membrii familiei au plecat, iar câinele a refuzat să îi urmeze, rămânând la mormânt (…) Mai avem o fotografie din 1919, în Chișinău. Romulus Cioflec a participat la mișcarea națională, era prieten cu Pantelimon Halippa, marele politician și istoric, și a reușit să își convingă frații să meargă la Chișinău. Pe verso, este scrisul lui Romulus Cioflec cu însemnarea „Șatra din Chișinău”. Pe lângă frați, în poză se află trei femei, Antonia Gavriliță, lângă Romulus Cioflec, care încă nu erau căsătoriți, Elena, viitoarea soție a lui Silvestru, și a treia femeie, probabil sora Elenei, apoi frații Victor și Octavian, împreună cu Remus – fiul surorii cea mare a scriitorului. Primul copil al familiei Cioflec a fost Maria, care avea 24 de ani când s-a născut Alexe, și de aceea Alexe, fratele ei, a ajuns să fie de aceeași vârstă cu primul copil al Mariei. (…) Acești doi tineri, Octavian și Remus au început liceul la Brașov însă au întrerupt studiile din cauza războiului. S-au dus la Chișinău, cu scopul ca să-și termine liceul în particular, pregătiți mai ales de Silvestru. S-au mutat apoi și ei la Timișoara, unde au făcut o școală de silvicultură. Octavian, tatăl doamnei Mioara Cioflec, s-a căsătorit și a ajuns în perioada 1942-1945 să fie șeful Departamentului Silvic al Castelului regal de la Săvârșin. A fost de multe ori în apropierea regelui Mihai, care era tânăr și dornic de a merge la vânătoare, și după cum mi-a povestit nepoata scriitorului, de multe ori regele Mihai îl căuta pe Octavian și mergeau împreună la vânătoare, fără să știe restul familiei.” – explică Luminița Cornea.
Cel mai vechi document donat muzeului datează din anul 1919. Este o declaraţie, semnată Constantin Cioflec, tatăl scriitorului, privind pagubele cauzate familiei de Primul Război Mondial. Interesante sunt concluziile din ultima parte a declaraţiei, care se referă la traseul parcurs în perioada refugiului până în Siberia şi înapoi. Acestea şi fotografiile menţionate mai sus se află în legătură directă cu geneza romanului „Pe urmele destinului” de Romulus Cioflec.
„Familia mea, cinci la număr, am plecat în 1916, septembrie 23, înaintea Armatei Române care se retrăgea, am trecut la București, de acolo la Galați, unde am petrecut două luni fără nici un ajutor, de aici, la Iași unde Guvernul Român, pentru toată familia mea ne-a ajutat cu 80 de lei. De la începutul lui august 1917 Guvernul a crezut de bine să ne trimită în Rusia într-un sat cu numele Hruscaia. Aici mi s-a îmbolnăvit fiica Valeria și în 6 septembrie a murit în spitalul din Elisavetgrad. Am trăit în Elisavetgrad până în anul 1819, februarie 18, unde auzind că se apropie germanii de oraș nu mi-a convenit ca să-i aștept acolo. Am plecat cu sârbi în Siberia, unde am trăit 8 luni pe vagoane, până când cehii i-au nimicit pe bolșevici și totodată s-a făcut armistițiul când, apoi, am plecat cu vapor englez de la Vladivostok pe Coastele Japoniei, Chinei, Indiei, Arabiei, trecând Canalul Suez, în Marea Roșie, pe urmă în Marea Mediterană și am debarcat în Dalmația. Ce am mai pățit și pe unde ne-au purtat nevoile nu le pot înșira din lipsă de spațiu. Frica îmi era prin aceea că fusesem notar în timpul ocupării și aveam trei copii în serviciul Armatei Române. Am avut bani cu mine vreo 4.000 lei, mi-au mai dat și copiii mai mari vreo 3.000, s-au cheltuit toți și m-au jefuit și oameni răi și așa am rămas sărac. După toate acestea, rog respectuos pe cei în drept a-mi face dreptate.” – fragment din declarația semnată „cu supunere, Constantin Cioflec”.
„M-a interesat foarte mult acest document, dar nu din punctul de vedere al pagubelor de război, deși sunt interesante și aceste lucruri, întrucât aici este trecut tot ceea ce a pierdut în timpul războiului, începând cu animale, covoarele care făceau parte din zestrea Valeriei, costume și așa mai departe. M-a interesat mai ales partea finală pe care v-am citit-o” – mai spune muzeograful.
O altă veritabilă piesă donată de Mioara Cioflec este o scrisoare din 1936, prin intermediul căreia frații Cioflec încearcă să își convingă părinții, ajunși la o vârstă înaintată, să se mute la Timișoara. Prima parte a scrisorii este dactilografiată și semnată de Romulus Cioflec și Anicuța. Aceasta din urmă este cea de-a doua soție a scriitorului (a divorțat de Antonia din 1931), provenea din satul Araci, fiind înrudită cu mitropolitul Nicolae Colan. Următoarele părți ale scrisorii, scrise de mână, sunt semnate, pe rând, de Silvestru și soția sa Lenuța, Victor și Victoria, Constantin și soția sa Mărioara, și se încheie cu adresarea din partea nepoților cu semnătura lui Marius, care potrivit muzeografului, era un nepot din partea lui Constantin, ucis de legionari înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, într-o rebeliune ce a avut loc la Timișoara, în jurul anului 1940. Scrisoarea vine ca răspuns în urma unui vis premonitoriu avut de mama scriitorului, iar fragmentul pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează reprezintă încercarea scriitorului Romulus Cioflec și a fraților de a-și convinge părinții să părăsească satul Araci, și să se mute la Timișoara:
Scrisoarea Fraţilor Cioflec din 3 martie 1936, Timişoara
Iubiţilor,
O turburare de răsboiu în lume – care văd că vă îngrijorează aşa de mult – nu se poate produce chiar acum curând, fiindcă acela care ar vrea să turbure pacea, adică Hitler, încă nu e pregătit. S-ar putea însă ca şi atunci când ar fi pregătit, să nu cuteze din lipsă de tovarăşi … Pactul, adică înţelegerea franco-sovietică, încheiată zilele acestea – şi care va mai aduna în jurul ei şi alte energii – strânge ea singură cercul în jurul Germaniei, care poate că nu va mai avea niciodată curajul să se mişte. Aşa că visul mamei n-are nici un înţeles în direcţia asta. Dar fiindcă visurile ei au deobiciu un tâlc, noi toţi credem că acest vis proaspăt are să vă aducă şi să vă aşeze pe amândoi aici la Timişoara.
Îndată ce ai lăsat dăscălia, noi ne-am întrebat, tată, ce rost are să mai rămâneţi acolo, cu singurătatea şi bătrâneţele dumneavoastră, când tot trecutul şi toate speranţele dumneavoastră de altă-dată s-au mutat aici …Pentru ce casa şi locul ostenelilor D-voastre şi al copilăriei noastre să fie azi o piedică spre a ne împărţi aici împreună gândurile şi bucuriile? Noi credem că chiar şi atunci când nu veţi mai fi, e firesc să ne găsim mai aproape. La toate acestea ne-am gândit după plecarea D-voastră de aici şi ne-am gândit foarte serios după ce am aflat că de Araci nu vă mai leagă nici dăscălia.
. . Dacă mutarea de acum câţi ani la Octavian nu s-a putut face, noi pe asta de azi o plănuim altfel. Cu toate că fraţi şi cumnate vă oferă locuinţă în încăperile de prisos pe cari le au, după cercetarea mai de aproape a chestiei , toţi fraţii au ajuns la convingerea că singurul lucru bun ar fi o locuinţă separată cu chirie în oraş. Să vă aveţi rosturile aparte, cu mama stăpână în gospodăria ei liniştită, iar dumneata, tată, pe drumurile dela un băiat la altul, cum ţi-e nărăvul. Cu 1000 de lei pe lună s-ar găsi un bunişor apartament cu două camere şi dependinţe, în care aţi aduce ceva mobilă şi lucruri de acasă şi am mai împlini de-aici. Din venitul de pe pământ şi casă – căci măcar din banii ce-i aveţi azi, am vrea să vă rămâie neatinşi – şi dintr-un ajutor al nostru, ar trebui să se împlinească vreo 2000 de lei pe lună, ca să puteţi trăi aici în belşug şi în voie bună, mereu împreună cu noi şi mereu să ştim unii de alţii. Ar veni o contribuţie de nimic pentru fiecare dintre noi – câteva sute de lei pe lună. Şi nu dintr-al nostru am da, ci dintr-al dumneavoastră, fără să ne putem achita vre-odată. Dar nu e asta. Trebuie să veniţi şi trebuie să vă aducem chiar şi numai pentru plăcerea şi liniştea pe cari ni le-aţi aduce nouă.
Rămâne, tată, ca dumneata s-o convingi pe mama, dacă se mai lasă cumva aici greu, aşa cum s-a lăsat atunci când am mutat-o în odaia din faţă şi a trebuit să-i ducem soba înainte. Dar noi credem că de astă dată nu va face opoziţie. Căci altfel nu se va putea întâlni planul nostru cu visul ei. Şi mi se pare că ar fi cel dintâi vis al mamei care nu s-ar împlini … Aţi fi cei din urmă fraţi pe cari îi mutăm cu „slujba” la Timişoara.
Aşa am plănuit noi şi numai aşa se poate tâlcui şi visul mamei. Gândiţi-vă că desfiinţarea plitei s-a făcut chiar cu „Îngerul a strigat”, cântat de D-voastră, dar şi de Victor. Asta însemnează, tată, că dumneata ai să cânţi de-acum „Îngerul a strigat” aici, că „Ştinarea” îşi mută plita aşa ca să facă „rost” aici şi să te „reguleze” aici (când te-o putea prinde pe la noul domiciliu). Iar Victor, cu amestecul lui, cu acsionul lui este chiar reprezentantul autorizat al nostru şi al Căilor Ferate Române.
Aşteptăm răspunsul şi sântem foarte curioşi să ştim ce-aţi putea născoci împotrivă …
Vă sărutăm, Romulus şi Anicuţa
Semnăm cu toată convingerea cele spuse de cei de mai sus, adăugând – pentru a lămuri – că niciunul dintre cei de aici nu fixăm dinainte forma în care ar fi să fiţi plasaţi Dtră în Timişoara, adecă, în fară de angajamentul nostru de a vi se găsi o locuinţă independentă aici, pot fi şi multe altele, ca locuinţă la unul dintre noi etc. Acestea sunt aranjamente cari se vor aranja aici, când vom fi toţi de faţă. Fix şi definitiv rămâne angajamentul moral de a vă aduce în orice condiţii aţi accepta Dtră sau aţi dori.
A amâna aceasta, sau a o discuta mult, credem că e timpul pierdut şi e păcat de fiecare timp ce trece.
Vă sărutăm şi aşteptăm, Silvestru şi Lenuţa
Principalul este să vă decideţi să veniţi simţind de pe acum că aici va fi mai bine pentru Dv. decât acolo. Tata sunt sigur că se va decide foarte repede şi tot aşa cred şi despre mama, care, dacă lasă locurile acelea (pe cari le-am lăsat şi noi) găseşte în schimb aici mult mai mult, adică 6 din cei 7 copii ai ei. Eu de mult mă gândesc la planul acesta şi înţeleg că nu este admisibil şi nici frumos ca Dv. să fiţi atât de departe (acum la bătrâneţe) de noi toţi cari avem în plus şi situaţiuni destul de frumoase. Cât pentru aşezarea Dv. aici, vom face astfel încât să fiţi deplin mulţumiţi după dorinţa Dv. Sunt sigur că în curând vom primi dela Dv. răspunsul dorit de noi toţi.
Adaug că toate ale casei le-am terminat, că pomii mei, de tot soiul, sunt încărcaţi cu muguri de flori, iar viţa de vie aşteaptă să fie desgropată şi apoi culeasă. Anul acesta vom avea în grădină struguri mulţi, iar la anul sper că atâţia cât vom putea să mâncăm.
Vă sărutăm, Victor şi Victoria
„Dragii noştri părinţi,
La cuvintele şi mişcătoare şi frumoase pe cari vi le-au spus cei de mai nainte nu ştim ce mai putem adăoga mai la urmă. Cele ce vi se spun în scrisorile de mai nainte nu sunt numai din adânc simţite, dar –după a noastră părere- şi foarte cuminte gândite.
Fiindcă, vedeţi, omul nu ştie când îi pleacă trenul călătoriei celei de pe urmă – peste atâţia ani, peste atâtea luni, ori, poate peste atâtea zile. N-ar fi atunci o faptă cuminte să ne refuzăm noi împlinirea acestei dorinţe mari a noastră, a tuturora, de a fi, măcar acuma, la sfârşit, împreună. În mijlocul copiilor trebuie să-şi găsească părinţii bătrâni bucuria. Fiindcă dacă nu între ei, unde pot ei să găsească aiurea?
Dacă faceţi aşa cum vedeţi că vă îndemnăm cu toţii, atunci nici d-voastră şi nici unul din noi, când o suna ceasul, nu plecăm şi cu regretul că nu ne-am împlinit şi datoria asta.
Vă sărutăm cu dor, Costi şi Marioara
„Dragi bunici,
Veniţi cât mai de grabă la noi ca să ca să ne aduceţi aci atmosfera de origine a Cioflecilor şi printr-un trecut atât de frumos pe care-l repezentaţi, să ne fiţi o pildă vie pentru viitor, pentru viitorul Cioflecilor pe care i-aţi îndreptat spre aşa frumoase orizonturi. Afară de asta ştiţi idealismul tineresc se împacă de minune cu cel bătrânesc. De acea alăturăm cu mare stăruinţă rugămintea nepoţilor voştri şi vă sărutăm.
În numele mulţilor dumneavoastră nepoţi, Marius”
Ultima parte a scrisorii, semnată de singurul copil al lui Constantin Cioflec, Marius, este de departe cea mai emoționantă, după cum se poate observa din lectura ei.
Tot printre documentele prezentate de către muzeograful Luminița Cornea s-a numărat și un act public notarial, semnat în original de un notar din municipiul Sfântu Gheorghe, în anul 1939, la trei ani de la scrisoarea amintită mai sus, perioadă în care mama scriitorului a decedat.
„Constantin, tatăl lui Romulus, a rămas singur, și din acest act notarial, semnat în Sfântu Gheorghe, el donează, cu acordul fraților din Timișoara, casa și tot pământul din Araci, celor doi- lui Octavian și Alexe. Actul are o valoare mai mult documentară. (…) este semnat de notarul public Costache Moldovean, din Sfântu Gheorghe.” – explică Liminița Cornea.
Piesa de rezistență prezentată în cadrul conferinței a fost un document foarte valoros, după cum muzeograful însăși îl descrie, un jurnal al lui Octavian Cioflec, din anul 1982, cu un an înainte de a se stinge din viață, la 83 de ani: „În 31 ianuarie ’82 termină de scris acest jurnal, care are 50 de pagini, în format A4. Este de fapt un caiet studențesc. Jurnalul se referă la partea care i-a rămas în inimă, în sufletul lui Octavian Cioflec, și anume refugiul cu familia, până în Siberia și înapoi. Sunt paginile în care descrie întreaga perioadă a refugiului.
„Eu consider că a intrat în patrimoniul MNCR o donație valoroasă care se referă strict la scriitorul Romulus Cioflec și familia sa. În total sunt inventariate 50 de exemplare, plus cele două tablouri anterior donate. Deci 52 de numere de inventar. Important ar fi să avem timp să le cercetăm” – a conchis doamna muzeograf dr. Luminița Cornea.
Ioana Ardeleanu
