cof
Întâi: O scurtă amintire legată de mitropolitul Nicolae Bălan: în 1945 sau 46, pe când mă aflam în sala mea de clasă, situată la etaj, pe coridorul ce ducea la Capelă – locul de rugăciune dimineața și seara și-al nostru elevii normaliști -localul nostru de pe malul Cibinului fusese rechiziționat de ruși ca spital militar și, ca atare, ca să nu se întrerupă școala, tot efectivul școlar cu cele 8 clase am fost găzduit în Institutul Andreian -Teologic, de pe str. Mitropoliei, în orașul de sus, până în 1950. Din Capelă, pe o ușă din spate, se dădea în locuința mitropolitului care, uneori, chiar pe ușa aceasta apărea să vadă cum decurge rugăciunea-ne mai găsea și adormiți prin strane sau chiar pe jos lângă ușă de obosiți și-atunci ne certa. Deci în ziua aceea de toamnă sau de primăvară, cum aveam locul în banca de la intrare, am auzit pași mulți pe coridor. Nu m-am putut opri și am crăpat ușa și-am dat cu ochii de niște domni între care la mijloc era chiar mitropolitul nostru. Mai târziu, când le-am văzut chipurile mai bine, mi-am dat seama că doi dintre acei domni erau Iuliu Maniu și Petru Groza.
După vizita acestora la mitropolit, directorul nostru, profesorul de istorie Ioan Sandu a fost eliberat din arest, după ce și noi școlarii, semnasem un memoriu și participasem și la un miting în curtea institutului, prin care ceream eliberarea lui, miting dirijat chiar de mitropolitul Bălan. Mai apoi, a fost însă, arestat din nou și n-am mai știut de el. Abia peste ani, ajungând profesor și director la liceul Andrei Șaguna în Brașov, cercetând în arhivă să descopăr șefii de promoție din diferiți ani pentru a le pune o placă de marmură, pentru promoția din 1910 dau peste numele directorului meu iubit din Normala Sibiană: Ioan Sandu. Pentru scurt timp mă îndrăgise ca pe copilul lui, el era celibatar. Cât am fost găzduiți la Teologie, cu mitropolitul Bălan n-am mai avut și alte întrvederi, precum cea legată de vizita patriarhului Alexei al Rusiei. Se înălțase o tribună, tot în curtea institutului și cum era cald și cei doi tei mari lângă care fusese ridicată tribuna, răspândeau mireasma florilor, m-am vârât în colțul tribunei la umbră să citesc liniștit, cred că o broșură din aventurile submarinului Dox-circulau pe sub mână- și Preasfinția Sa tocmai a văzut. M-a chemat să vadă ce citesc și nu i-a plăcut, pentru care m-a bătut ușor cu palma pe obraz, spunându-mi să mă duc la bibliotecarul Zotta și să-i cer altceva. Era un bărbat înalt, după cum l-am văzut atunci, și cu o barbă nu de tot albă. Mai târziu, despre personalitatea lui am aflat multe, inclusiv despre intervenția lui ca studenții teologi – unii – să nu mai plece în munții Făgărașului la partizani.
Dar despre rolul său hotărâtor -astral- în evenimentele Unirii din 1918, iată, aflu din studiul: Un Zbor pentru Marea Unire: Bacău-Blaj (23 noiembrie 1918) de dr. Anton Coșa, studiu cuprins în masivul Anuar al românilor din sud-estul Transilvaniei, ACTA CARPATICA V, pe anul 2018, pe care-l coordonează istoricul-director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, dr. Ioan Lăcătușu. Se află la vol.V., ca și celelalte, 900 de pagini, cu peste 50 de colaboratori, cu studii din domeniul istoriei, etnografiei, sociologiei, culturii, recenzii de cărți și rubrica In memoriam și In honorem. Documentația din studiu e uriașă, realizându-se astfel un vast depozit de informații. A le prezenta separat, e peste putință; nu eu ar trebui să mă aplec în cercetarea lor. Dar studiul dr. Anton Coșa m-a reținut chiar și la simpla răsfoire, fiindcă am dat peste documentul ce aparține mitropolitului N. Bălan, pe atunci doar profesor la Institutul Teologic. Pe scurt: Consiliul Național Român, Centrul din Arad cere Filialei din Sibiu să trimită urgent pe cineva la Iași pentru a informa și a primi răspunsuri la ce trebuie să întreprindă pentru a pecetlui Unirea.
În esență, sunt două lucruri: La Alba Iulia să se țină o mare Adunare Populară în fața căreia să se prezinte Proclamația Unirii cu Vechiul Regat-redactată de Consiliul Dirigent- dar cât mai repede posibil ca să vadă Marile Puteri care este voința românilor din Ardeal- și doi: Armata Română să pornească imediat, dar discret, spre trecătorile munților pentru a pătrunde în Ardeal, în condițiile în care fusese oprită de a face acest pas. Cel care se oferă voluntar să plece la Iași este profesorul Bălan, căruia i se pune la dispoziție un automobil Benz, luat de la armata germană în retragere, și un însoțitor, căpitanul Victor Precup, căpitan în armata austro-ungară, dar om de încredere și curaj. Ajunși la Iași, se prezintă imediat la prim-ministrul Coandă, apoi la generalul Prezan, la regină și rege, la reprezentanții diplomatici, cu deosebire Sainte-Aulaire, dar și alții, ba profesorul Bălan e invitat să rostească o cuvântare cu prilejul comemorării lui Mihai Viteazul, la invitația lui N.Iorga, și cuvântul său chiar e magistral. Toate aceste contacte și hotărârile legate de ele, prof. Bălan le așterne în 3 scrisori pe care le trimite în Ardeal cu avionul ce decolează de pe aerodromul din Bacău. Atât sunt de urgente informațiile și, mai ales , secrete.
A doua scrisoare era adresată de prof. Bălan lui Vasile Goldiș, spunându-i să întrerupă imediat orice tratative cu guvernul maghiar, pentru că numai încurcă și viciază „situația” și 2. „În timpul cel mai scurt posibil, într-o adunare ce se va ține oriunde, dar mai bine la Alba Iulia, și la care să participe mulțime cât mai mare și reprezentanții consiliilor noastre locale de pretutindeni: proclamarea alipirii necondiționate cu România. Proclamația aceasta este indispensabilă și cerută în modul cel mai categoric de urgență din toate părțile…. Ministrul Franței a cerut-o ca o condiție sine qua non a tuturor pașilor pe care guvernul francez îi face pe lângă aliați pentru izbândirea cauzei noastre, care după informațiile telegrafice ale d-lui Tache Ionescu, diplomaticește este bine garantată.„ Lăsați orice considerații la o parte și chiar dacă ar trebui să aduceți cea mai mare jertfă, conformați-vă întocmai.” În continuare, pe pagini bune, le spune cum să le facă pe toate, să nu cumva să se pronunțe vreo idee de autonomie în cadrul statului român, să se ia imediat legătura cu sașii și șvabii din Banat, cu secuii, pentru a obține și asentimentul lor…. „ Bunul Dumnezeu să binecuvinteze gândurile noastre curate, făcând să răsară din ele fericirea și gloria viitoare întregului popor românesc. Cu aceste sentimente vă îmbrățișează al dumneavoastră devotat dr. Nicolae Bălan, căpitan Victor Precup ….”. O altă scrisoare o adresează lui Vasile Suciu, președintele Consiliului Național Român din Blaj, dându-i și lui o serie de indicații legate de ce are de făcut și, mai ales, să trimeată scrisoarea către Goldiș în maximă grăbire, mai ales. Și „Declarația de alipire să se facă fără nici o șovăire, ca cea mai mare manifestație a voinței întregului popor….”
Scrisorile, puse cu grijă într-o geantă militară sigilată și un sac cu manifeste prin care Marele Cartier General, respectiv generalul Prezan anunța că din ordinul regelui Ferdinand, armata română a trecut Carpații pentru a garanta drepturile naționale ale tuturor locuitorilor și toată ocrotirea. Acțiunea s-a făcut la semnalul lui Clemenceau: „Fiți gata!” transmis lui I.I.C.Brătianu. Avionul, pilotat de locotenentul Vasile Niculescu, ce luptase la Mărășești, a ajuns cu bine deasupra Blajului, unde a aterizat pe Câmpul Libertății, iar a doua zi, în fața unei mulțimi imense „După ce doamnele și domnișoarele au încărcat pe aviatori cu admirabile buchete de crizanteme” și în răsunetul imnurilor naționale, a decolat și-a trecut din nou munții cu căpitanul Pricop care aducea scrisorile de răspuns ale vicarului mitropolitan Vasile Suciu. Prof. N.Bălan se întoarce cu mașina cu care venise, intrând, însuflețit de misiunea îndeplinită, în continuare în vâltoarea evenimentelor ce, peste timp, le vom numi: Marea Unire.
Practic, misiunea ce și-a asumat-o viitorul mitropolit, a constituit momentul astral al unirii tuturor românilor. Vorba aceea: Muream și nu știam, dacă în Acta Carpatica dlui Lăcătușu nu dădeam peste articolul dr. Anton Coșa. Dar în masivul Anuar sunt încă alte multe informații, că ar trebui stat poate mai bine de un an aplecat în studierea lor, pentru a ne afla fericita și nefericita istorie.
Ion POPESCU TOPOLOG
