În miezul verii, pe data de 20 iulie se sărbătoreşte Sfântul Ilie, mare prooroc al Vechiului Testament, numit în popor şi Sântilie. Personalitatea sa este asociată cu tunetele, fulgerele şi ploaia abundentă.
Sfântul Ilie se spune că a avut credinţă de nestrămutat în Dumnezeu, refuzând să se închine la idoli, cum făcea majoritatea populaţiei în vremea sa. Celebritatea i-a rămas în urma unei minuni pe care a făptuit-o după o secetă foarte îndelungată, ce a pârjolit totul. Ca urmare a rugăciunilor fierbinţi ale preacredinciosului Ilie, Dumnezeu a trimis ploaia binefăcătoare pe pământ. De atunci, a rămas obiceiul ca atunci când este uscăciune mare şi zile în şir nu cade un strop de ploaie, oamenii îl invocă pe Sfântul Ilie să mijlocească o nouă minune.
Merele – fructele preferate ale Sf. Ilie
După tradiţie, de ziua numelui său credincioşii merg la lăcaşurile de închinăciune pentru a se ruga, a aprinde lumânări şi a aduce ofrande de fructe pentru cei duşi pe lumea cealaltă. Merele sunt poamele preferate de Sf. Ilie, care acum se scutură din pom pentru prima dată, iar fructele ce cad se dau de pomană, în special, copiilor. Tot în această zi se face pomenirea morţilor. Femeile duc la biserică bucate, fructe şi mănunchiuri de busuioc. Firele se aşează la icoane sau iconostas spre sfinţire, apoi se iau acasă şi li se dau… foc, existând superstiţia că cenuşa busuiocului e bună de leac.
Moşii de Sântilie
Data de 20 iulie este dedicată, cum spuneam, şi cultului strămoşilor, fiind pomeniţi, mai cu seamă, copiii morţi. Ceremoniile poartă numele popular de Moşii de Sântilie, femeile împărţind mere după terminarea Slujbei copiilor veniţi la biserică, astfel să se bucure atât ei, cât şi cei adormiţi mult prea repede. Pomul din care se dă de pomană nu trebuie scuturat înainte, abia azi culegându-se cele dintâi roade. Ca atare, Sântilie este considerat în folclorul românesc patron al merelor timpurii.
Divinitate solară
Potrivit credinţei populare Sântilie reprezintă o divinitate în care sunt îngemănate simbolic Zeul Soarelui (Helios la vechii greci) şi Sfântul Prooroc Ilie din Vechiul Testament, a cărei zi de prăznuire a fost stabilită pentru 20 iulie, consideră prof. Ion Popica, originar din Covasna. La geto-daci exista Zeul Soarelui şi al Furtunii, care se numea Gebeleizis. Antagonicul era mult mai cunoscutul Zalmoxis – Zeu al Pământului – dar nu se ştie exact dacă aceste două personaje mitice nu sunt cumva în mod paradoxal ipostaze ale aceleiaşi divinităţi! Fulgerul fusese considerat încă din cele mai vechi timpuri un „foc ceresc”, trimis de forţe supranaturale pentru a pedepsi omenirea, un simbol spectaculos de temut. În vechime se credea că descărcările electrice din atmosferă, precum şi tunetele ar reprezenta vocea Stăpânului Divin, pe care trebuie să o ascultăm. La vechii romani fulgerul era apanajul Zeului Suprem Jupiter (Zeus la vechii greci), care atunci când era furios arunca fulgere asupra duşmanilor săi.
Personaj din mitologia populară românească
În mitologia românească Sf. Ilie apare zugrăvit ca un personaj mitic, care se plimbă într-un car de luptă tras de bidivii, pocnind din bici şi slobozind fulgere şi trăsnete, ne-a relatat uncheşul Ilie Bularca, din Barcani, care îşi serbează astăzi ziua onomastică. Oamenii simpli credeau că odată cu lumina care brăzda cerul plumburiu ajungeau uneori pe pământ şi „pietrele trăznetului” – grindina. Atunci când nu cădea în cantităţi mari, exista superstiţia că micile boabe de gheaţă au proprietăţi fecundante şi fertilizatoare. În toate legendele şi povestirile Sântilie este reprezentat ca o divinitate meteorologică, ce-şi marchează Praznicul într-un mod spectaculos, cu un întreg cortegiu de fenomene naturale: ploi torenţiale, însoţite de fulgere şi tunete, adesea şi de grindină. Ca atare, cei care îi nesocotesc puterea şi nu se închină vor fi aspru pedepsiţi.
Ce se ascunde în spatele legendelor?
Despre adevăratul Ilie se spune că ar fi fost un om obişnuit, meseria sa diferind de la miturile diferitelor popoare: păstor, agricultor sau negustor de vite, ba chiar militar. Va trăi o mare dramă, amăgit şi ispitit de diavol, fiind pus să-şi ucidă părinţii! Măcinat mai târziu de crime cumplite pe care le-a săvârşit, va rămâne marcat adânc pentru tot restul vieţii, încercând să-şi ispăşească vina. Folcloristul Ion Ghinoi povesteşte că Sântilie s-a căit amarnic, vieţuind vreme de 40 de ani într-un bordei. Se târa în genunchi, ducând apă cu gura pentru a uda un lemn… putrezit (!). Unele legende relatează că nefericitul personaj ar fi adunat lemne din pădure vreme de nouă ani pentru a clădi un rug imens în care urma să ardă de viu. În cele din urmă Dumnezeu văzându-i caznele autoimpuse, s-a îndurat şi considerând că şi-a ispăşit păcatul l-a iertat şi l-a chemat în Cer. Acolo i-a hărăzit un loc între sfinţi, dându-i o trăsură cu patru cai înaripaţi şi un bici de foc, cu care să gonească dracii. Ura sa pe diavolii care l-au îndemnat să devină ucigaş a rămas atât de mare, încât Sf. Ilie continuă şi azi să-i urmărească şi să-i lovească cu biciul său de foc, oricunde s-ar afla. Oamenii simpli credeau odinioară că tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul trăsurii sale, iar trăsnetul reprezenta biciul de foc cu care îi loveşte pe demonii care se ascund peste tot: prin pomi, pe sub streaşina caselor, ba chiar şi în corpurile animalelor, în special, în câini şi pisici.
Hora ciobanilor
Hora Sântiliei constituie un foarte vechi obicei. Este răspândit mai ales în mediul pastoral, judeţul Covasna mândrindu-se cu această datină străbună. Mai ales în zona Voineştiului a dăinuit o bună bucată de vreme aşa-numita „tradiţie prenupţială”. Ciobanii tineri coborau de la stână în sat, aducându-le fetelor pe care le îndrăgeau o furcă de tors cioplită de ei cu desene, plus un caş, iar apoi le pofteau şi la horă. Fetele nu puteau fi peţite, dacă nu erau băgate mai întâi de flăcăul ursit în această horă a satului, după care aştepta un an până la următorul Sântilie ca să se mărite!
Să le urăm tuturor sărbătoriţilor ce poartă numele Ilie multă sănătate, bucurie şi toate cele bune de Ziua lor onomastică. La Mulţi Ani!
Horia C. Deliu
