Te-am adorat, drumule, cu toată fiinţa mea, încă de când, copil mic fiind, am răzbit să mă ridic în picioare, în pat, să te privesc pe fereastra noastră mică, cu patru ochiuri, dinspre sud.
Tu erai Viaţa, cu forfota de acolo, cu vecinii noştri dragi mergând după apă la fântâna „din drum”, adică a ta, sau ducându-se şi întorcându-se cu vacile de la adăpat. Tu mi-ai dat primele spectacole ale vieţii, unele chiar hazlii, cum vedeam pe feciorii din vecini mergând pe picioroange înalte prin noroi, după apă. Apoi, minunatele rândunele care, vesele că a trecut ploaia, făceau adevărate demonstraţii de forţă şi ingeniozitate a zborului lor razant peste miile de ochiuri sclipind în soare ale bălţilor mici şi pârâiaşelor tale.
Tu, drumule, îmi colorai sufletul, de acolo, de la micul meu ecran, cu cele mai diverse sentimente de viaţă: strălucire puternică în suflet, a lumii, în zile însorite, melancolie în vremi încrâncenate de ploi reci şi posesive de toamnă, feerie şi sentiment de ocrotire în căldura casei când zăpada albă îţi acoperea cărările, eliberare din teroarea albă când vedeam primele cărări prin omătul înalt, ce ieşeau de la noi şi de la vecini, oblice, reunite într-una singură, totdeauna pe partea stângă cum mergi în sus, spre fântână, deoarece aici erau toate casele de pe strada noastră, doar una era pe partea dreaptă, a lui badea Iacob.
Să nu uit de irizările atâtor vise care mi le inspirai în serile luminate de lună, cu reflexe violacee, gălbui, de smarald, sau de multiple culori îngemănate. Gemuleţul meu pătrat era ecranul de cunoaştere a lumii dinafară, pe care o deschideai cu generozitate. Tu, drumule de lângă noi, ai fost pentru mine şi „Uliţa copilăriei”, ne-ai ocrotit cu mult drag toate jocurile noastre de copii, toate bucuriile de a fi împreună cu cei de seama mea, bucurii care, din păcate, nu pot fi nicidecum aceleaşi prin apropieri on-line, ca în aceste zile triste.
Mi-ai deschis, apoi, neîngrădit, absolut toate căile spre Şcoală şi spre Şcoli, visând probabil să ieşi şi tu, cândva, din anonimatul secolelor. În Apusul de înaltă civilizaţie, alte drumuri au avut norocul de a fi ieşit din anonimat prin mâna şi mintea unor mari pictori din veacurile trecute. Cât de drag mi-ai fi şi cât de mândru aş fi cu tine să te fi eternizat şi pe tine un artist din secolele dragi ale strămoşilor noştri! De urgia veacurilor strâmbe suferi şi tu, drumule. Cât de mult aş vrea să te văd într-un tablou măcar din secolul al XIX-lea, cu gardurile de spini şi casele ţărăneşti acoperite cu paie, dar populat cu copii veseli, cu strămoşi în plină activitate de vară-toamnă, cărând cu carele încărcate grâu, paie, fân, saci la moară, bostani, trestie, otavă, struguri, lemne şi alte asemenea bunuri necesare vieţii.
Tu, drumule, ai fost gazda atâtor „staturi în poveşti” ale vecinilor între ei, ale vecinilor cu trecătorii, chiar ale trecătorilor între ei, când se întâlneau pe lângă noi. Oare unde păstrezi casetele cu aceste poveşti? Trebuie să ai undeva o comoară ascunsă unde să le păstrezi, inclusiv jocurile noastre copilăreşti de demult, jurnalele cu mersul mamei, al tatălui si al surorilor la lucrul câmpului, la biserică, „în sat”, până la oraş şi înapoi, etc. Nu este posibil, nu este uman ca toate acestea să se piardă în neant.
Fosta-i, drumule, plin de noroaie şi de valuri de omăt, nici azi nu eşti asfaltat, dar nu te-am urât niciodată, mereu mi-ai fost la inimă, pentru că de cărările tale sunt legate cele mai luminoase deschideri ale vieţii mele.
Pictura: Cézanne, Drumul satului (1872-1873)
Dr. Vasile Lechințan
