Petru Iacob, născut în 5 noiembrie 1944, este unul dintre puținii oieri din județul Covasna care mai poate spune că a fost în transhumanță.
Sunteți din familie de oieri?
Da. Taică-meu a fost numa’ cioban, de când era mic. Și eu, tot așa. Noi am fost nouă frați, opt băieți și-o fată. Și toți, de mici, s-au ocupat cu oile. După ce s-au însurat, sau pe vremea lui Ceaușescu, au mai lucrat pe la fabricile ăstea, de p-aicea pe la noi, prin Târgu Secuiesc. Da’ eu am fost numa’ la oi. Atâta am ieșit de la oi, cât am făcut armata. Armata am făcut-o la București, la 1210, unitatea militară 1210. După ce m-am liberat, înapoi, tot la oi. De când eram de opt ani, suntem în același loc, unde suntem și acum. Da! Taică-meu mai aduna oi din sat, o perioadă. Și pe urmă făceam un fel de stână, tovărășie, mai mulți tovarăși, câte cinci, șase, zece și luau, la zece mânzări, luau brânza o zi; aducea mâncare la stână și lua brânza de pe o zi. Și la douăzeci (n.n.: de mânzări, adică oi care dau lapte, care se mulg), două zile și tot așa. După câte mânzări avea. Sterpele nu se socoteau. Și noi, precum copiii: dădeam în strungă, mai păzeam mieii, mai pe la stână… mai umblam și cu oile, da’ ce… Pe mine, de la… cred că de la nouă ani, ba și mai curând, de la opt ani, mă ducea vara taică-meu la stână.
Vă ducea numai vara? Adică după școală?
Cât stăteau oile la munte, acolo. Că pe urmă veneau la vale, prin septembrie. Veneam la vale, pe lângă sat, p-aicea.
Ați zis că aveți stâna în același loc. Unde e amplasată? Este departe de Brețcu?
În Dobrili. Așa-i zice. E departe de Brețcu. Din Oituzu’ ăsta de Covasna, e o șosea care pleacă de la camping și iese pe drumu’ ăla care merge la Vrancea. Și șoseaua trece pe lângă stâna noastră. Și din Oituz, ca s-o iei de-a dreptul, pe înalta tensiune, e drum, cărare, drum de TAF. Și de-acolo, e de-a dreptul, cam cinci kilometri din Oituz, la deal.
Așadar, prima dată ați fost la oi la opt ani.
Da. De la opt, nouă ani ne ducea vara taică-meu, cu căruța. Pe toți. Toți eram pe la oi. Cei mai mici, ăia stăteau acasă, cu maică-mea. Stăteam câte doi frați la stână, că unul… îi era urât. Dădeam la strungă.
Și dacă vreunul zicea că nu vrea, că nu-i place?
Nu mergea așa! Atunci nu mergea așa. Atuncea, ce ziceau părinții, aia făceai! Da’ am văzut acuma că zice taică-so că „du-te, adu o cană de apă”, nu o găleată; el zice: „nu mă duc!”. Da’ atuncea nu mergea. Toți copchii lucrau pe la stână, care pe unde era. Mai aveam și ceva pământ p-aicea. Atuncea era arabil tot, că nu erau porcii sălbatici, da’ acuma tot îi fâneață. Sunt porci sălbatici, au stricat tot. Aicea mai mult cartofi se puneau. Și după ce-au început să strice porcii, ce să mai semeni degeaba, că… (n.n.: ridică din umeri). Și care rămânea acasă, mai prășea. Atuncea prășea cu sapa, nu prășea ca acuma, cu mașini, cu tractoare, cu… mda.
Revenind la oi: când se întovărășeau mai mulți brețcani, cam câte oi erau la stână?
Păi… și șase sute, și șapte sute. Mânzări cu tot cu sterpe. Da, cam atâta. Nu depășea de șapte sute, cu sterpe cu tot.
Și, ca să meargă treaba bine, câți ciobani erau la șapte sute de oi?
Păi, atuncea se găseau ciobani, că toți se duceau la oi. Aduceam ciobani și de pe la Vrancea și de p-aicea. Aveam și ciobani plătiți. Și se socotea de oaie – toți tovarășii, de oaie îi plătea. Și cam nu depășea patru sute de mânzări. Patru sute, patru sute cinzeci. Mulgeau trei inși. Da’ acuma, mulgem de două ori, pentru că nu ai oameni, nu găsești ciobani. Acuma nu mai găsești oameni cum era atunci. Atuncea le mulgeam de trei ori… și făceau brânză! Făceau.
Cum erau înțelegerile cu oamenii din sat, care dădeau oile la stână: atâtea oi, atâta brânză?
Știți cum era? La tovărășia asta, cum era? Câtă brânză ieșea de oaie, atâta lua. Dacă se făceau șase kile, șase kile lua de oaie. Cât se făcea! Dacă se făceau zece kile, zece lua.
Când se măsura brânza?
Atuncea fiecare cântărea cașul când pleca acasă de la rând. Care avea mai puțin, făcea două rânduri, știți? Dacă avea să stea două zile, avea douăzeci de mânzări, atuncea stătea patru. Și un rând nu mai venea, știți? Și care avea patruzeci, cinzeci, ăla stătea până se terminau cinci zile, cântăreau cașul când pleca. Care venea de la deal și cu ăla care stătea la stână, cântăreau cașul, îl scriau pe caiet și, la urmă, se socoteau: la două rânduri d-ăștea de care stătea la stână și lua brânza, se socoteau și care lua mai puțin, completa și care lua mai mult, lua dup-aia mai puțin, la rândurile ălelalte. Da! Era socoteală acolo! Erau oameni bătrâni care știau. Erau și unguri, și români, nu era diferență d-asta. Și se socoteau și se înțelegeau. N-am avut niciodată ceartă, n-a fost niciodată ceartă între ei. Când, toamna, s-adunau toți grămadă, făceau socoteala: „uite, atâta ai de oaie de plătit, atâta brânză am făcut”. Care n-a făcut atâta, mai completa și toamna. Așa se-nțelegeau, ca să ia fiecare la fel. Nu era nicio ceartă.
Când urcați la munte? Cam în ce dată?
Noi, acolo la noi la munte, urcăm și la 10 mai, și la 20 mai. Depinde cum îi primăvara. Că acolo e sus și dă iarba mai târziu.
Și când se coboară?
Pe la 1 septembrie coborau, că făceau gură ăștia cu vânătoarea. Că acolo, unde suntem noi, era rezervație republicană de vânătoare. Și de la 1 septembrie cam ziceau pădurarii și șeful de ocol „pregătiți-vă să plecați, că începe boncăitul”. După 1, 10, 15 septembrie încep cerbii boncănitul.
Și cu ce-i încurcă oile pe cerbi?
Păi… că latră câinii, că… găsesc ei motive.
Că veni vorba de câini: câți țineați la stână?
Păi n-aveam chiar așa de mulți câini. Aveam câte cinci, șase câini buni.
Ce înseamnă „buni”?
Adică ăla care se ducea și la urs și la lup și păzea. Principalul la câini: să știe să păzească noaptea, să nu doarmă. Că dacă doarme și sare lupu’ sau ursu’-n coșar, noroc bun! Degeaba dup-aia se trezește, cam degeaba!
Și câinii ăștia, ca să fie buni, îi dresați sau așa se nășteau ei?
Se-nvățau ei, de căței. Erau crescuți cu ăilalți și de la ăilalți se-nvățau. Da’ era și sămânța lor pentru așa ceva. Da.
Îi țineați pe toți? Cum îl alegeați pe ăla bun?
Știți care-i treaba cu cățeii ăștia? Mai mor. Îi lăsam pe toți și, pe care nu mureau, îi creșteam înainte. E o boală, îi zic ăștia „javră”. E o boală care, dacă nu-i omoară până la un an, dup-aia scapă.
E vorba de jigodie?
Da. Noi îi zicem de javră.
Îi ardeați pe bot?
Îi mai ardeam, da’… care era să scape, scăpa și ars, și nears. E a naibii boala, că dacă se bolnăvește unul, se ia pe toți, cam toți mor. Și-acuma, în continuu creștem; până la un an, îi vaccinăm, și vaccinați mor.
Obișnuiați să tăiați urechile la câini?
Nu prea le tăiem. Nu prea. Am mai auzit… zic ăștia, la televizor, care cresc câini de rasă și îi vând, zic că dacă-i tai urechea, nu mai aude bine. Înainte, când eram copchii, le tăia câte-o ureche, câte una. Aude și cu urechea tăiată și cu ea netăiată.
Să revenim la oi: le vărați la Dobrili, în munte. Unde la iernați?
Înainte mergeam în Bărăgan. Le iernam pe la Brăila.
Ați fost de multe ori? Și pe unde?
Aoleu, de câte ori! De multe ori! La Brăila, pe la Orleasca stăteam mai mult. Era o fermă de vaci p-acolo și mai aranjam… de fapt, știau de noi… inginerul, directorul.
Era pe vremea C.A.P.-ului?
Da, pe vremea lui Ceaușescu. Și p-acolo umblam pe tocături de porumb, că ei vacile nici nu le prea scoteau la iarbă, da’ aveau o pășune chiar lângă fermă, cu iarbă semănată și vara le mai scoteau p-acolo, da’ numa’ cam ca să se plimbe, că aveau teren acolo! Ferma avea teren mult și ferma aia de vaci alimenta tot orașul Brăila cu lapte. Era fermă mare, mare! Și mai stăteam… vineam… acolo le și fătam, de multe ori. Și vineam încoa’ numa’ pe la Paști, când dădea iarba p-aici.
Și încolo, cam în ce perioadă plecați? Și pe unde, ce traseu urmați?
Încolo plecam prin octombrie. Pe la sfârșitul lui octombrie, după ce se cam adunau recoltele. Coboram pe Oituz, la vale. Sau traversam pe la Cașin, de-a curmezișu-n munte și ne lăsam pe la Câmpuri și dădeam drept la Tișița. Și pe urmă mergeam… atuncea puteai să mergi pe șosea, că nu era atâta circulație. Acuma-i pericol, că acuma și p-aici pe la noi abia treci în curmeziș șoseaua, nu că să te duci pe șosea. Și ne duceam mai pe lângă șosea, mai pe lângă calea ferată. Pe unde era circulația mare, luam câte-o șosea d-aia mai secundară și ne duceam pân’ la Brăila. Ooooo, de câte ori am fost!
De câte ori?
Am fost de multe ori. Până la Revoluție. Încă și după Revoluție, vreo doi ani, după ce s-au dat pământurile la particulari. Și-apoi nu ne-am mai dus.
Cât dura un drum Brețcu-Brăila?
Păi să știți că nu ne grăbgheam tare. Că unde găseam mâncare, unde găseam pentru oi tocături și d-ăstea, ca să nu stricăm, mai stăteam. Stăteam și câte-o săptămână la câte-o tocătură și mai vorbeam cu paznicii ca să ne lase, da’ nu stricam nimnica, că tocătura ș-așa o arau.
Plus că mai gunoiau oile pământul, nu? Îl îngrășau.
Îngrășau ele, da’ p-acolo e altfel de pământ. Bun. Poți să-l gunoiești p-al nostru cu pământul ăla.
Mergeați ziua și noaptea dormeați sau invers?
Cam noaptea mergeam mai mult, că nu era nici circulație așa multă. Mergeam și noaptea și ziua, da’ nu ne grăbeam. Făceam pân’ la Brăila, acolo, la fermă, aproape o lună.
Și unde dormeați în timpul ăsta?
În cojoc!
Și ce mâncați?
Oooo… aveam pe măgar. Aveam trei, patru măgari. Fiecare dintre noi avea un măgar cu echipamentul lui.
Ce presupunea acest „echipament”? Ce puneați pe măgar, în ziua plecării?
Pe măgar puneam mâncare și cojocul. Cojocul era neapărat, trebuia să-l luăm neapărat, că ăla era patul. Și mai luam câte-o haină: haine sârbe, groase, lăibărică… Mai ’nainte erau cojocele; când era ger tare, le luam pe noi cu lâna și, dacă ningea, le luam cu pielea pe noi, că lâna nu se udă, știți? Că ăstea-s cojoace de lână țurcană, e lungă și se scurge apa. Nu era chiar așa ușor… Aveam slănină, făceam mămăligă. Că stăteam câteodată toată ziua, aproape se-nsera, ca să se mai oprească din circulație, știți? Și aveam făină. Da’ nu puneam mult pe măgar, că mai cumpăram, găseam prin tot locul, ca să cumpărăm, când se termina. Și eu eram cu frate-meu tovarăș, că mai am un frate, și noi făceam câte-o săptămână la oi și una acasă. Și când ne duceam la oi, d-acas’, duceam și mâncare. Pâne și făină de mămăligă, cumpăram de p-acolo, n-o târam d-aicea de la noi. Da’ brânză, slănină, carne de porc și d-ăstea, duceam d-acasă.
Ce aveați în picioare? Ce fel de încălțăminte, să reziste la drumurile lungi?
Cizme de cauciuc. Țineau cam rece, da’ ne uscam ciorapii, schimbam ciorapii și nu prea aveam timp să ne fie frig, că trebuia să cam mergem.
Indiferent că era ploaie, furtună sau vreme rea?
Nu conta. Orice fel de vreme. Când ploua așa mai tare și ningea, sau era viscol, mai trăgeam la câte-o lizieră de la CFR, lângă câte-o pădure, lângă câte-o gară de CFR, că mai erau clădiri goale, în care nu era nimic și mai stăteam prin ele, până când stătea ploaia. Că doar nu ploua în continuu… Și aveam la noi câte-un aparat d-ăla mic de radio și ne zicea știrile, ne zicea de vreme, știam vremea când se schimbă.
Ați zis de Brăila. Prin alte părți ați mai fost?
Noi cam direcția Brăila am avut-o. Am iernat și p-aicea pe lângă Râmnicu Sărat, unde am găsit așa teren, ca să stăm. Dar cel mai mult la Brăila, la ferma aia.
Despre părinți sau bunici, știți să fi fost mai departe? În Dobrogea, Basarabia?
Părinții mei… taică-meu a fost orfan de război. S-a dus taică-so la război și n-a mai vint acasă. De mic copil s-a dus, tot așa, la oi. Da’ erau aproape. Ei se duceau aicea, către Iași, la Ripiceni, în partea asta a Iașului, nu s-au dus mai încolo (n.n.: comuna Ripiceni se află în județul Botoșani, la vreo sută de kilometri de Iași, aproape de granița cu Republica Moldova). Acolo, pe vremea lui taică-meu, era cam periculos, că era o boală, îi zicea cârceag, și nu prea avea medicamente. Dacă se bolnăveau una, două, de boala aia, murea tot cârdul. Se uscau de pe picioare. Așa-i zicea, cârceag, acu’ nu mai există, că sunt injecții pe care le faci oilor și nu se mai bolnăvesc, da’ atuncea nu erau medicamente pentru boala aia. Și p-acolo, spre Balta Brăilei, că au fost d-aicea care s-au dus în Balta Brăilei. Da’ au fost care s-au dus cu un cârd de oi ș-au vint cu trenul. Toate au murit. Toate oile.
Se-mbolnăvea o oaie pe drum. Nu aveați medicamente. Cum o tratați?
Cu cuțitul! (n.n.: râde)
Cum tratați o oaie de șchiop?
E un fel de spray. Noi, acuma, în ultimul timp, cu ăsta. E un spray albastru, care conține piatră vânătă și multe amestecături acolo. Și o curățăm bine, unghia, să nu rămâie unghie stricată deloc, dăm cu sprayul ăla și se vindecă. Noi n-avem șchiop.
Știrigoaie la râie ați folosit?
Nu.
Ce făceați cu oaia capie? O „operați”?
O tăiam. Am operat, da’ nooo… tot nu scăpa. Eu am operat oaie de căpchială și și-a revenit. Tot, acolo, deasupra, unde i-am scos bășica aia de la creier. Și pe urmă a făcut alta, lângă locul unde a fost aia, mai încolo oleacă. Și tot a trebuit s-o tăiem. Le tăiam p-ăle capchii, că n-aveam ce… mai le vindeam, mai mâncam noi, doar capul li-l tăiam jos.
Să zicem că, printr-o minune, vă mai nașteți încă o dată. Ați fi tot cioban sau ați alege altceva?
Da, tot! Noi cu asta am apucat. Am avut un frate mai mare, care după ce s-a lăsat de oi ș-am rămas noi, ăștia mai mici, a lucrat la Unitate, la depozit, aici. Și cât mi-a bătut capul, „hai la Unitate, hai!” și nu m-am dus.
Așadar, v-a plăcut! Cât ar fi fost de greu…
De greu, a fost destul de greu… Da’ nu! Numa’ cu oile!
Cum se distrau ciobanii? Că nu poți munci non-stop, trebuie să te mai și relaxezi…
Ei… ne duceam și noi… Veneam acasă, ne schimbam. Ne înlocuia unul din frați, da’ mai aveam și ciobani atuncea, că găseam. Și cum să ne distrăm? Pe la Sântilie… Sântilia se făcea aici, în deal, lângă biserică. E un platou, așa, și acolo făceam. Și e Căminul Cultural…
Și cum era la Sântilie? Veneau ciobanii de prin munții unde erau plecați vara?
Toți vineau! De Sântilie, ăi tineri veneau toți și rămâneau bătrânii cu oile. Veneau bătrânii în locul nostru și stăteau ei. O zi, două, trei.
Dura Sântilia trei zile?
Da, dura. Acu’ nu mai fac ăștia nimic. Nu mai știe tineretul nici de Sântilie, nici de nimic.
La Sântilia voineștenilor, ciobanii își alegeau miresele. Așa era și la Brețcu? Jucau cu fetele care le plăceau?
Jucau cu fetele, care știau să joace. Da’ mai era și care nu știa să joace. Dacă stătea numa’ la oi, de unde naiba să-nvețe să joace? Cu bățul, numa’! (n.n.: râde din tot sufletul)
Hore în sat se făceau, în tinerețea dumneavostră?
Da. Se făceau. Se făceau baluri. Pe urmă, era hanul ăsta (n.n.: Hanul Lina, în Pasul Oituz). Atuncea, la început, toată lumea se ducea la han pe jos. Da’ acuma l-au lăsat în paragină. Păcat, ce clădire faină era și ce fain era! Toată lumea, numa’ lume era… multă lume.
Multe s-au schimbat acum.
Acuma nu le mai trebe discoteci și d-astea. Telefonul și pac, pac, pac… atâta știe! Ar trebui să n-aibă jocuri telefoanele astea, că vorbești cu el, ce ai nevoie, da’ așa, bagă capu-n jocurile ălea și aoleu…
Nu-i mai luați la oi, la ajutor!
Aleluia!
Câte oi mai aveți acum?
Nu mai avem multe acuma. Păi… avem vreo patru sute. Amândoi, cu frate-meu.
Și astea nu-s multe?
Ei, nu-s așa multe. Am avut, când umblam la Bărăgan, aveam șapte, opt sute. Da’ acuma am mai și îmbătrânit și nu mai merge cum era atunci. Atunci iernam aproape degeaba p-acolo. Acolo la fermă mai plăteam, și cu acte și mai dădeam și ceva cadouri, da’ acuma? Acuma încă avem noroc că facem noi fân, c-avem fânațe închiriate și mai avem și ale noastre, da’ dacă ar trebui să cumperi tot fânul, n-ai face… nici cheltuiala n-ai scoate-o.
Cu lâna ce faceți?
Lâna a rămas la munte.
Pieile?
Pieile, tot așa.
Ciobani găsiți?
Ce să găsești? Acu’ nu mai găsești! Nici buni, nici răi! Avem unu, da’ toată ziua trebuie s-avem grijă de el, nu numa’ de oi. Da’ așa, printre timp, îl mai lăsăm câte-oleacă.
Deci, la patru sute de oi, sunteți dumneavoastră și fratele?
Eu, frate-meu, mai avem omu’ ăsta, da’ el numa’ dă în strungă, că nu știe să mulgă. Eu, frate-meu și mai avem copchiii ăștia, ne mai ajută. Eu am un băiat, care acum lucrează la BGG, e paznic, o zi lucră și două nu și când îi la lucru, atuncea cam numa’ cu omu’ ăla. Nu găsești oameni! Acu’ nu găsești un om bun, nu! Toți s-au dus. Care-a fost bun, s-a dus prin străinătate. Acolo îi plătește mai bine. Ș-aicea, și dacă ai vrea să le dai, da’ n-ai de unde, că dacă lâna rămâne la deal, pieile nu le caută nimeni, cu mieii ce ne mai alegem și mai avem noroc că ne mai dă și subvenția… no, ce să zicem?
E un ajutor și subvenția!
Da, e un ajutor, că dacă n-ar fi nici aia, chiar că ai rămânea dator.
Când urcați la munte? În ce perioadă?
Anu’ ăsta, cred că prin vreo 15 mai. Să vedem cum o fi vremea. Că martie a fost tare friguros. Numa’ zăpadă, zăpadă. Ș-aicea la noi e o zonă tare friguroasă, aicea, în Brețcu ăsta. Prin tot locul e iarbă, numa’ aici la noi nu e. Începând de la Lemnia încolo, până la Brașov încolo, și încolo de la Moghioruș, de la Poiana Sărată, ș-acolo e iarbă, numa’ aicea nu e.
Oile când le tundeți?
La munte le tundem, că anul trecut era încă zăpadă când am ișit la deal, pe dosuri, unde-a bătut viscol mai mult. Nu le putem tunde acasă, că dacă le tunzi aici, trebuie să stea la căldură. Noi avem saivan, da’ după ce le scoatem pe deal, trebuie să le scoatem mai curând oleacă, că nu-i ca ăla care are zece oi și numa’ la 1 mai le duce. Și noi, când dă oleacă iarba, le scoatem și le dăm de mâncare p-acolo pe deal și le e frig. La munte le tundem. Se mai întâmplă că le tundem și mai și ninge. Anu’ trecut a nins în 25 mai. Noi, după 1 iunie le tundem.
În lungile drumuri spre Brăila, v-ați întâlnit vreodată cu ciobani din Covasna?
Ne-am întâlnit odată cu unu’ care era din Covasna. Chiar din Covasna era. Nu mai țin minte cum îl chema. Eram lângă fermă, pe-o tocătură. Da’ noi nu știam că-s oile, saivanul lor, acolo, aproape. Și stăteam așa, noaptea, cu frate-meu eram și, nu știu, mai aveam un om. Și zice: „am auzit că chiuie unu’ p-acolo”. Da’ s-auzea după chiuitură că era băut. No, a vint la noi la oi. P-acolo nu prea duceam câini periculoși, că se mai pierd. Și n-aveam câini așa, ca să saie la om. Da’ ne-am dus înaintea lui, când l-am auzit că strigă. El ne striga, că el era din Covasna. A vint ș-a-nceput să ne povestească: „Băi, uite, și eu tot așa am fost, ca voi. Am vint cu ande tata și cu frate-meu și cu oile p-aicea”. Și avea pe unde ierna, că erau niște păduri așa faine, avea pe unde să ierneze ușor. „Și”, zice, „ăștia, ande tata, m-au pus să mă-nsor aicea, ca să aibă unde trage”.
Ia uite ce afacere bună!
Zice: „m-au pus ăștia să mă-nsor p-aicea și eu a trebuit să rămâi p-aicea. Am rămas, da’ mă mai duc pe la Covasna, mai viu înapoi”. Oi, el a avut oi și-a ținut p-acolo oi, că ande taică-său dup-aia nu s-au mai dus și el a rămas p-acolo. Și: „hai să vă dau vin!”. Frate-meu: „mă duc cu omu’ ăsta!”/ „du-te, treaba ta!”, că era noaptea, oile erau sătule, porumb era destul pe tocături p-acolo. Frate-meu s-a dus acasă la el, unde stătea el acolo. Nevastă-sa era plecată aicea la neamuri, la Covasna, și avea numa’ pe soacră-sa. Asta era surdă. Ușa era încuiată, au bubuit până s-a trezit și le-a descuiat, au luat două bidoane de vin și le-au adus. Da’ noi nu ne-mbătam, că el era la fermă, putea să se tot îmbete, că erau oile închise, da’ ale noastre, dacă ne-mbătam, unde plecau? Pe-acolo trebuia să ai mare grijă. Să avem grijă la tren, când era aproape linia ferată. Și la șosea, iarăși, de mașini. Da. Și d-aia zic, că se duceau mai-nainte și de p-acolo, de la Voinești. Da’ acu’ nu se mai duce nimeni. Acu’, aleluia! Când umblam noi, mai umblau și alții…
Dacă se-ntâlneau două turme pe drum, nu se-ntâmpla să se amestece oile?
Se mai amestecau. Le alegeam, că fiecare și le cunoștea. Eu nu trebuie să mă uit la ureche, la semn, eu pe oaia mea o cunosc dacă se duce în două mii de oi, fără să mă uit la urechi!
Interviu realizat de Florentina Teacă, muzeograf MNCR, în aprilie 2022; cercetare în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”.
https://muzeu.mncr.ro/
