Vă mulțumesc că ați acceptat să îmi răspundeți la întrebări! Haideți să începem cu perioada copilăriei dumneavoastră: când ați mers pentru prima dată la oi?
M-am născut în 1956. Atunci era raionul Sfântu Gheorghe, dincolo, regiunea Brașov, orașul Stalin. Noi nu ținem minte cum era pe atunci, că eram copchii. De pe la zece ani ne ducea tata pe la oi, era și el cioban. A fost p-aicea pe la Sâncrai… ăla era stăpân, avea stână ș-apăi ne ducea pe noi, pe unul două săptămâni și pe unul două săptămâni, cu rândul. Eu și înc-un frate. Dădeam la ușă. Ne plătea, ne dădea 100 de lei pe lună.
Vă plăcea?
Ne plăcea, de copchii. Mie-mi plăcea și lu’ frate-meu îi plăcea. Și aveam 100 de lei pe lună, aia era leafa noastră. Tata avea 600.
Pentru un copil, suma asta era ceva!
Era! C-apăi ne lua mama, toamna, la școală, ne lua ceva în chicioare, câte-o păreche de pantaloni, câte-o cămașă, ce ne mai lua… Dădeam la ușă, n-avea numa’ vreo trei sute de mânzări, n-avea stână mare. Și vreo sută și ceva de sterpe. Dădeam la ușă, doi inși mulgeau. Gălețili… le mai spăla și tata, și noi. Erau de lemn. Nu erau d-astea, bidoane, ca acum. Nu era nici ciubăr de inox, toate erau de lemn. Le spălam. Eram copchii, le mai și mocirleam acolo, cu o țâr’ de apă, le mai lua tata, le spăla iar. Copchii de zece ani! Ș-apăi… dimineața era cam rău, când te scula la muls. Când se crăpa de ziuă. Că nu eram cu străin, eram cu tata. Că una e când ești cu străin, ăla te scoală: „hai, băiete, gata!”, nu se roagă de tine, îți zice o dată și tre’ să te scoli. Da’ tata ne mai încălța până mai moțăiam, ne-ncălța, avea răbdare cu noi.
Că veni vorba de încălțări: ați mai prins vremea opincilor?
Nu. Aveam cizme, așa, de cauciuc, subțirele. Da’ nu țineau mult. În două, trei săptămâni se rupeau, trebuia să ne cumpere altele. Că nu puteai să dai la ușă, când ploua, nu puteai desculț, să te murdărești de baligă prin strung. Mai aveam teniși, când nu ploua. După ce se-nvățau oile să iasă, mai ne puneam, luam câte-o haină și ne puneam așa, lângă coșar, lângă strungă, mai moțăiam, până strigau ăi care mulgeau: „hai, bă, ce faci?” Săream repede și… no, copchii!
Dormeați în colibă?
În colibă. Dormeam cu tata în colibă, aveam cojoc și no… în colibă avea acolo fân, otavă, încă nu ieșise moda cu bureți d-ăștia, să pui în colibă, cu plăpumi. Otavă, fân, o pătură și-apoi cojocul. Că sara îți puneai o căciulă-n cap. Că, no, erai afară. Și puneai căciulă-n cap și no, era rău, că te mâncau țânțarii. După ce-adormeam, copchii, că nu mai simțeai că te mușcă țânțarii de obraji ori de mâini. Nu puteai nici să dormi cu capu-n cojoc, că era prea cald. Mai scoteai capu’ afar’, erai numa’ noduri pe obraz, cum te mușcau țânțarii… dimineața ne scărchinam, aveam numa’ noduri pe obraz, pe mâini. Până era sezonul la țânțari, nevoia să-i ducă și p-ăia!
Așadar, stăteați la oi în perioada vacanței de vară.
Da, perioada vacanței. Am început când eram în clasa a II-a. Ș-apăi ne-am dus mereu. În câte-o vară, dacă aveau mânător, pe unde era tata cioban, nu ne mai duceam. Ș-apăi ne mai adunam miei, acasă. Treizeci de miei, de umblam cu ei p-aici, pă deal. Până când începeam școala, în septembrie. Ș-apăi atunci îi dădeam acas’. Și nu mai știu cât ne plătea de miel, ne dădeau oamenii, așa, miei: ăla doi, ăla cinci miei, de prin sat, așa. Le umblam p-aici, pe deal. Atunci umblau copchiii pe deal, care cu o vacă, care cu două, care cu… Acu’ nu mai vezi niciun copchil, pă nicăieri. Acu’ umblă cu telefonu-n mână. Așa s-a ajuns vremea…
Spuneați că tatăl dumneavoastră era cioban la Sâncrai. Pe unde vine localitatea asta?
De la Sfântu Gheorghe, n-o iei spre Vâlcele, mergi spre Ilieni, spre Podu Olt, Hărman. Sâncrai, sat unguresc. Dup-aia vine Doboli. Apoi, al doilea an, a fost la cineva la Ilieni, cioban, tata. Numa’ acolo era rău, că avea oi multe. Avea vreo opt sute și ceva de mânzări. Și erau vreo cinci ciobani, mulgeau. Și trebuia să speli cinci, șase găleți, n-a mai fost ca dincoace, unde mulgeau doi ciobani, trei sute de oi. Doi, trei inși, când era și stăpânul, când nu era plecat. Acolea erau opt sute și ceva de mânzări. Păi … dă-le la ușă, mai mult de jumătate ieșeau, da’ dup-aia nu mai ieșeau. Strigau la tine că „hai, băiete, scoală!”, că te mai culcai pân coșar, p-acolo. Apăi te sculai, dădeai. Aveam măgar ș-apăi puneam două bidoane pe măgar, d-ălea de lăptărie. Erau niște crepuri, era pășunea către Vâlcele, acolea, cum merge drumul, acolo era pășunea, ș-apăi era câmpul de la Vâlcele, că nu fusese Colectivul în Vâlcele. Acolo erau crepuri, băgam apă în bidoane ș-apăi ne suiam și noi. Veneam și eu călare, la deal, la stână, călare pe măgar. Și eu, și bidoanele. Măgarul, așa m-aducea, de… Ne-a adus acolo, în miriște, la Ilieni, toamna, că se duceau atunci stânele în miriște, după ce treiera. Și era o fântână acolo, în marginea satului, cu cumpănă. Și tot așa, mergeam călare pe ea și tot călare vineam îndărăt la stână, pe măgăreață. Și era un gard cu niște pruni. A naibii măgăreață, când a plecat de la fântână, m-a băgat pe lângă gardu’ ăla și cu capu’ prin prunii ăia! Mi-am ferit capu’ așa, că îmi scotea ochii… Aiii… Ș-apăi i-am spus lu’ tata „uite ce mi-a făcut măgăreața, m-a băgat prin gardu’ ăla”, atâta era de-a dracului. Așa era p-atunci. Copchii! Și p-aicea, ne ducea la sapă pe copchii, la fân… toată ziua lucram.
Aveați zece ani, erați toată vara la stână. Dar copiii de zece ani se mai și joacă, se mai distrează.
Ce să te distrezi? Că n-aveai acolo, la stână, cu cin’ să te joci. Că doar nu mai erau copchii. Mai era acolo, la Sâncrai, la Ianoș, că așa-l chema, mai aveam un băiat, de umbla cu sterpele, un băiat din Podu Olt, era de vreo cinșpe ani. Ș-apăi ce să te joci? Că ăla mergea cu sterpele, eu mergeam în altă parte. Și dacă aveai cu cine, n-aveai timp. Erau o grămad’ de stâni acolo, pe pășune. Era așa, în muchie, apăi pe-o parte era stâna de la Ilieni, de la comună, dincoace eram noi, stâna de la Sâncrai, peste muchie era stâna de la Doboli, dincolo erau niște vaci d-ăstea sterpe, de la Colectiv, o ciurdă. Era plin de animale acolo. Iarbă nu prea mai era, mergeam pe… îi zice Pârâul Minii, acolo, spre Ilieni. Cum te duceai spre Ilieni, mai erau niște poieni p-acolo, mai era o țâră de iarbă. Că mergeam cu el, că mai dădeam după oi.
De câte ori se mulgea, pe zi?
Atuncea se mulgea de trei ori. La 4 dimineața, la amniaz’, la 11 le băga la muls și sara la 6. După mulsul de sară le dădea drumu’ la-nsărat. Mai opreau câte-un colț de pășune acolo, lângă stână, de le-nsera, oile, le ferea, nu le lăsa ziua să mânce p-acolo, să aibă sara. Că sara, un’ să te duci? N-aveai un’ să mergi. C-apăi era… dăduse și șchiopul. Șchiopau oile tare atunci.
Și cum le tratați?
Ișise chiatra vânătă, o tot punea tata în foc, apoi o măcina, o bătea de-o făcea așa ca făina ș-apăi le curăța cu briceagul și le punea chiatră d-aia vânătă. Se descălțau, le cădeau unghiile la oi. Unele făceau așa între unghii, scală îi zicea, scală. Apăi ișea, când le storceam, numa’ puroi. După ce storcea, nu-i punea nimica. Apăi la câte una i se dejghioca unghia cu totul, apăi până se vindeca… și iar le cocea și iar… Era rău! Acuma parcă nu mai șchioapă așa oile. Atuncea șchiopau rău. Se lua de la una la alta. Se opărea între unghii, făcea un fel de frecală între unghii, de la aia pleca, se ducea pe sub unghie, mai ciopârțeai cu briceagul, iară o ciopârțeai, până nu mai rămânea unghie mai deloc. Iar îi puneai chiatră vânătă, iar… Mai ieșise formolul; ăla o ardea, se usca, mai tare cocea pe dedesubt. Ăla nu era bun. Chiatra nu ardea chiar așa. Apăi cădea, i se făcea unghie nouă, cu timpul. Două, trei săptămâni mergea în trei chicioare oaia. Care erau la două chicioare, d-abghia mergeau. Le mai lăsai și pe la stână pe câte una, două, le legai, că nu puteau. Era câte una de nu mai putea să meargă, stătea la stână, mai rodea iarbă p-acolo. Aia-i șchiopul! Mergeam devale, că treierase grâul p-acolea, pe lângă sat, că erau niște tarlale de grâu pe la Colectiv, ș-apăi treiera prin august și mai mergeam cu oile, că mai găseau de mâncare. Și nu erbicida chiar așa grânele astea, mai era și iarbă, nu era pământul gol, ca acu’, când îl erbicidează. Ș-apăi mergeam după ele, trebuia să le dau pe șchioapele, că dacă cherdeai o oaie acolo, n-o mai găseai, că erau și alte cârduri p-acolo.
Dacă se întâlneau mai multe cârduri, nu se-ntâmpla să se amestece oile?
Dacă n-aveai grijă, le amestecai acolo, că erau numai stâni. Ăsta, băiatul ăsta de-ți spui că umbla cu sterpele, era de vreo cinșpe ani, era băiecandru mai mare. Când l-a băgat Ianoș, a făcut tată-so în scris cu Ianoș că îl dă mânător, nu sterpar, a scris pe hârtie mânător. Ăsta, vara, l-a pus pe băiat să meargă cu sterpele. Acolo era un cioban la oile din Ilieni, era unu’ Mircea Mămăligoi, din Araci era, era stăpân la stână. Și mai era un cioban și stătea cu ăsta de vorbă, cu băiecandrul ăsta, cu Nelu, așa îl chema. Ăla era mai șmecher, că era ficior scăpat de armată, era mai șmecher și vreo trei, patru sterpe i-a șutit lu’ ăsta. No, vreo patru. „Bă (zice Ianoș), nea Lae, hai să numărăm o țâră oile!”. No, a numărat mânzările, toate! „Ia să-i numărăm și sterpele lu’ Nelu!”. No… știa câte, o sută și ceva de sterpe, câte-or fi fost, le-a numărat. Hop, patru nu-s! Tata i-a spus: „bă, Nelu, nu mai sta de vorbă cu ăla, cu Mircea, că ăla-ți fură oile!”. „Am eu grijă, nea Lae, am eu grijă!”. No, acu’: „Nelu, cum ai avut grijă? Uite, patru lipsă!”.
Le-a mai recuperat?
Ei le-a recuperat! Cine-ți mai dă o oaie? Ciobanii, dacă-ți găsesc o oaie, ți-o mai dă-napoi? Cine s-a dus să le cate? Că ăla le-a făcut, le-a dus, nu le mai găsești! Mai rar ca să le mai găsești. Ăla, cum s-apropchiau oile, acolo, ăla se ducea și le speria și gata. No, patru! Ianoș zice „lasă, nea Lae, că pui eu pe Nelu să plătească sterpele ăstea!”. No, pune-l, ce să-i faci? Toamna, către tată-său lu’ Nelu: „uite, are patru oi lipsă!”. Tată-so, se trăgea de pe la Poiana Mărului, vinise acolo, se-nsurase și cam rasă de brănean era, zice: „Păi eu nu ți l-am dat sterpar, ți l-am dat mânător. Vezi hârtia? Îi dai banii băiatului toți, că dacă nu, te bag în judecată!”. Și-a trebuit omu’ să-i dea banii toți la băiat. Hârtia! Asta-i, hârtia! Apoi, al doilea an, la Ilieni, mai era unu’, Iorga Țâpan. Tot așa, l-a pus Culiță Secetă, stăpânul, alesese niște miei, acolea. Avea Gheorghe vreo 50-60 de miei. Și îi cam bătea cu bățu’ pe miei, la vreo doi le-a rupt chiciorul. Culiță Secetă: „Gheorghe, de ce le-ai rupt chiciorul?”, i-a dat o palmă lu’ Gheorghe. No, i-a dat o palmă, i-a zburat pălăria lu’ Gheorghe. Eram și eu și tata. Dup-aia, toamna, Secetă mie mi-a ales berbecii, vreo 30 de berbeci, zice: „Dane, tu umblă cu berbecii pe unde vrei tu!” Ca să se-ngrașe. Apăi mergeam cu berbecii devale, pe lângă Olt, îi băgam în otavă, mâncau, îi scoteam d-acolo, îi băgam în pichioci, mai încolo era grădina de zarzavat; castraveți, varză, luam berbecii, îi băgam și pân’ varză, da’ nu mâncau.
Erau terenurile C.A.P.-ului?
Era grădina Colectivului. Aveau acolo varză, castraveți, pichioci, sfeclă. Pe mine nu mă opreau, cu berbecii, eu umblam pe unde vream. A vint și Gheorghe, el cu mieii și cu ceva sterpe, că adusese sterpele de la Hatod. Erau sterpele de la toate trei satele, Ilieni, Doboli și… le dusese la Hatod. Și i-a ales sterpele și-a vint și el. Era mai mare ca mine. Și-a băgat și el sterpele în pichioci. Da’ el n-avea voie, numa’ eu aveam voie, cu berbecii, să umblu pe unde vream. A vint stăpânul, l-a găst. Iar i-a dat o palmă lu’ Gheorghe, iar i-a zburat pălăria. Avea vreo cinșpe ani. Apăi no, dup-aia, nu știu ce, că i-o fi plătit tot, nu mai știu asta. Și vine tată-so lu’ Gheorghe, nea Țâpan, așa-i zicea, nu-l chema Țâpan, tot Gheorghe îl chema. Ș-atuncea era aici, la Primărie, Comisia de împăciuire. Era acolo un om, era nea Ghiță Șerban, și el era președintele Comisiei de împăciuire. Dacă erau probleme în sat, mergeai întâi acolo și dup-aia ajungeai pe la tribunal. Ș-apăi l-a chemat nea Țâpan, l-a chemat pe Culiță la Comisie, no, „i-a dat două pălmi la băiat”. Și no… atuncea era cu minorii ăștia… nu prea aveai voie să dai în copchii așa. Apăi nu știu cât i-a dat, bani. Și s-au împăcat. „De ce-ai dat în el?” Că era cu minorii…
Din poveștile voineștenilor am înțeles că, la Covasna, nu se prea știa de asta…
Care era copchil, așa, pe la oi, mai lua câte una. Covăsnenii ăștia erau mai renumiți. Nouă ne ziceau, la ăștia de la noi, care se duceau, de exemplu, baci în Bicfalău, baci în Lisnău, adică la o stână cu oile satului, și covăsnenii ne ziceau nouă, p-aici, „baci de coteț”. Dobârlăienilor și la ăștia, băcelenii, așa ne ziceau. Că tata a fost și mare muzicant. A cântat pe la nunți, prin Covasna, cunoștea toți covăsnenii. „Bă, Lae, voi sunteți baci de coteț!” Toți… Ghiță Bâscean, Ghiță Papuc, Ghiță cutare, ai lu’ Furtună, toți îl cunoșteau pe tata. „Lae, Lae…”
Prin locurile pe unde ați fost la oi, ați întâlnit voineșteni? De pildă, știu că pe la Ilieni au fost, ani mulți, cei din familia Cojan.
Îi știu pe ăștia ai lu’ Cojan. Erau trei frați, unu’ era Mircea. Nu-i cunosc așa d-aproape, au fost la Colectiv la Ilieni. Și când m-am liberat eu din armată, a vint un văr de-al lu’ tata, era din Podu Olt, nea Neculai, era din Dobârlău, însurat în Podu Olt și m-am dus cu el. Aveau și oi din ălea, aduse din Australia, și oi din ăstea, țigăi d-ale noastre. No, și eu eram la țigăi. Ălelalte, din Australia, erau fără cozi, dar-ar nevoia-n ele, le-a adus să facă experiențe, ce-or fi vrut ei să facă. Și luau sămânță de la berbecii ăia de Australia și le montau p-ăstea țigăi. Și toamna n-am mai stat, da’ m-am dus iarna, că mai aveam ceva bani de luat de la secție și m-am dus p-acolo, pe la grajduri. Zice ăla „hai, bă, Dane, să-ți arăt ce miei au ieșit!”. Ieșiseră niște miele frumoase, nici roșii, nici… așa, mai rugii, da’ așa îmbrăcate în lână și cu niște cozi lungi și-o lână faină pe ele! Niște miei frumoși. Din țigăi cu berbecii ăia. Că doar ălea aveau cozi, da’ le tăia de miei, le taie cozile australienii, nu știu de ce. Că am văst și la televizor, că de miel îi taie coada și nu-i curge nici sânge. No… Cojanii erau la Colectiv, da’ au stat mult acolo. Ande Furtună, ăștia au fost dincolo, la Câmpu Frumos. I-am cunoscut așa, din vedere. Am fost și pe Poligon, la oile de la Armată, că am făcut la Vânători de Munte, în Sfântu Gheorghe. Și înaintea mea a fost unul din Covasna, Toader Bârlă, că după ăla m-am dus eu. Ăștia ai lu’ Furtună erau la Câmpu Frumos. Aveau saivan. Că înainte nu aveau saivan, le țineau la Sântion, la un boier. Gazoșu era pretin bun cu tata, se mai întâlneau prin Sfântu Gheorghe, pe la Pomu’ Verde, p-acolo, că îi mai plăcea și lu’ tata să mai intre pe la cârciumă, câteodată. Zicea tata că pe la toate Colectivele ăle bune, numa’ covăsneni erau, până la Rupea, devale. El era și muzicant. Și cânta pe la nunți prin Covasna. Ș-apăi, „hai, mă Lae, hai să-ți arăt ce saivan am eu!” Când colo, avea un saivan văruit, da’ n-a ținut nimic în el. „Păi cu ce să le țiu, mă Lae, că noi n-avem teren, n-avem fân, le ținem la Colectiv, numa’ l-am făcut, că în caz de ceva, s-avem un’ să fugim cu ele acas’…”. Așa saivane aveau. Erau vremuri de Colectiv. Aveau ăștia ai lu’ Furtună niște cai!!! Îi mai vedeam prin Sfântu Gheorghe, că era acolea la gară restaurantul ăsta, aici, pe colț. Și era grădina de vară. Trăgea acolea caii. Avea doi cai negri, că se ducea d-aducea bucate din Câmpu Frumos, era carul plin cu saci. Caii: negri, nici mari, da’ nici mici, așa… faină păreche de cai! Se băgau, mai beau acolea, la cârciuma asta. Așa mergeau caii ăia! Nu ca s-o ia așa, d-a sărita. Așa trap aveau! Odată nu i-am mai văst, așa mergeau! Le dădea bucate, nu mâncau rogoz.
Aminteați, mai înainte, de experimentele cu berbecii aduși din Australia în vederea încrucișării cu țigăile. În mod normal, după ce erau ținuți separat și erau hrăniți mai bine, când se băgau berbecii între oi?
În octombrie. Ca să fete oile în martie. Atunci așa se băgau, nu se băgau în august, septembrie, să fete oaia în februarie. După 1 octombrie. Așa. Atuncea berbecii îi țineai aleși, și pe la Colectiv. Atunci așa era și p-aici pe la unguri și pe la bacii ăștia de coteț. La 1 octombrie, în 15 octombrie, nu te mai lăsau ungurii să mulgi oile. Dacă le mai mulgeai și te prindeau, veneau și-ți luau gălețile din stână, ciubăr, tot. Așa era.
Câți câini se țineau la o stână?
Ăia ai lu’ Cojan, au vint cu stâna acolo, către Doboli, unde eram noi. No, era toamna, m-am dus p-acolo, c-avea secția niște table acolo, niște luțernă. Ei erau dincolo și era numa’ un bătrân. Avea nouă câini, un fel așa, vineți, mustăcioși, da’ nu erau chiar mari, și doi câini d-ăia breji, așa, mari, galbini, nu știu ce rasă erau ăia. Aveam și noi cinci câini. Ai… când au vint ăia… Da’ nici ăștia ai mei nu se lăsau! Și-am stat de vorbă cu bătrânul ăla, cine-o fi fost, nu știu ș-apăi s-au domolit câinii. I-a certat și s-au domolit. Apăi câinii lu’ Cojan… a fost odată unul cu vacile, spre Vâlcele și erau în hotar cu Cojanii ăștia și avea un taur; ce-o fi făcut taurul ăla, a vint acolo pe pășune și l-au luat câinii, l-au dus pe taur până pe Valea Minii, către Ilieni, l-au rupt tot. No, cine plătește? S-a aranjat treaba cumva.
Dar dumneavoastră câți câini țineați la stână, ca să meargă treaba bine?
Cinci, șase câini. Patru de umblam cu mânzările și doi avea Mărin, ăla de umbla cu sterpele. Șase, atât.
Ce înseamnă un câine bun?
Adusesem un câine din armată, că fătase acolo o cățea, trei căței roșii. L-am adus acasă. Apăi nu știa ce-i lupu’. Mai aveam unu’ vânăt, mustăcios, încă unu’ galbin și-ncă unu’. Acolo, în Cârlanu, noaptea nu vinea lupu’. Da’ ziua? Ziua îi vedeai ca pe iepuri, pe pășune. Plecam dimineața cu oile pe hățaș, a ieșit unu-nainte, se uita la mine. L-au luat câinii, l-au mânat. Îi mânau și gata. Ca pe iepuri, așa, până nu-i mai auzeai pe câini. D-apăi, după ce ne-au stricat vreo opt oi, ne-au omorât, dup-aia s-a-nvățat ăla galbin, i-a prins mirosul la lup. Și după ce i-a prins mirosul, dacă vinea lupul, mai de la 200 de metri și începea să tragă pe nas, gata, știam că vine.
Deci ăla e câine bun, care simte!
Care simte de departe. Nu care-l mână și dup-aia vine și se pune jos lângă tine și se culcă. Nu s-a mai putut apropchia lupul, da’ degeaba, că a învățat asta după ce ne-a trântit câteva oi. Că odată, se dusese tata cu nea Ghiță cu carul, să ducă brânza la oameni și nea Ghiță a venit îndărăt. S-așezaseră oile și „hai, Dane, să-ți dau o țigară!”. Dă-i, dă-i, pufăiam cu el acolo, când mă uit, văd că se cam feresc oile, un câne mare între oi! Bă, câne? Ăla omora oaia, era lup. Erau doi. Și câinii erau lângă noi.
Păi ăia nu erau câini buni!
N-au simțit nimic. Când am strigat, i-au luat pe lupchii, da’ a fost târziu, că omorâseră oaia. No… ia-o pe băț! I-am dat mațele afar’, du-o la stână, belește-o, trimete a cui e, că erau oi din sat.
În cazul ăsta, că omora lupul oi din sat, cum vă înțelegeați cu oamenii?
Dacă ți-o omora, o beleam, dacă voia s-o ducă, bine, dacă nu, o dădeam la câini și-i dădeam pielea. Da’ de la vreo două n-am găsit nimic. Altă oaie în loc! Într-un loc am găst niște floace de lână și două bucăți de os. No, a cui o fi? Dacă o găseai mâncată, dar cu urechile cu semn, atuncea mai dădeai la om. Mi-a mâncat-o lupu’, ce să fac? Da’ dacă n-avea urechi? Nu-i găsești semn…
Vă rog să-mi spuneți despre superstițiile ciobanilor din zona dumneavoastră!
Înainte n-aveau voie femeile să meargă la stână, la ciobani. Deloc. Nici să se culce cu ciobanii. Că se întâmplă lucruri rele. Și mai era că zicea că închilezi oile, adică dacă umblai cu mânzările, să nu le sucești tare, să le fugărești, când pornesc. Nu ca acu’, că pune cățeii să fugăre oile. Atunci nu existau căței d-ăștia negri, de întors oile. Păi da’ ce faci? Le închilezi. Se semnau, nu mai aveau lapte în câte-o țâță, ziceau că le-ai închilat tu, le-ai dus pe malu’ ăla sec, că zicea că p-acolo să-l ferești, malul ăla, câte-un mal, așa, să te ferești cu mânzările, să nu treacă p-acolo, că, la uger, le vine zamă în loc de lapte, se răsfugesc la uger, că le-ai trecut pe mal sec. Și fel de fel… Da’ acu’ nu-s toate adevărate. Acu’ le fugăre cu cățeii ăia și pe mânzările, da’ n-au nici pe nevoia! Atuncea umblau numa’ fin ciobanii, că erau ciobani de meserie, nu boschetari, ca acu’. Trebuia să umbli fin.
Să nu faci bulz în jar înainte de Sânchetru? Să arzi boboci de gâscă și să pui în sarea oilor?
Am auzit și de astea. Și mai zicea că… or fi făcut ciobanii înainte, că… zice că dacă vedeau un copchil prin sat, mic, îl luau și îl dădeau la miori. Puneau sare și-l dădeau să-l mănânce. Zice că așa miori făceau, de… Nu știu, s-auzea din povești. Și cu bobocii, să-i prinzi, să-i dai în sare. Pe la munte puneau sare așa, pe lespezi, mai duceau și sare vrac, nu numa’ bolovani. Apăi mai făceau, înainte, înainte, făceau prostii și pe la oile astea, ciobanii. Erau mai sălbatici și ciobanii.
Acum mai țineți oi?
Puține. Le-am dat la stână. Mai avem niște miorițe de-acu an, p-alea nu le-am dus la stână. Am luat o grădină aici.
Și cum vă înțelegeți cu stăpânul stânii?
Apăi, plătești destul. Că ne dă șase kile de brânză și unu’ de urdă, de oaie. Acu an, plăteai 60 de lei văratul de oaie. Acu’, deja-i 100.
Oile cine le tunde?
Le dăm tunse.
Cu lâna ce faceți?
Acu an, am dat-o la ăștia cu gunoiul. Am avut opt saci și le-am dat 10 lei ca s-o ia. Și-au mai vrut bani. Și lână numa’ țigaie, nu țurcană. Lână faină! D-apăi… înainte te punea să dai cotă, pe timpul lui Ceaușescu, de nu-ți mai rămânea să faci un ciorap la copchii. Acu’ mai umblă copchiii cu ciorapi de lână?!? De Paști, de la miei, piei faine: tot la tomberon! Care are mai multe, mai ia subvenție. Da’ ca să ai oi și să le dai în păzit?
Mi-ați spus de tatăl dumneavoastră, care era lăutar. Pe unde cânta?
Prin Valea Mare, Covasna, prin toată zona, erau renumiți lăutarii ăștia de la noi. Tata era cu taragotul, mai era unu’, a murit și-ăla, Nică Negrea, cu saxofonul, Ilie, cu acordeonul și tanti Domnica, cumnată cu tata. Cântau pe la nunți.
La Sântilia voineștenilor, care, în trecut, se făcea cu lăutari, n-au cântat?
Nu mai știu. Dar la nedeie a mers soția, cu dansurile, cu echipa de dansatori din Dobârlău.
Știu de la Dana, fiica dumneavoastră, că aveți o poveste interesantă despre cum v-ați cunoscut soția. Ne povestiți, vă rog?
Acolo, la stână în Cârlanu. Ea a vint întâi la mine. Aveau acolo, lângă pășunea noastră, aveau o fâneață, o grădină mare și au vint la fân. Era prin iulie. Noi eram cu stâna în partea astalaltă. Și era chiar la amniază, așa, pusesem de mămăligă. Am văst că vine un om cu o tânără, câinii au lătrat. Erau ea și cu tată-său, au vint la stână. „Mânci bulz?”, întreb. Ea: „mânc, mânc!” Apăi i-am făcut un bulz ca lumea! (n.n.: râde din tot sufletul)
Hortenza Olaru, soția: Ăla a fost în batjocură.
Dan Olaru: Prea mare. Da’ i-am pus și brânză, nu numa’ mămăligă. I-am făcut și lu’ socru-meu.
Hortenza Olaru: Trebuia să mănânce două, trei persoane din bulzul ăla!
Dan Olaru: Păi, m-am gândit că ți-o fi foame…
Hortenza Olaru: Noi, oamenii care aveam pământ acolo, ne duceam și-l lucram. Și ne mai duceam și la stână, mai cumpăram. Că era mai bine decât din piață. Și acolo, la stână, ne-am văzut.
Dan Olaru: Și 42 de ani au trecut. În 1980 era asta. Mergeam cu oile la părău, le băgam la apă acolo, dincolo era fâneața lor. M-am dus să-i ajut la fân.
Hortenza Olaru: Tata-l întreabă: „Mă, da’ tu știi să cosești?” El: „Da!”. Da’ no, nu prea le-avea cu lucrul, cu fânul. Îi mai zicea taică-meu: „mai întoarce furca așa, că nu-i bine cum faci”. Că trebuia să știi să lucri și cu furca. Arunca în car fânul, trebuia să întoarcă furca, n-a întors-o, tăticu’ l-a văzut, zice „vai, tată, ăsta nu știe să lucre nimic”. Ș-apăi … am venit aici în vizită, să vedem unde stă. Ș-avea aici o căsuță, o casă cumpărată, îi strânsese maică-sa bani, din ce a ciobănit și a cumpărat casă. A renovat, a fost înțelegere, multe s-au făcut.
Dan Oalru: În afară de Dana, mai avem o fată, e în sus, tot în Dobârlău și un băiat, e plecat în Suedia, s-a căsătorit acolo, are nevastă ucraineancă. Avem cinci nepoți.
Bunici tineri! Să vă trăiască și să vă dea Dumnezeu sănătate, să-i vedeți la casele lor!
https://muzeu.mncr.ro/
