Interviu cu Emil și Maria Olteanu din Voinești, Covasna

Interviu realizat de Florentina Teacă în data de 19 mai 2022; cercetare în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”

Vă mulțumesc că ați acceptat să îmi răspundeți la întrebări! Haideți să începem cu perioada copilăriei dumneavoastră: când ați mers pentru prima dată la oi?

Emil Olteanu: De când eram copil. Aveam vreo șapte, opt ani. Mi-aduc acum aminte că, prima dată, la nuntă la soră-mea Miți, m-am pus călare pe un cal și-am vint înaintea lor și-am căzut de pe iapă. Era noroi, era să mă omoare ghiata mama, m-a dus și m-a spălat. Și de atunci am început, de la nuntă de la soră-mea.

Părinții dumneavoastră aveau oi?

Emil Olteanu: Cum să nu? În ’54 am început să mă duc să dau la ușă. Și tot așa, până când m-am dus pădurar.

Maria Olteanu: A fost la oi până în ’74, apoi s-a dus pădurar, a stat 30 de ani și asta a fost toată treaba.

La oile părinților? În ce loc aveau stâna?

Emil: La Mănișca. Acolo am fost, acolo am crescut, acolo a și murit văru’, ghietu’ Nelu (n.n.: este vorba de Ioan Olteanu, zis Rusu; în locul morții sale, la Mănișca, familia a amplasat o cruce pe care, alături de numele lui și anii între care a trăit (1940-1984), sunt inscripționate versurile „Iar la cap să-mi pui/ Fluieraș de fag/ Mult zice cu drag!/ Fluieraș de os/ Mult zice duios!/ Vântul când a bate/ Prin el a răzbate/ Ș-oile s-or strange/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge”). Acolo am crescut noi!

Muntele aparținea părinților dumneavoastră sau era închiriat?

Emil: Era al lu’ tata. Ei au fost! Băștinași, de când s-au născut, acolo au crescut, la Mănișca.

Așadar, ați început cu datul la ușă. Toți frații făceați asta?

Emil: Da. Mânător, c-așa-i zicea la ăl de dădea la ușă. Frate, numa’ Nicu. Și el a fost la școală. Doi frați am fost.

Maria: El a fost singurul care n-a avut școală. Ăilalți, și surorile, toți au fost plecați. El a rămas acasă cu părinții. Părinții erau bătrâni și aveau nevoie de el. Au vrut să-l scoată și de la armată, el a făcut târziu armata. Că erau bătrâni, no… că și când m-am dus (n.n.: când cei doi s-au căsătorit), au mai trăit 10 ani și gata. Și el a muncit de când a fost copchil. De la clasa a șasea, a șaptea, după ce n-a mai făcut școală, c-atuncea nu se făcea, într-una: ba cu caii, la pădure, că a fost o perioadă când n-a fost la oi, a fost la pădure, la cioflingă, cum se zicea, cărau lemne; și dup-aia a fost la oi și pe la ei și pe la unchiu-so, ăla din spate, l-ande Fistoșu, acolo; și pe urmă a mai lucrat pe la pădure și dup-aia a intrat pădurar; a avut și stână dup-aia, vreo zece ani a avut oile lui.

Unde? În ce loc?

Emil: Aicea la Comandău, la Capu Caprii.

Maria: Asta a fost viața lui. Și a muncit la câmp. Ai văst cum era înainte: se ara, se prășea… Acuma nu mai e așa. Da’ el a muncit. A muncit foarte mult acasă.

Îmi povestea tanti Miți Sandulea (n.n.: sora lui Emil Olteanu) că nici fetele nu prea scăpau de munca grea.

Maria: Da, așa era. Și pe fete le puneau la treabă, când veneau de la școală. Că ele au fost la școală. Până s-au dus la școală, că soră-sa Cuți de la clasa a patra a plecat, poate s-au dus. Și când veneau în vacanțe, le ducea la câmp, la fân, la secerat. Că atuncea se secera, se făceau legături… Păi da’ eu n-am fost? Tot așa am fost! Am zis că n-aș mai lua-o de la început, cu munca. Foarte greu era! Acuma copchii nici nu mai știu de-așa ceva! Oooo… Te duceai la câmp. Ți-era și frică să se facă primăvară. Te lua prima dată la semănat, că nu se semănau cartofii ca acuma; uite-așa, pe rânduri, trăgeau și puneau piciorul, la distanță, cu sapa. Pe urmă îi înveleai, pe urmă ieșeau un pic, prășeai. Toată vara prășeai. După ce terminai cu prășitul, începea fânul; te duceai la fân, făceai fân toată vara. Când terminai fânul, începea seceratul; te duceai, făceai legături, adunai, făceai snopi, după ăl cu coasa. Pe urmă aduceau tot grâul, au avut și ei aicea mașină de treierat, în șură; treierau grâul, era pleava aia, ieșea mizerie, aia… Dup-aia începea scosul la cartofi, scosul la sfeclă. Îți spui: până dădea zăpada, erai în câmp! Dup-aia acasă: dacă n-aveai servici, ande tata n-au avut și-ande mama țeseau, făceau cârpe din ălea, c-ai prins și tu cârpe din ălea, de lână. No… ș-acasă aveai porci, aveai vaci, aveai păsări, aveai de toate ielea, că dacă din magazin nu luai nimnica… Coceai pâine în toată săptămâna, de două ori, aia ți se știa, că nu era pâine la magazine, coceai! Și mama țesea, a țesut tot timpul. Eu nu m-am învățat la țesut, n-am vrut să mă bag. Că am zis că s-o protejez pe ea, că era mai în vârstă, și eu făceam acasă de toate. Acuma și la porci, dacă ai, le dai grăunțe, le dai… atuncea fierbeai cazane de cartofi. Le fierbeai, le făceai lături. Și tăiai lemne cu fierăstrăul, nu erau drujbe. Motoraș mai ierea. Toată iarna eram aproape cu lada goală. Când nu găseai motoraș, puneai, uite, pe câte-o capră, tăiai cu fierăstrăul, băgai lemne, făceai… Vineau cu ele din pădure, așa mari, drujbe nu erau, tăiai cu fierul, poate era cât masa asta câte-un butuc, tăiai la el o grămadă. No, uite-așa ne-am petrecut noi tinerețile. El, ți-am spus, a lucrat la pădure mai mult, până s-a dus la oi. El, la pădure: căra cu caii lemne, așa, cum e câte-un parchet din ăsta de lemne, cărau… acu’ nici d-astea nu mai sunt, că sunt tractoare. Toată iarna! El nu stătea deloc, nici iarna, nici vara.

Aveți pensie după atâta muncă?

Emil: De pădurar. Am fost 32 de ani pădurar la Comândău. La Comândău, dintr-un loc, nu m-a schimbat pe mine!

Înseamnă că știți munții Comandăului ca pe curtea asta!

Emil: Da, da! Da’ nu de-acu’, ci de când eram cu oile!

Maria: Să știe tinerii de azi! Dacă-i pui acu’ să facă ceva, boscorodesc. Uite, băieții lu’ Emi (n.n.: nepoții familiei Olteanu): acu-s la școală, termină școala și se duc la oi. Se duc, da’ mai comentează și ei câteodată, că poate s-au și săturat. Da’ atuncea n-aveai timp să te saturi, că n-aveai de ce să te iei. Geaba te săturai. Unde să te duci? Poate ziceau părinții „lasă asta și du-te!”… Unde să te duci?

Le ziceați părinților vreodată „nu vreau să fac asta!”?

Emil: Eeeee… nu! Nu s-a existat treaba aia! Atuncea nu se comenta. Și nici nu trebuia să strige „bă, s-a făcut ziuă!”

V-a plăcut la oi? Când erați copil?

Emil: Da. Dacă nu-mi plăcea, nu… Ș-apăi mi-am crescut oi!

Maria: Și-acum are oi. Ș-acum se ocupă. Toată iarna a avut.

Câte?

Maria: 20. Ar fi ținut mai multe, da’ nu l-am mai lăsat eu, că nu mai poa’ să urce pe sus. Îl mai ajut eu, mai car apă… Da’ nu se lasă, c-așa-i place lui! Doar îl ceartă fetele destul! Ce-l mai ceartă și Aga (n.n.: una din fiicele celor doi), lasă… Că nu poate, no… Trebuie să se ducă cu găletușa, să le ducă apă, să le dea mâncare. Și să se ducă! Numa’ că mi-e tot frică, că are probleme cu picioarele, să nu se-mpiedice și să cadă. Că nu mai e tânăr…

Așadar, pe vremea părinților, vărați oile la Mănișca. Când urcați la munte, în ce perioadă?

Emil: În mai. Între 1 și 10 mai, după vreme. Și stăteam până la 15 septembrie. Cam atâta, că dup-aia nu te lăsa să vii la câmp. Stăteam pe munți, p-acolo.

Și unde le iernați dumneavoastră? Dar părinții dumneavoastră?

Emil: Eu, aicea. Eu n-am fost la Bărăgan. Au fost bătrânii. Păi și la Cluj a fost tata. Eu, nu.

Și pe unde au mai fost bătrânii?

Emil: Pe unde au putut să găsească pentru iernat. În părțile Buzăului, de exemplu. Unde găseau mai ieftin. La varză, la porumb, la sfeclă. La porumb am fost și eu, da’ cu căruța.

Maria: Umblau atunci: se duceau la Regat, toamna, cu cartofi. Mai duceau vreun căprior, lemne ș-apoi aduceau porumb, c-atunci la noi nu se făcea porumb. Și-uite așa a umblat el. Prin Regat a umblat mult, că doar d-aia i se trag acu’ toate ăștea…

Emil: Și cu miere am fost! Da-mi plăcea când duceam cârpe de lână, că erau ușoare, ocupau loc puțin și aveau preț bun.

Dar cu brânză, cu caș, nu vă duceați?

Emil: Nu. Atuncea o băgam la burduf și aveau oameni care veneau și luau așa, burduși. Aveau clienții lor, veneau și-l duceau.

Maria: Dădeau și la I.C.I.L. Cumpăra și I.C.I.L.-ul (n.n: fosta Întreprindere de Colectare și Indrustrializare a Laptelui).

Tatăl dumneavoastră făcea stână doar cu oile lui sau lua și de la oamenii din sat?

Emil: Tata, nu. Doar oile lui. Vara se mai întovărășeau, da’ după ce vineau din munte, gata.

Și dumneavoastră?

Emil: Ale mele. Le-am mai avut și pe-ale lu’ frate-meu. Numa’ de la neamuri. Am fost la Angheluș, la fosta fermă a Partidului, zece ani de zile am fost, toamna.

Maria: Numa’ cu ale lui, nu ca s-adune din sat, cum adunau alții, câte-o sută, două, trei. Ale lui, numa’.

Deci erați vara la Comandău și iarna la Angheluș.

Emil: Până dădea zăpada, dup-aia vineam acas’.

Când tundeați oile?

Emil: Atuncea, când aveam mai multe, în mai. Acuma’ le tund că le au prin saivane, atuncea nu erau oi în saivane.

Și le tundeați aici sau sus, la Mănișca?

Emil: Depinde cum era timpul. Sau la munte, sau acas’, sau în câmp.

Și cu lâna ce făceați?

Emil: Atuncea se căuta lâna. Atuncea o lua și la D.A.C.

Maria: Știi ce făceam cu lâna? O spălam, o puneam și-o urcam în pod, se usca, o adunam și-atunci se căta, o dădeam. Vineau și-o cumpărau atuncea, puteai să ții, da’ acu’ un’ să ții lâna? Am ținut acuma, a de-acu’ an și a de anu’ ăsta și am luat 50 de lei. Atuncea, din lână, făceau oamenii bani! Din lână, din brânză… Da’ brânza știi cum o făceau? Eu știu de l-ande tata. Aveau la stână oameni – acu’ nu mai sunt nici oameni. Aveau burdușe d-alea, le rădeau, că mă mai duceam și eu la stână, le rădeau, făceau burdușe, vineau pe măgar, pe cai, nu cu mașina. Era burduf și de câte 30-40 de kile. Și vineau cu cai, cu măgari, dup-aia cu căruța, vineau pe drum și-aduceau burduși. Nu aduceau caș. Burduși, bășicuțe făcute, le băgau în beci, le-nfloreau, vineau și le luau. Așa făceau.

Emil: Aveam la stână „stâna brânzei”, cu cetină, acolo nu intra nimeni, nici muscă, nimic. Atunci era om expre pentru făcut brânza. Aveam ajutor de baci. Că era baci și ajutor de baci.

Maria: Înainte nu se dădea brânza la mașină, ca acuma. Aveau răvar și îl puneau așa, într-un butoi și luau cașul și-l răvăreau așa și făceau brânza. Ande mama au fost mai tineri. Eu, de când m-am născut și până m-am măritat, numa’ … că dacă tata și mama n-au avut servici, n-au avut nimic… și eu de acolo știu. Mi-aduc aminte cum, primăvara, te duceai cu porcii. Luai porcii din urmă, no… ai baciului, mai mulți și plecai cu ei la munte, prin pădure. Îmi plăcea primăvara, să te duci… Da’ acu’ se mai duc? Nici nu se mai duc.

Emil: Când eram mici, ne-ndrepta cu porcii la munte. Ce pățeam până treceam de Horgaza…

Maria: Mie-mi plăcea.

De ce îi zice acestui loc, în Voinești, Ciurda Porcilor?

Emil: Aicea s-aduna toată lumea. Fiecare mocan, primăvara, când pleca la munte. Aici s-adunau și de-aici plecau.

Maria: Da’ și porci, destui. C-atuncea erau pe drum destui.

Emil: Aici s-adunau care se ducea tovarăș. De exemplu, cum era tata, ande Cojan și alții. S-adunau, cam neamuri.

Maria: Acu’ ăștia care fac stână îs d-ăștia, mai domnoși. Ei nu se duc, stăpânii. Atunci nu se cunoștea care-i stăpân.

Cum era Sântilia, când erați copil?

Emil: Uite-aici în poiană (n.n.: arată spre locul unde astăzi se află Complexul din Voinești, în „Ciurda Porcilor”, pe actuala stradă Mihai Eminescu). Aici și-n alei, colo, se ținea.

Coborau din munți mocanii tineri? Cine mai rămânea cu oile?

Emil: Toți! D-aia ziceau că vin ciobanii la Sântilie. Veneau să joace cu fetele-n horă. Se duceau în locul lor alții. Crezi că plecau așa, fără socoteală?

Maria: Aveau păpuși de caș, aduceau, făcute de ei, le dădeau fetelor. Le făceau înainte, că aveau păpușare, le afumau. Le puneau sus la fum și le-afumau.

Păpușarul era făcut de dumneavoastră sau cumpărat?

Emil: Se cumpăra. Erau oameni de meserie, care făceau. Am avut și d-ăla. O fi pe undeva, da’ dacă n-am mai ținut cont de el…

Dădeați păpuși de caș fetelor. Le și vindeați?

Emil: Nu, nu! Astea erau cadouri. Se făceau numa’ de Sântilie, cadouri. La fete, la neamuri. Ca să faci expre, numa’ dacă aveai un prieten sau o prietenă care să vrea, altfel nu.

Îi dădeați fetei păpușa de caș și ea vă dădea fir de busuioc?

Maria: Da. Ea îi dădea busuioc, primea păpușa. O luau, care erau călare, luau fata și-o puneau pe cal. Că mai erau și care se știau de mai demult, nu chiar atunci le găseau, le ocheau. Erau prieteni dinainte. Și alea vineau și le luau în brațe și le puneau pe cal. Și dup-aia le scoteau în Sântilie.

Și dacă fata nu-l plăcea pe cel ce-i dădea păpușă de caș?

Maria: Nu prea-i dădeai unei fete care nu-ți plăcea. Nu-i dădeai, că știai treaba.

Emil: Astea erau aranjate și de părinți.

Să presupunem că vor părinții, dar băiatul nu vrea, că o place pe alta.

Maria: S-a mai întâmplat și așa, c-au vrut părinții și ei n-au vrut, sau a vrut el și n-au vrut părinții, era ș-așa. Pân’ la urmă, se mai luau așa, da’ nu prea. Pân’ la urmă se-mpăcau. „Ia-o p-aia că parcă-i așa și are ceva”, că atuncea… no… fetele mai aveau câte ceva, cât de puțin. Acu’ își iau când se mărită, amândoi se duc și-și cumpără. Atuncea, nu cine știe cât, da’ cât de puțin: avea o mobilă, avea în casă un covor, o perdea, d-ăștea, no…

Emil: Avea zestre. Și oi avea!

Maria: Da, îi mai dădeau și oițe, îi mai dădeau și oleacă de pământ sau un cal… se mai dădea. Mai erau și mai săraci. Ș-așa, ș-așa.

Superstiții de-ale bătrânilor cunoașteți?

Emil: Aveau bătrânii, da’ nu-mi mai aduc aminte. Atâta știu: trebuia să ai grijă de oile pe care le aveai!

Vă ajutau și câinii! Cam câți țineați la stână?

Emil: Mai mult de patru, nu. Da’ erau buni! Câine bun? Știai că-i acolo! Sărea și la urs și la tot!

Întâlniri cu ursul ați avut?

Emil: Ooooo… da’ numa’ o dată? Înainte, când eram cioban, mi-a luat vesta din spate. La Mănișca, în ’63. Da, da! I-am dat drumul la lăibărică și el a rămas cu lăibărica. Când eram pădurar, ducându-mă aicea, spre cetate, că aveam cantonul pân-aici, în hotar cu Comandăul, o ursoaică cu doi pui. Eram eu călare pe cal și ursoaica, atunci cred că i-a fost scos din bârlog. Ș-apoi mergea ce mergea, se uita să vadă dacă vin. Și eu am observat-o, am oprit calul și-am stat să văd ce face. Am ținut calul, s-a tot uitat el, a văst, da’ nu-i era clar că ce-i, pe urmă ursoaica a traversat drumul de s-a băgat într-un părău și eu am plecat, să-mi văd de treabă, la Chiuz, p-acolo. Când am ajuns în locul pe unde trecuse ursoaica cu puii, atât: a simțit calul și până la Chiuz nu s-a mai oprit, săracul. D-ăștea am mai văst…

S-a-ntâmplat să vină ursul la stână?

Emil: Ohohooo… da’ cum să nu? Și porci a luat…de câte ori!

Și, când venea, ce făceau ciobanii?

Emil: Câinii! Cu câinii și ho-ho-ho… Strigau. Că atunci nu erau lanterne și d-ălea… Aveam bețe, le băgam în foc, că atunci făceam foc toată noaptea, băgam în foc lemnele ălea și cu ele, ho, pe el! Că seara întrebam: „bă, ați făcut tăciuni?”. Și mai adunam rășină, o puneam într-un vas și o aprindeam, făceam torțe. Și pentru lumină și pentru când venea ursul. Sau mai făceam făclii cu motorină.

Mi-ați zis că mulgeați de trei ori pe zi: dimineața la cinci, la amiază și seara, pe la cinci-șase. Între timp, erați în urma oilor. Noaptea mai venea ursul. Când vă mai odihneați?

Emil: Păi nu venea mereu. Și trebuia să dormi atent.

Maria: Nu prea dormeau. C-atunci nu erau coșare. Făceai aici un foc și-acolo înc-un foc și între focurile astea, acolo stăteau oile.

Și dacă ceva le speria și fugeau, că n-aveau coșar?

Emil: Vineau îndărăt. Roată la foc, că așa erau învățate, săracele. Nu fugeau să se-mprăștie. N-a fost ușor. Zo, n-a fost ușor.

N-a fost ușor, da’ v-a plăcut!

Emil: Păi ce era să faci? Așa era atunci!

Maria: Păi dacă nu-i plăcea, nu ținea ș-acu’. Că doar la vârsta asta nu i-ar mai trebui, da’ uite că nu se lasă! I-a plăcut și s-a ținut de ele. Asta a fost, no… dacă asta le-a fost meseria!

Emil: De când eram mici am început. La-nceput, ne-ndrepta cu porcii la munte. Eram câte doi. Era mult până-i treceam aici, la Horgaza, pe la Crucea lu’ Pichiocă. Nu era Cardiologia în timpul ăla. Era poiană până la Șiclău (n.n.: Planul Înclinat).

Mi-au mai zis și alți voineșteni de Crucea lui Pichiocă. Unde era, mai exact?

Emil: Aici sus (n.n.: unde se află astăzi Spitalul de recuperare cardiovasculară Covasna, numit de către localnici Cardiologia). Te bagi pe la Dan Costea, treci părăul și acolo în vârf. Nu era Cardiologia, erau pâraie. Din părău ieși deasupra, acolo era Crucea lui Pichiocă.

Maria: Era numa’ Vila Centrală de la Cardiologie, aia mare. Îi zicea Casa de Hodină.

Știu că Spitalul de Recuperare Cardiovasculară se află astăzi pe un teren naţionalizat în 1948, preluat de la Societatea în nume colectiv Mioriţa, înfiinţată în 1946 de un grup de mocani voineşteni. Printre aceștia era și tatăl dumneavoastră.

Emil: Aici în gârlă a fost. Vila mocanilor. Au făcut-o zece inși. Era și tata printre ei. Ande soră-mea au cărat cărămida, c-o făceau aici, unde stă ande Turea. No… au fost făcut tot. Și pentru gater și o făbricuță de tors, dărăcit, de producție de stofă. Și-a vint naționalizarea și le-a luat tot. Până la urmă, așa s-a făcut Casa de Hodină, că dacă nu era clădirea, n-o făcea nici boala. Bătrânii făcuseră și un baraj, gatul mocanilor îi zicea, ca să treacă apa, să vie cu putere la turbină, să mâne toate mașinile alea p-acolo.

Ce s-a întâmplat cu utilajele, după naționalizare?

Emil: Le-au luat, le-au dus, cine știe unde… Unele pe la Textila, au ajuns pe la Textila Sfântu Gheorghe, parcă țiu minte. Presa era la nea Gheorghe Staicu în șură, pe urmă le-au dus și le-au instalat cine știe unde…

Maria: Tot acolo se află și azi casa lu’ Neguț. Mama acolo a lucrat, cât a fost fată. Țesea acolo. Unde-i Cardiologia, mai jos, spre gârlă. Aia a fost casa lu’ Neguț. I-au luat-o lu’ Neguț, acolo a stat doctorul Benedek, până și-a făcut casă. A avut Neguț mașini. Torceau, țeseau. Mama acolo a lucrat.

Cum a fost cu oile, la naționalizare? Le-au confiscat?

Emil: Nu le-au luat, da’ le-au pus cote și impozite și s-au lipsit ei de ele. Erau cote mari. Păi aveam 1100 de kile de carne de dat cotă. Și lână, și caș.  Lână – două kile de oaie. Brânză – nu-ți mai rămânea nimic, toată trebuia să le-o dai lor. Săracii, s-au lipsit de ele. Aia a fost treaba.

Maria: Erau cote mari. Și dacă nu plăteai, nu dădeai partea, veneau și… erai tot cu poarta-ncuiată, că sechestrau prin casă, îți luau tot ce găseau. Și cu oile: când se numărau oile, fugeau cu ele, să nu le găsească.

Emil: Ce-am mai tremurat pe munții ăștia, ca să nu te găsească să-ți numere oile! Că ți le luau.

Maria: Deci tu scriai câte scriai și omu’ mai avea, că nu le zicea pe toate. Și când vineau să numere oile, apăi le luau. Și iarna, plecau cu ele prin zăpadă, cine știe pe unde, stăteau ascunși câte trei-patru zile.

Grele vremuri!

Emil: Am pățit multe treburi d-ăstea. Iarna, uite aicea le țineam. Și nu le făceam urmă p-aici, ca să nu te prindă că ai oi aici sau ceva. Le dădeam să mânce, le puneam zăpadă în loc de apă. Da, da.
Maria: Ei au stat pe strada Toamnei. Toți au crescut acolo, da’ acolo era strâmt. Aici aveau șură și grădină și țineau oile aicea și iarna veneau să le dea să mânce aicea. Toată iarna cărau. Și soacră-mea vinea și ara și semăna femeia, că acolo n-aveau brazde. Toată ziua, așa a umblat tot timpul, și ea, pe drum. Și el mai venea (n.n.: soțul Emil), da’ el nu prea stătea acasă. Se ducea iarna la pădure, nu stătea acasă.

Emil: Toată ziua vinea săraca mama cu bobocii și gâștele aici. Le aducea, le dădea iarbă.

Maria: A trecut, ce să mai facem? Ei s-au dus. Iacătă, acu-i domnie. Atunci trăiai cu mai puțin, mai pe loc, mai modest, nu puteai să te-ntinzi mai departe, să te lăfăi sau să iei și ce vrei și ce nu vrei.

Emil: Ce să facem? Asta e. Îmi pare rău că am îmbătrânit!

Sănătate să fie!

Sursa: https://muzeu.mncr.ro/