La un campionat național nu te poți prezenta antrenat după ureche sau pe baza unor tutoriale găsite pe internet. Sunt foarte multe lucruri care trebuie avute în vedere, iar unul singur dacă este gestionat incorect poate însemna ratarea obiectivului.”

Atletismul covăsnean a înregistrat de curând recorduri neașteptate la Campionatul Național de Alegare de 6, 12, 24 ore, desfășurat la Timișoara. Atleta Oana Mălina Negrea a cucerit medalia de argint la proba feminină de alergare de 12 ore și s-a clasat pe primul loc la categoria de vârstă, iar Dan Suciu a obținut medalia de bronz în clasamentul masculin al probei de 12 ore. Cei doi alergători sunt primii atleți din istoria atletismului covăsnean care au participat la un campionat național de alergare de anduranță, fiind și primii care reușesc să urce pe podiumul acestei competiții extrem de dificile.

Am stat de vorbă cu Dan Suciu despre aceste performanțe uimitoare și despre lumea mai puțin cunoscută a ultraatletismului. Trebuie să știți că Dan face acest sport din pasiune, în viața de zi cu zi el fiind șef serviciu la Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale  Covasna. Este originar din orașul Gheorgheni, dar de 21 de ani trăiește în municipiul Sfântu Gheorghe.

Ați produs o surpriză imensă la campionatul național de ultra alergare din acest an. Pentru cei mai puțin familiarizați cu acest sport, ce este ultra alergarea?

Probele de ultra în atletism se referă la acele alergări care depășesc distanța standard de 42 kilometri și 195 metria maratonului. În ultimele decenii, ultramaratoanele- cum mai sunt denumite, s-au dezvoltat și diversificat foarte mult, iar acum vorbim de o plajă extrem de largă pe segmentul ultra. Există ultramaratoane pe distanțe deja clasice de 50, 100, 150, 200, 250, 500, 1.000 de kilometri și chiar mai mult, de 3.000, 5.000 kilometri. Aceleași cifre se regăsesc și la sistemul de măsurare în mile, deci alergări de 50, 100, 150, ș.a.m.d, mile. Sunt și trasee la care distanțele variază în funcție de teren și geografia locului, așa că pot avea orice distanță, ideea e să aibă peste 42 km. Pe lângă ultramaratoanele cu distanță fixă, există și cele care contabilizează distanța parcursă de alergători într-un anumit interval de timp, care poate fi de 6, 12, 24, 36, 48, 72 ore sau chiar mai mult. Sunt și ultramaratoane de cinci, zece, douăzeci de zile…

Pare aproape ireal ca cineva să alerge atât de mult.E normal acest lucru?

Așa pare la prima vedere, că e mult, când treci prin filtrul experienței de viață sedentare. Într-adevăr, un sedentar care gâfâie când urcă patru etaje cu plasa de cumpărături, simte că nu mai are aer și îi crește pulsul,  și care probabil ultima oară când s-a prefăcut că face sport a fost la orele de educație fizică din anii de școală, va vedea în alergătorii de ultra niște oameni care depășesc granița normalului, exagerează sau fac lucruri extreme. Limitele umane sunt mult mai sus decât își închipuie omul modern, legat de telefon, telecomandă, volan și canapea. Este în natura omului să se miște, iar nefirescul stă ascuns în sedentarism. Realitatea este că majoritatea oamenilor sunt prea leneși și delăsători, nu le pasă de propria persoană și asistă indiferenți, ca spectatori, la propria prăbușire fizică și, implicit, psihică. Viața le decurgeîn cadență de câte unul-două kilogramepuse pe ei anual,și se trezesc la un moment dat că au 20-30-40 kg în plus, sunt fleșcăiți, fără tonus muscular, lipsiți de energie, nemulțumiți de ceea ce văd în oglindă, dar fără voința de a face un minim efort pentru a se pune pe picioare.

Cine sunt, totuși, cei care practică acest sport perceput ca extrem? Ce fel de oameni se apucă de alergări atât de lungi?

Alergătorii de ultra sunt setați pe o cu totul altă frecvență decât omul actual care caută confortul, plăcerea, siguranța între niște limite înguste pe care și le-a impus.„Ultriștii” caută tocmai să iasă din zona confort, să își înfrunte durerile și să își depășească limitele. Omul din ziua de azi nu mai acceptă provocările vieții, iar cei mai mulți, când dau de greu, renunță. Multe biografii ratate sunt construite în jurul lozincii „Am avut cândva, odinioară, o șansă (sau două-trei) în viață, dar am renunțat, iar dacă nu renunțam viața mea ar fi fost altfel…”. La fiecare antrenament sau competiție alergătorul de ultra este pus în fața dilemei „Renunț – Nu Renunț”, de mii sau zeci de mii de ori și de mii sau zeci de mii de ori ia decizia să nu renunțe. După șase, opt, zece ore de alergare degetele de la picioare, tălpile, gleznele, genunchii, încheieturile, mușchii, ligamentele îți spun să te oprești, să nu te mai chinui, să renunți…dar nu renunți. Cred că aceasta este principala caracteristică a ultraatleților, nu renunță, indiferent de cât este de dureros și de greu!

Să înțelegem că pregătirea fizică este dublată și de una psihică?

Da! Evident! De fapt, determinantă este pregătirea psihică. Tocmai de aceea media de vârstă în acest sport este ridicată față de alte sporturi. Majoritatea celor care practică ultraatletismulsunt trecuți de 35-40 de ani. Îți trebuie o mare de rezistență psihică, determinare, capacitate de a trece peste greutăți ca să poți aborda distanțe atât de lungi. Și răbdare! Tinerii, care sunt mai efervescenți și vor ca lucrurile să se petreacă instant, să fie totul plăcut și amuzant, nu prea au răbdarea să suporte ore și ore în șir stările de disconfort, oboseală, durere și chin, care sunt mai mereu dincolo de limita suportabilității. Ultraatletismul nu e un sport care se practică recreațional, de amuzament, nu e miuța sau minifotbalul pe care îl jucăm săptămânal o oră, nu e motivul pentru care mai ieși din casă cu băieții la o bere. Antrenamentul specific e greu, iar alergările lungi, așa-numitele long-run-uri din atletism, de regulă au loc la sfârșit de săptămână, când ai timp mai mult la dispoziție. E greu ca atunci când toată lumea se pregătește să sfârâie micii pe grătar, să îți iei echipamentul și să faci antrenamente de patru, cinci, opt ore, indiferent de condițiile meteo de afară.

Cum ai ajuns să alergi  ultramaratoane și să faci chiar performanță?

Poate am să vă șochez, dar trebuie să vă spun… Nu îmi place să alerg! Urăsc să alerg! Alergarea nu e faină deloc! Mie îmi place să joc tenis și să schiez. Din păcate, am avut un accident la schi în urmă cu câțiva ani, în urma căruia genunchiul mi-a fost afectat serios, iar practicarea tenisului și a schiului au ieșit din calcul din cauza solicitării mari pe care o pun tocmai pe genunchi. Am avut o perioadă lungă și grea de vindecare în care mi-am propus ca obiectiv recuperarea la un nivel la care să pot alerga un semimaraton. N-am să uit niciodată acel semimaraton, acei 21 de kilometri, când la fiecare pas îmi trosnea genunchiul, mă durea încât simțeam că leșin, am vrut să renunț la fiecare pas, dar de 21 de mii de ori mi-am spus că mai fac încă un pas și tot voi termina cursa. Și am terminat-o cu bine! Anul următor mi-am stabilit un obiectiv de zece semimaratoane, apoi în următorul mi-am propus 25 de semimaratoane. La început de an am fost mai leneș, vara n-am fost la niciun concurs, iar în toamnă am intrat în criză de timp și am fost nevoit să alerg la câte două concursuri în fiecare week-end. Sâmbăta eram într-un colț al țării și duminica în altul, pentru că trebuia să îmi ating obiectivul. Iar la ultramaraton am ajuns pentru că… ploua! Anul trecut plănuisem să merg la cinema cu niște prieteni, dar pentru că a plouat și n-au mai ieșit din casă, am stat și eu acasă butonând telefonul. Așa am dat peste un ultramaraton de 24 de ore la care m-am înscris de plictiseală. Am participat și am avut șansa să dau de Bogdan Adrian Mihai, antrenor de ultra al unor sportivi de excepție, cu care m-am împrietenit. Atunci mă gândeam că ar fi fain să am și eu un antrenor specializat pe ultra, care să îmi mai dea niște sfaturi, dar apoi am ajuns să merg cu regularitate la antrenamentele lui, mi-a făcut plan de nutriție și program de pregătire fizică. Chiar cu un volum mai redus de kilometri alergați față de alergătorii de performanță, am reușit să ating un rezultat foarte bun, cu ajutorul lui Ben Ami, așa cum mai este cunoscut în mediul ultra antrenorul Bogdan Adrian Mihai.

Cu ce diferă un ultramaraton de un semimaraton sau maraton?

Semimaratonul este o distanță relativ scurtă în care hidratarea e cea mai importantă, la maraton este vitală hrănirea corespunzătoare, încărcarea organismului cu glicogen și aportul de carbohidrați în timpul cursei, în timp ce ultramaratonul necesită un control asupra tuturor aspectelor de echipament, tehnice, fizice, fiziologice și mentale. La ultramaraton se merge cu echipa de suport, care gestionează toate aspectele ce pot apărea în timpul alergării. Sunt luate în calcul toate scenariile posibilele, ce țin de traseu, condiții meteo, starea fizică și psihică a alergătorului. Un singur aspect ignorat poate însemna eșecul în competiție. Un exemplu banal ar fi cel al încălțărilor de alergare, alergătorul având nevoie de mai multe perechi, de mai multe tipuri. Nu poți alerga 12, 24 ore cu aceeași pantofi de alergare, dacă, de exemplu, s-au udat ori ți s-au inflamat picioarele, iar încălțările încep să te strângă. Ar însemna bășici pe degetele de la picioare, tălpi, care duc apoi la sângerări și abandon. În consecință, e nevoie de mai multe perechi de încălțări, șosete de schimb, talc antiperspirant, uscător de păr pentru situațiile de ploaie continuă, când trebuie uscate încălțările, etc. Implicit, e nevoie de mai multe tricouri de schimb, șorturi, lenjerie intimă, fâșuri de ploaie, vânt, șepci de ploaie, șepci de soare puternic, și așa mai departe. La competițiile desfășurate în perioadele reci, organizatorii pot chiar impune dotarea cu pantaloni și bluze termorezistente, suprapantaloni, căciulă, geacă groasă. Așadar, la start te prezinți cu un bagaj voluminos, ca pentru o călătorie, ceea ce într-o oarecare măsură și este…

Din ce spui, înțeleg că ultramaratonul este un sport scump… Aveți sponsori care să vă susțină?

Orice sport este scump dacă îl practici la un nivel mai ridicat. A fi alergător recreațional nu presupune cheltuieli mari, însă ultramaratonul chiar necesită investiții în echipament, antrenamente, alimentație, deplasări. Sportul din România, în general, nu prea găsește ușor sponsori, iar înafara fotbalului, cred că toate ramurile sportive au dificultăți în a găsi susținere financiară. În ultimii ani se observă un interes crescut din partea tot mai multor sponsori și autorități locale pentru susținerea sportului de masă organizat de diverse asociații sportive, și este îmbucurător că atletismul de anduranță a devenit o ramură care se dezvoltă rapid în România. Dacă în urmă cu zece ani de abia existau câteva competiții, anul acesta sunt anunțate în țară peste 130 de astfel de concursuri pentru amatorii de distanțe lungi. În timp va crește și susținerea directă a sportivilor de către sponsori, nu doar a competițiilor, dar semnele sunt, oricum, îmbucurătoare.

Ați participat la multe competiții de alergare în străinătate, în țări precum Olanda, Ucraina, Austria, Grecia, Muntenegru sau Macedonia de Nord. Cât de costisitoare sunt aceste competiții?

Dacă vorbim strict de înscrierile la competițiile propriu-zise, acestea variază cam între 20-40 euro. Calendarul competițional se face cu o jumătate de an, chiar un an înainte, timp în care se cumpără biletele de avion, se fac rezervările la hoteluri, așadar e un interval suficient pentru a găsi ofertele cele mai bune, promoțiile, discount-urile. Concursurile de alergare sunt în marea lor majoritate primăvara și toamna, când vremea este propice alergării, iar costurile turistice sunt mai scăzute. La marea rigoare, aș putea spune că bugetul anual de călătorii în scopul alergării este asemănător cu cel al unui fumător care își cumpără zilnic un pachet de țigări. Așadar, nu e vorba despre extravaganțe inaccesibile, ci de stabilire de priorități în viață.

Ai câștigat medalia de bronz la masculin, iar Oana Mălina Negrea medalia de argint la feminin în proba de alegare de 12 ore de la Campionatul Național din acest an. Cum ați ajuns la o astfel de performanță?

Planul inițial era să urmăm un program de antrenament prin care să putem termina cu bine o alergare de 12 ore, ceea ce în sine reprezenta o uriașă provocare la vârsta de 41 de ani, respectiv 51 de ani, cât are Oana. Văzând că pregătirea mergea foarte bine, am îndrăznit să facem și un plan pentru a ataca podiumul, chiar dacă competitorii erau alergători cu experiență. Am pregătit toate aspectele până în cele mai mici detalii, iar antrenorul Ben Ami a fost lângă noi atât în perioada antrenamentelor, cât și la concurs. Fără un antrenor foarte bun, specializat pe ultramaratoane, ne-ar fi fost imposibil să reușim. Am avut planuri de pregătire și tactici de concurs individualizate, concepute în funcție de tipologia noastră. La un campionat național nu te poți prezenta antrenat după ureche sau pe baza unor tutoriale găsite pe internet. Sunt foarte multe lucruri care trebuie avute în vedere, iar unul singur dacă este gestionat incorect poate însemna ratarea obiectivului. La final, am avut satisfacția podiumului, iar la „evaluarea daunelor” post-concurs nu am înregistrat accidentări grave, doar uzură în limita normală, recuperabilă în perioadă scurtă.

Credeți că prin ceea ce faceți puteți inspira și pe alții să se apuce de alergare?

Nu m-am gândit niciodată la aspectele motivaționale sau de mentorat ale alergărilor mele. Suntem o țară de sedentari, iar statistic vorbind, doar 2% din populație practică sportul măcar la nivel recreațional. Un om cu viață sportivă rar este privit, chiar de către cei apropiați, ca un model de urmat. Sedentarii percep sportivii, în general, ca acele persoane care le creează o stare de disconfort prin simpla lor prezență, pentru că involuntar îi determină la autoanaliză, iar propria conștiință le spune că nu își gestionează corespunzător starea fizică. Confortul trândăvelii bate cam întotdeauna gândul de a face mișcare. Aproape că ți-e și jenă să spui cuiva că alergi, pentru că reacțiile variază, de cele mai multe ori,de la sfaturi binevoitoare de a o „lăsa mai moale, că nu e bine să alergi atâta”, până la indicații experte, de care ar trebui musai să țin cont… Păstrând nota de umor, ajung să constat că începem să avem tone de experți nu doar la fotbal, ci și la atletism.

Ce planuri aveți pentru viitor?

Programul de antrenament din acest an include participarea la mai multe competiții de verificare, semimaratoane și maratoane, pe asfalt, dar și montane, în țară, precum și în străinătate. Principalul obiectiv competițional pe acest an, anume podiumul la Campionatul Național de 6, 12, 24 ore de Alergare a fost atins, iar de acum încolo urmează antrenamentele specifice pentru obiectivele fixate pentru următorii doi ani. Încă nu am definitivat calendarul pentru anul 2020, având doar vreo cinci concursuri la care vom fi prezenți în mod cert, însă pot spune de pe acum că va fi un an extrem de interesant, cu provocări inedite și extrem de dificile.

Larisa AXINIA

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail