Interesul mai vechi al autorului, editorului şi redactorului de la Editura Minerva, Iordan Datcu, pentru mărturisiri, amintiri, interviuri, memorialistică (la rândul său publicând volume de profil) i-a fost satisfăcut de Dl. Mihai Stan (redactorul şef al revistei „Litere” n.n). Aceasta i-a oferit cartea Confreria. Convorbiri şi confesiuni (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, 386 p.) pe care o recenzează sub titlul Confesiunile „Confreriei” (p.53-58). Personal agreez la rându-mi asemenea tratate, cărţi, aşa că nu-mi rămâne decât s-o caut în biblioteci pentru a o lectura. Mă rezum a extrage un pasaj din pertinenta observaţie despre această carte făcută de Iordan Datcu: „Literatura interviurilor, a confesiunilor devine, nu de puţine ori, locul expunerii unui ego supradilatat, care se autoadmiră, uitând de cei care l-au sprijinit, într-un moment sau altul al vieţii literare, să se afirme. N-am întâlnit acest exces de autoadmiraţie în cartea domnului Mihai Stan. Dimpotrivă, remarc câteva lăudabile cazuri de respect pentru făcătorii de bine…”(p.57) Să dăm şi un exemplu: „Domnul Mircea Constantinescu vorbeşte cu recunoştinţă despre Mircea Sântimbreau şi M.R. Paraschivescu, care i-au sprijinit afirmarea literară.”
Printre folclorişti descoperim în cartea lui Iordan Datcu şi nume mai puţin cunoscute atât ca biografie cât şi ca activitate, precum folcloristul I.C.Hintz-Hinţescu (nume românizat al lui Josef Carl Hintz). A fost autorul lucrării „Proverbele românilor” (Sibiu, 1877,VIII+210 p.) şi al câtorva broşuri cu anecdote şi basme. „Manuscrisul conţinând cinci volume de basme, populare şi culte”, au fost traduse în germană şi se află în biblioteca Arhivei de Folclor din Cluj. Aşa cum reiese din cercetările lui Iordan Datcu o altă amplă lucrare este din 1936 la Budapesta, şi-l citează pe istoricul maghiar Andrei Veress, care o apreciază ca pe „o comoară etnologică fără seamăn” (p.59). Meritele şi viziunile lui Hinţescu privind folclorul românesc rămâne o temă deschisă pentru cercetătorii domeniului. Ne-a atras atenţia articolul „La reeditarea unei cărţi a lui Ovidiu Bârlea” (p.66-74) „ Istoria folcloristicii româneşti” (Editura Aius, Craiova, 2010). După ce savurăm cu interes „drumul” istoric al publicării cărţii, considerată de Iordan Datcu, o lucrare de referinţă, parcurgem un adevărat „inventar” al unor erori, neînlăturându-se seria de greşeli din ediţia anului 1974 (Editura Enciclopedică Română, 600 p.), partea slabă a ediţiei recente fiind indicele de nume. În aproape patru pagini din cele opt se fac observaţii critice la greşelile ivite privind „alfabetizarea autorilor” şi alte scăpări, nepăstrându-se cea întocmită iniţial de Ovidiu Bârlea, autorul.
Din lumea artelor ne-am oprit la „Constantin Brâncuşi în viziunea lui Petre Pandrea” (Litere, Anul XIV, Nr.1 (154), ianuarie 2013; p.75-80). Temă de studiu timp de câteva decenii, Petre Pandrea ne-a lăsat câteva cărţi importante despre marele sculptor Constantin Brâncuşi. Cea apărută în 2010 intitulată „Brâncuşi, Amicii şi inamicii, sociologia lui Brâncuşi” este una în întregime polemică notează I. Datcu, critica lui Pandrea fiind îndreptată împotriva celor care au văzut în artistul C. Brâncuşi „un autodidact, un incult, un barbar necioplit,…un dezrădăcinat”. Pandrea prezintă atât meritele, măreţia şi curajul lui Brâncuşi, cât şi trăsăturile lumii sale româneşti… a rămas „ţăranul sincer şi autentic, din clasa din care făcea parte (…) a cioplit direct în materia (la taille directe), cum ciopleau gorjenii, cu barda şi cu alte unelte, şi a creat capodopere arhitectonice, darurile naturale (…) au fost concentrate pentru a da randament maxim… a păstrat doctrina strămoşilor, ca far luminos…” (p.77). „Multe pagini de sociologie şi antropologie definesc lumea din care a plecat sculptorul, rădăcinile sale, moşnenia olteană”, consemnează I. Datcu, „ cu valorile, judecăţile şi prejudecăţile sale”.
De-a lungul carierei mele, citind şi recitind epistolele unor mentori spirtuali, mi-am adus aminte de ceea ce ne spunea cu decenii în urmă muzicologul George Sârcea privitor la generaţia sa, care avea darul de a se entuziasma în tinereţea lor de fiecare înnoire, de orice bravură, de toate persoanalităţile ieşite din comun. Am întâlnit în cărţile domniei sale nenumărate pagini şi mesaje educative, din care reiese, că pe atunci chiar se credea în modele spirituale. Mărturisesc că m-am regăsit în paginile „Relevaţiile lecturii” a lui Iordan Datcu când evocă pe acei oameni de seamă, şi dintre cei care figurează în enciclopedii, şi dintre cei ce sunt de seamă numai prin măreţia lor morală.
Iată-mă în faţa unui articol din domeniile sociologie – etnologie, „Corespondenţa lui Anton Golopenţia” (p.81-86), aici personajele fiind maestrul Dimitrie Gusti şi discipolul său Anton Golopenţia, în care profesorul „a crezut şi care i-a confirmat cu prisosinţă aşteptările”. Se aminteşte de prestigiul distinsului sociolog, omul „mereu asudat, obosit, extenuat, stătea jovial la dispoziţia învăţăceilor, arătându-le ultimul stoc primit de la librarii străini..” pentru că sociologia lui D. Gusti „a fost o librărie şi un colportaj prin viu grai a titlurilor de cărţi şi a unor rezumate.” Din Corespondenţa tănărului discipol cu prof. său D. Gusti reţinem cele 79 de documente: scrisori, memorii, referate, propuneri pentru organizarea cercetării monografice. Anton Galopenţia, „în toate scrisorile sale, îl asigură pe Gusti de respectul său profund, <de tot devotamentul>, de devotamentul neţărmurit, de <gratitudinea şi de toată simpatia respectuoasă>”.
Un distins şi elegant elogiu face Iordan Datcu în eseul omagial „Viorel Cosma, nonagenar”(p.112-117) celebrului muzicolog, autor a 102 cărţi, apărute între anii 1954 şi 2013. Cu această ocazie autorul „recenzează” două dintre ultimele sale cărţi tipărite: Volumul 10 al lexiconului Muzicieni români (2011) şi De la Cantemir şi Enescu până la Lipatti şi Ursuleasa. Copii – minune ai muzicii româneşti (1673-2013). Nu putem trece nepăsători peste imaginea, aşa cum reiese din lexicon, a „muzicienilor care au părăsit România în epoca de tristă amintire (1954-1989)… depăşind cifra de 1000”, care nu poate decât să ne întristeze. Din cealaltă carte „reflectăm” asupra relaţiei cu muzica a lui C. Brâncuşi. Pasiunea sculptorului pentru această artă i-a prilejuit lui Viorel Cosma să conceapă un portret de mare complexitate, din care afăm despre talentul de psalt, cântăreţ, instrumentist (a cântat la contrabas), lutier, de gazdă a numeroşi muzicieni români şi străini, adăugând la rândul nostru: a celui care „a sculptat infinitive lungi” cum ar spune Constantin Noica. Dintre portretele unor talente precoce am „selectat” pasajul cu George Enescu. Acesta „la patru ani şi un sfert, se vedea compozitor român, scria note când încă nu ştia să citească, iar la vârsta de cinci ani profesorul Eduard Caudella, …i-a testat aptitudinile muzicale. La vârsta de şapte ani – îl citează I. Datcu pe V. Cosma – cu o vioară în mână, George Enescu <avea o atitudine de interpret stăpân pe propriul instrument. Viena îi imprimase deja aerul de micul Mozart român >”.
Viorel Cosma şi la 90 de ani are proiecte (notează I. Datcu în finalul studiului publicat în 2013), să-şi tipărească cele 30 de lucrări noi, pe care le are încheiate şi cele
vreo 70 de mape cu scrisori care i-au fost adresate de personalităţi de renume. Autorului cărţii „Relevaţiile lecturi” nu-i scapă nici o persoană, cum ar fi Dimitrie Teleor, un necunoscut şi totuşi G. Călinescu în Istoria literaturii române, compediu (1945) îi acordă
autorului Dimitrie Teleor două pagini. Criticul îi laudă poezia şi nuvelele, ignorându-i anecdotele (a se vedea Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941), aşa cum indică I. Datcu în scrierea Anecdotele lui Dimitrie Teleor, respingând folosirea acestora în alcătuirea portretului literar. Preluăm şi opinia călinesciană despre anecdotă, aceasta: „nu caracterizează atât un om cât o împrejurare,
e, cu alte cuvinte, o critică fugitivă a omenescului în genere, ce poate fi uşor transmisibilă, chiar când este cu desăvârşire autentică. Cine s-ar încumeta să ne zugrăvească omenirea prin anecdote ar întreprinde o lucrare cu puţini sorţi de izbândă”. D. Teleor este autorul, printre altele, a cărţii Anecdote despre mari personalităţi române (Ediţie îngrijită de I. Oprişan, Saeculum Vizual, 2011, 240 p.). Iordan Datcu încearcă să clarifice, aducând argumente, că în „ niciuna dintre cele zece anecdote despre prietenul
său Caragiale nu este vorba de batjocură. Reţinem, privitor la prietenia cu Caragiale, că acesta l-a rugat pe Teleor, să-i facă o epigramă cu prilejul deschiderii berăriei Gambrinus. Aceasta suna aşa: „Ion Luca Caragiale,/ Negustor de băutură,/ Face şi literatură,/ Însă nu face parale!” Epigramistul a fost apreciat şi răsplătit cu „…încă o halbă”. La p.131 şi 132 sunt relatate exemple „ilustrative” de anecdote despre regele Carol I aflat pe câmpul de luptă în timpul Războiului pentru Independenţă; este surprins şi Eminescu în diferite posturi (vol. Eminescu intim).
Evocarea din aprilie 2014 (Litere, Anul XV, Nr.4) poartă titlul „Un om care a fost:Etnologul Dumitru Pop”. Se fac referiri despre unele scrieri dedicate omului de ştiinţă. Mentori şi discipoli. 85 de ani de la naşterea profesorului Dumitru Pop (1927-2006), editat de Ion Cuceu şi Maria Cuceu (2012, 741 p.) Îşi amiteşte de profesorul lor Ion Şeuleanu, criticul, istoricul literar şi editorul Mircea Popa (Dumitru Pop –omul de cultură şi folcloristul), iar prof. Vistian Goia, fostul student, îl pomeneşte ca pe un dascăl de-o punctualitate şi modestie exemplare…distingându-se prin vorba măsurată şi logică, prin respectul pe care îl arăta semenilor cu care venea în contact.
Sub titlul De la o carte la alta (p.176-185) sunt „menţionate” alte opt cărţi în franceză şi română, apărute la edituri parisiene şi la cele româneşti din provincie. Iordan Datcu în acest capitol scrie şi despre volumul masiv, deja pomenit dedicat eminentului etnomuzicolog Constantin Catrina, o carte cu numeroşi colaboratori (40), care examinează direcţiile în care s-a afirmat cel omagiat: muzicologie, muzică bizantină, etnologie. Cititorilor le mai puteam recomanda: „O carte de mărturisiri a lui Grigore Leşe” (p.186-190) sau „Ion Buzaşi şi Blajul” (p.191-196). Semnalăm „De la carte la alta” (p.197-203) recenzia „Confesiuni provocate…de Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu” (Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2013, 292 p.) şi reţinem din pasajul reprodus de I. Datcu interviul cu acad. Eugen Simion, care evocă personalitatea lui Tudor Vianu, conturat în comparaţie cu G. Călinescu. Pentru generaţia de istorici literari şi nu numai, decupez fragmentele care pot sevi ca exemple celor care mai cred astăzi în modele şi îşi pun amprenta în devenirea intelectuală şi moral-umană a unei persoane. Pentru Eugen Simion, Tudor Vianu a fost intelectualul care a avut şi are încă o admiraţie plină de respect. Când a fost accepta în intimitatea lui, a „descoperit un spirit melancolic, prietenos, stăpânit de o tristeţe demnă. Melancolia, ca o rană a spiritului.” Îşi pune întrebarea „Ce-am învăţat de la el ?” şi vine răspunsul: „Multe. Înainte de orice, că fără cultură, o naţiune nu există în istorie şi, tot fără cultură , un om nu are identitate. Şi încă ceva: omul este ceea ce el reuşeşte să facă din el însuşi, omul este, astfel zis creaţia voinţei sale…” (p. 198)
În alte materiale (p.204- 219) ne sunt prezentate personalităţi, cum ar fi Vladimir Streinu, biografie realizată de fiica acestuia, Elena Iordache Streinu, dramaturgul Constantin Eretescu, autor de romane, eseuri, piese de teatru, studii de mitologie şi folclor, jurnale etc. Criticul şi istoricul literar, I. Oprişan, aflăm din comentarile lui I. Datcu, a reeditat monografia lui Nicolae Iorga şi a tipărit Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu (apărută prima dată în 1914), precum şi una semnată de dânsul „Mitul Brâncoveanu. Studiu monografic şi corpus de texte (400 p.)
În sumara recenzie a cărţii despre poetul Nicolae Labiş, autor Ion Filipciuc, „Trudind peniţa sub vraja păsării cu clonţ de rubin” (Biblioteca „Mioriţa”, Câmpulung Bucovina, 2013, 228 p.), Iordan Datcu evidenţiază cum s-a căutat „semnificaţia cu adevărat gândită de poet” a metaforei „ pasărea cu clonţ de rubin”, poezie dictată de poet, de pe patul din spital, la 10 decembrie 1956, prietenului Aurel Covaci. Această metaforă a fost o constantă psihică a copilului Labiş şi apoi a poetului, ne dezvăluie autorul cărţii, al acelui poet despre care Nichita Stănescu spunea: „Poetul trebuie să moară tânăr căci altfel se pierd amintirile despre el”, cum aveam să-l citez în eseul „Nu-l daţi uitării pe Labiş”, apărut în cartea mea Ademenirea timpului (2012, p.101-108). O ediţie îngrijită de cunoscutul muzicolog Viorel Cosma „ Cartea de onoare a Filarmonicii din Bucureşti (1906-1919). Epoca Dimitrie Dinicu – George Enescu (2014, p.225-226) este remarcată de I. Datcu, o ediţie anastatică, carte document de interes major, prin materialul-texte, cât şi prin iconografia sa. Sunt comentate cu deosebită competenţă ştiinţifică şi „Monografii de localităţi dâmboviţene” (p.227-231), monografia satului bucovinian Grăniceşti sau satul transilvănean Alunişu, scrise cu „ştiinţă, credinţă şi dăruire…” (p.244-251). (va urma)
Prof. dr. Nicolae Bucur
