Prima acțiune a Asociației „Calea Neamului” din acest an s-a desfășurat în județul Harghita, la Doboi, o veche așezare românească, aparținând comunei Plăieșii de jos. O localitate cândva românească unde trăiau 500 de familii de români din care azi au mai rămas 50, și acelea maghiarizate, pentru că majoritatea familiilor ortodoxe din localitate vorbesc limba maghiară, limba română fiind…de ocazie. Sună ciudat acest termen, nu?
Desigur, că doar limba română nu este o rochie de bal! Ea trebuie să fie straiul cel mai de preț care te-a înfășat de când te-ai născut și pe care trebuie să-l porți în fiecare zi, în fiecare ceas…Și totuși, Doboi e locul unde limba română este lacrima în care doar unii se mai roagă.
Ziua este însorită și rece, dar nu geroasă așa cum eram obișnuiți să fie de Bobotează. Drumul plăcut, pentru că deși este ianuarie, dealurile și pădurile verzi mă fac să simt mirosul ierbii ude și parcă pe undeva aud și oile la păscut. Între Târgu Secuiesc și Doboi sunt vreo 30 de kilometri pe care-i parcurgem repede, eu și doctorul Mihai Tîrnoveanu, prin a cărei bunăvoință și invitație sunt una dintre participantele la acțiunea care are în vedere donarea a patru biciclete familiei Dăscălescu din Doboi. Ne urmează îndeaproape o altă mașină în care se află trei doamne inimoase din Brașov: Anita Toporeanu, Emilia Șoim și Anica Petrila, care au adus cu ele pachete cu alimente pentru familiile nevoiașe,
Acțiunea de la Doboi, din 6 ianuarie 2018, continuă șirul actelor de solidaritate începute de către doctorul Mihai Tîrnoveanu și prietenul său, Florin Palas. Prima acțiune s-a desfășurat în septembrie 2014, când au fost în recunoaștere și au aflat despre situația ciudată și misterioasă a românilor din Doboi, chiar din gura clopotarului Nicolae Dăscălescu, pe care l-au întâlnit întâmplător. Un român din Bacău „măritat” în urmă cu 18 ani la Doboi , după cum avea să-mi răspundă când l-am întrebat „cum ați ajuns aici?”
Prins în mrejele emoțiilor de atunci. doctorul Tîrnoveanu îmi relatează despre cele aflate: „El ne-a arătat dealul cu crucile români
lor maghiarizați, locul bisericii vechi. Mai veche decât cea din 1884, de prin anii 1700, care a fost arsă și pe locul respectiv s-a ridicat o cruce.”
A continuat să-mi povestească despre anii 40 când românii care pe atunci se îmbrăcau precum dacii, cu cămeși de in și plete, au fost prinși de trupele horthyste, și pentru a-i umili, li se tăiau poalele cămeșii. Aflu că în acei ani mulți români au fost alungați „pe motiv că erau români”, unii chiar omorâți. Mărturie fiind crucea- monument ridicată în 1984 de parohia Imper ( cum se numea localitatea atunci) în memoria notarului Aurelianu Ioan și a soției sale, Maria, uciși în toamna anului 1844 pentru că au vrut să plece din sat, nemaisuportând presiunile la care erau supuși. Tot în acea perioadă s-a încercat distrugerea bisericii ortodoxe ridicată în jurul anilor 1884 cu hramul Sfinții Mihail și Gavril, în care s-a tras cu obuze, dar fără să fie atinsă.
O relatare care mă înfioară și-mi spun în gând că tot ce-i trebuie întâi de toate acestui popor este Credința! Căci numai credința a putut salva biserica. Istoria acestor oameni nu a fost deloc ușoară. Sunt file de istorie care nu se predau în manuale, deși ar trebui să se cunoască aceste fapte abominabile petrecute în acea perioadă. Și asta nu pentru a reînvia durerea, ci pentru a nu se uita cât sânge nevinovat a curs prin munți și pe la trecători, pentru ca azi să avem o Românie unită.
Un drum care se abate de la strada principală, neasfaltat și plin de noroi, mă trezește la realitate. Mașina oprește în fața unei case sărăcăcioase de lemn. Din curte apare o mogâldeață de băiețel blonduț, îmbrăcat cam subțirel pentru vremea de afară. Ne întâmpină cu un zâmbet larg și înțeleg că am ajuns la familia unde vom lăsa bicicletele promise. Ceilalți copii ai familiei „sunt plecați la școală la Șumuleu unde fac practică” îmi spune stăpâna casei, fericită să ne aibă oaspeți ne invită să intrăm. Își cere scuze pentru dezordine, că nu are pereți zugrăviți, că nu e cald în casă… Cuvintele îmi trec pe lângă ureche, privirea fiindu-mi atrasă de un tricolor care se află în colțul cu icoane, un altul lângă pat. Remarc televizorul, calculatorul, semn că pe aici trecuse domnul Nicolae Moise de la Asociația „Dacia”, cel care înaintea sărbătorilor de Crăciun a făcut câțiva copii fericiți și la Târgu Secuiesc, dăruindu-le în dar câte un calculator.
O lampă veche pe gaz îmi amintește că tehnologia nu ar fi ajuns aici dacă Asociația „Calea Neamului” nu i-ar fi sprijinit financiar pentru a li se instala curentul electric în 2016. Încerc să-mi imaginez cum e să-ți petreci ani de zile serile cu acea lampă, și simt că îmbătrânesc subit. Ies afară și fac câteva fotografii curții, generoasă ca spațiu, dar plină de noroi în care se văd urme de gâște, găini, oi, semn că sunt oameni gospodari, ceea ce mă bucură. Pe prispa casei flutură steagurile aduse de cele trei doamne, pe a căror chip se citește bucuria de a dărui. Plasele cu bunătăți umplu repede masa din mijlocul casei, în timp ce doctorul Tîrnoveanu desface cutiile cu încălțăminte aduse în dar fiecărui copil. Cele trei biciclete donate copiilor de Bogdan Baciu, și a patra trimisă de Găitan Ioan, domnului Nicolae, sunt despachetate și „botezate” cu nerăbdare afară în noroi, căci înainte de a le preda, doctorul a vrut să le verifice. Am citit pe chipul lui aceeași bucurie de a dărui. Am înțeles că a dărui vine din iubire, iar toate acțiunile organizate de Asociație, din 2014, au la bază Iubirea aproapelui; altfel cum ai putea renunța la confortul propriu? Despre bucuria de a vedea această familie împlinită a scris și dumnealui pe pagina sa de facebook:
„Cu mare bucurie am băgat de seamă sporul gospodăriei familiei Dăscălescu care, odată cu instalarea curentului electric de către românii din țară, în iarna anului 2016, parcă a renăscut la viață. În ogradă au câteva oițe, rațe, găini, porci și o mică grădină. Copiii au un calculator instalat de domnul Moise, televizor și cărți. Nu mai sunt românii săraci din sat, ci românii care s-au ridicat, din toate punctele de vedere. Capul familiei îl ajută la treburile bisericești pe vrednicul părinte Ioan Lupu, căruia îi urăm cu toții ,,La Mulți Ani”, iar doi dintre copii sunt la scoala românescă din Miercurea Ciuc, cu note foarte bune în carnet, chiar și astăzi fiind în practică școlară la internat.
Mai țineți minte visul lui Petruț, băiatul mai mare al familiei de a-și lua un tractor? În ritmul acesta se va împlini. Românii sunt capabili să se ridice, oricât de greu le-ar fi. Ne sprijinim unii de alții și mergem înainte. Mi-aduc aminte cuvintele părintelui Vasile Bobeică din Baraolt, Vârghis, Doboșeni, Herculian, părintele cu șapte sate și o mână de enoriași: ,,Ne ținem unul de altul să nu cădem, iar dacă Dumnezeu ne ajută, rămânem în picioare!”- Mihai Tîrnoveanu.
Actele de caritate din zonă sunt multe și merită menționate, căci membrii Asociației din Brașov sunt oamenii faptelor, nu ai vorbelor. De ziua Sfântului Nicolae și de Crăciun au fost aduse la biserica ortodoxă daruri pentru copii și pachete cu alimente pentru familiile de români din sat. Până în aprilie 2015, școala şi paraclisul ortodox au fost dotate cu o centrală termică. S-au donat cărți bisericii, astfel că părintele a transformat o cameră din paraclis în bibliotecă. Anul trecut au fost donate costume populare românești copiilor din localitate, de ziua Sfinţilor Mihail şi Gavriil.Toate acestea au fost posibile cu sprijinul financiar al românilor din țară și din diaspora și cu implicarea emoțională a grupului de intelectuali de la Brașov care au înțeles cât de important este să trezești sentimentul identității, pentru ca mai apoi să-l întreții, răspunzând la nevoile fiecărei comunități românești uitată cu desăvârșire atât de politicienii de la București, cât și de autorități.
Un alt drum lăturalnic și la fel de noroios duce către paraclisul cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ridicat în 2005 „prin purtarea de grijă a I.P.S Ioan Selejan”după cum scrie în pisania din stânga intrării în paraclis. Slujba se desfășoară într-o liniște deplină, fără să aud țârâit de telefoane, șușoteli și alte zgomote . Doar vocea părintelui răsună din altar și a cantoriței care-l susține îndeaproape. Din când în când câte o vorbă în limba maghiară abia șoptită îmi atrage atenția. La ieșirea din paraclis în curte, unde s-a desfășurat slujba de sfințire a apei, șoaptele devin vorbe spuse cu voce tare și sunt uimită că sunt tot în limba maghiară. Mă întreb dacă cei prezenți, copii și bătrâni, înțeleg ceva din ce se spune la slujbă. O dilemă pe care nu am putut să o dezleag nici după terminarea slujbei, pentru că mi-e greu să înțeleg cum poate cineva să-și uite limba.
Bucuros de oaspeții veniti din alte județe nu doar din împrejurimi, părintele Ioan Lupu ne-a invitat să vizităm și biserica veche cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, construită în jurul anilor 1884.
Biserica ridicată pe un deal strălucea într-un fel aparte, încât aveam senzația că urc spre ceva nepământesc. Se simțea sfințenia locului dată poate chiar de sacrificiul celor înmormântați în cimitirul din spatele bisericii. Cine știe de ce și la câte au fost nevoiți să renunțe pentru a supraviețui. Cât sacrificiu, câte secrete, câte neligiuiri stau adormite în umbra crucilor. La fel de adormite și necunoscute ca cel al familiei Ardeleanu Ioan și Maria, martiri ai neamului despre care puțini știu, „uciși de…, ”așa cum stă scris pe crucea-monument unde cuvântul unguri a fost scobit cu dalta, semn că cineva se rușina de istorie, poate?
O istorie care astăzi ne aduce față în față cu o comunitate românească dezrădăcinată de propria limbă, dar r
ămasă ortodoxă. O comunitate care a rezistat datorită bisericii care-i ține uniți, și amintindu-le cu fiecare slujbă că limba română este „Limba-n care Creştinismul plânge/ În fiece biserică sau schit”.
Eroii au fost și rămân preoții care-i țin strânși în jurul bisericii, așa cum i-am văzut și azi adunați în jurul părintelui care are o misiunea grea și sfântă, dar pe care l-am simțit atașat de oameni, locuri și hotărât să rămână.
În călduțul confortului care caracterizează societatea românească de astăzi, vina pentru maghiarizarea românilor din Doboi este și a noastră. Pentru că ori de câte ori s-a auzit de abuzuri comise de autoritățile locale asupra românilor în județele Covasna și Harghita, nu s-au luat măsuri de sprijinire morală sau financiară, ci prin nepăsarea noastră a tuturor, i-am lăsat să-și decidă singuri soarta, iar pentru asta nu avem dreptul să-i judecăm! Din contră! Trebuie să-i susținem ca măcar cei rămași să nu se simtă abandonați, căci așa stranii cum ne par, sunt ai noștri.
Pe această cale îndemn și invit pe fiecare dintre cei care vor citi, să-și facă timp pentru a vizita Doboi. Pentru că acești oameni au nevoie să știe că mai există oameni în țara asta cărora le pasă, așa cum i-a păsat Soarelui care s-a revărsat din belșug peste noi, ca o binecuvântare…
Mihaela Aionesei
